Sunt atâtea întâmplări şi personaje pe care nu le-am băgat în memorii!
Cine nu l-a cunoscut pe Jenică ( Eugen) Marinescu n-a ştiut ce-a pierdut. Era scund şi mereu vesel şi cu o ţigară în mână. Aveam un seminar cu el, la literatura veche. Nu ştia carte deloc (scrisese o broşură despre poetul-soldat Ion Şiugariu), dar era pitoresc şi făcea parte din C.C. al UTC. A fost model pentru un personaj dintr-un roman al lui Gabriel Gafiţa (cred că în Lumină pentru cei singuri). Personajul se numește...Jenică Mateescu. Se căsătorise cu o studentă a sa, dar avea legături şi cu altele. Aşa apare şi în roman, când îşi face mendrele cu o invitată, chiar în ziua nunţii. Studenţii îl întrebau:- Dom' profesor, e adevărat ce scrie în roman?
Şiret, Jenică răspundea cu diplomaţie:
- Dragă, realitatea e una şi ficţiunea e alta. Un romancier are dreptul să scrie ce vrea.
Aş exagera dacă aş spune că seminarul se ţinea marţea, la ora 10, în sala 204. Dar el, Jenică, venea în fiecare luni la facultate şi se ducea la avizier să vadă unde şi când va ţine seminarul! Lectorul avea o poezie pe care o spunea tuturor generaţiilor: "Să nu-mi spuneţi mie că Marea Neagră e albastră! La orice o să ziceţi, o să vă întreb ca al lu' Parizianu: pe ce te bazezi?" Prin 1978, Jenică m-a luat într-o grupă de studenţi şi ne-a dus la Târgu Mureş, la biblioteca Teleki, să inventariem nişte incunabule. Grupa era alcătuită din multe fete şi trei băieţi: Marin Neagu, Dulache şi eu.
Am pierdut trenul potrivit şi am luat unul de noapte. Jenică şi-a luat bilet la vagonul de dormit.
- Bă, se lamenta el, vă daţi seama? Am pierdut 40 de beri.
- Îl şi văd înconjurat de 40 de halbe, zicea o fată.
Târgu Mureş era un oraş frumos şi, pe vremea aceea, foarte curat. În căminele noastre îţi era frică să pui mâna pe clanţa uşii, dar în Târgu Mureş, la căminul mediciniştilor, mirosea a parfum şi la budă. Două săptămâni am stat trei inşi într-un dormitor mare şi nu l-am văzut pe Jenică citind nimic. Pleca împreună cu Dulache şi veneau pe seară, afumaţi bine. Am mers şi eu o dată cu ei şi m-am speriat când am văzut că Jenică se da la trecătoare, privindu-le cu subînţeles şi cântând:
- Siiiiimpatică tu mi-ai fost...
După-amiaza rămâneam singur în dormitor şi citeam. În orice caz, nu parcurgeam cursuri universitare. În răstimpuri auzeam cum cineva lovea cu pietricele în geamurile deschise. Erau fetele care voiau să se plimbe. Seara, Jenică chiar îmi zicea:
- Şerbane, m-au întrebat fetele de tine. Le-am spus că nu ştiu unde eşti, nu le-am zis că citeşti, să te fac, dracului, de râs!
Într-o zi, Jenică a organizat o excursie la Cluj. Tot drumul, la dus şi la întoarcere, a cântat cu Dulache şi cu fetele. Am coborât în dreptul primăriei şi Jenică a stabilit o oră la care să ne reunim. Oraşul era şi mai frumos decât Târgu Mureş, dar nu chiar atât de curat. Pe lângă Bucureşti însă, era o adevărată farmacie. M-am dus direct la grădina botanică şi mi-am consumat acolo timpul. La autobuz se adunase toată lumea, dar nici urmă de Jenică. A apărut într-un târziu, legănându-se uşor şi cu o scobitoare în dinţi.
- Bă, am nimerit la o şedinţă a ăstora şi le-am spus că vin direct de la Bucureşti, de la CC. După şedinţă am tras un chef pe cinste!
Când voiam să trec dintr-o aripă în alta a facultăţii şi îl vedeam pe Jenică în hol, un pic pişcat, urcam din nou şi treceam dincolo pe la etajul al treilea. Când ne vedea, Jenică ne striga mie şi lui Marin:
- Bă, ţăranilor mijlocaşi, veniţi la mine, că vă fac oameni! Vă dau de lucru la revista mea (Universitatea comunistă - n.m.).
Theodor Hristea era mai mult avocat decât profesor. Era îmbrăcat impecabil, se mişca prin Odobescu elegant şi dezinvolt şi îi critica pe toţi lingviştii. Avea prestanţă şi era coerent în exprimare. Ştia nişte noţiuni lexicale pe care le băga în diferite articole, până ieşea o carte. Ne spunea că-şi face siesta în timp ce se plimba. A rămas de pomină poanta pe care a făcut-o Stratan la un curs: Hristea a spus:
- Ia vezi cine face gălăgie pe hol?
Stratan a răspuns prompt:
- Nişte borfeme.
Voia tot timpul să arate că e activ şi are un stil de viaţă sănătos. Nu bea, nu fuma, era atent la ce mânca. De aceea am fost foarte surprins când l-am văzut, prin 1993, la facultate. Mă dusesem să-mi iau un îndrumător pentru lucrarea de gradul l ( Îl voiam pe Paul Cornea, iar doamna Murgilă mi l-a băgat pe gât pe Eugen Simion, după care nu mă omoram, dar am luat 10, fără probleme.) și secretara, doamna Murgilă, m-a invitat la o cafea. ( Fără voia mea m-am făcut foarte cunoscut prin toate mediile prin care am trecut.) Doamna mi l-a prezentat şi pe Ion Coja, pe care îl apreciam, dar voi povesti acest episod cu alt prilej. La un moment dat, pe uşă a intrat Theodor Hristea, îmbătrânit urât şi smochinit la faţă: o surpriză totală pentru mine. Supărat, le-a întrebat pe secretare de ce n-au făcut nu ştiu ce.
- Noi nu facem muncă voluntară pentru oricine, a spus doamna Murgilă.
- Păi, eu sunt oricine?
- Cam aşa ceva.
Ce au în comun Jenică şi Hristea? Un singur lucru: erau vecini. Hristea locuia deasupra lui Jenică. Acesta îşi cam făcea de cap cu studentele. O dată a fost surprins de soţie care a dat-o afară pe juna vinovată aşa cum era, în costumul Evei. Fata stătea în uşă, încercând să-şi acopere goliciunea cu palmele, Un bărbat cobora scările şi a văzut-o. Era Theodor Hristea, care a privit-o cu oroare şi şi-a întors capul. Mai târziu a lăsat-o repetentă.
- Să vezi ce belea am avut cu nebunul ăsta când a aflat cum se numeşte câinele meu, mi s-a spovedit Jenică, plin de năduf. Îl primisem într-o zi în care era ziua Sfântului Hristea şi l-am botezat Hristea. Să vezi ce mi-a făcut ăsta, când a aflat! A zis că am botezat câinele după numele lui şi am râs de el!
După-amiaza rămâneam singur în dormitor şi citeam. În orice caz, nu parcurgeam cursuri universitare. În răstimpuri auzeam cum cineva lovea cu pietricele în geamurile deschise. Erau fetele care voiau să se plimbe. Seara, Jenică chiar îmi zicea:
- Şerbane, m-au întrebat fetele de tine. Le-am spus că nu ştiu unde eşti, nu le-am zis că citeşti, să te fac, dracului, de râs!
Într-o zi, Jenică a organizat o excursie la Cluj. Tot drumul, la dus şi la întoarcere, a cântat cu Dulache şi cu fetele. Am coborât în dreptul primăriei şi Jenică a stabilit o oră la care să ne reunim. Oraşul era şi mai frumos decât Târgu Mureş, dar nu chiar atât de curat. Pe lângă Bucureşti însă, era o adevărată farmacie. M-am dus direct la grădina botanică şi mi-am consumat acolo timpul. La autobuz se adunase toată lumea, dar nici urmă de Jenică. A apărut într-un târziu, legănându-se uşor şi cu o scobitoare în dinţi.
- Bă, am nimerit la o şedinţă a ăstora şi le-am spus că vin direct de la Bucureşti, de la CC. După şedinţă am tras un chef pe cinste!
Când voiam să trec dintr-o aripă în alta a facultăţii şi îl vedeam pe Jenică în hol, un pic pişcat, urcam din nou şi treceam dincolo pe la etajul al treilea. Când ne vedea, Jenică ne striga mie şi lui Marin:
- Bă, ţăranilor mijlocaşi, veniţi la mine, că vă fac oameni! Vă dau de lucru la revista mea (Universitatea comunistă - n.m.).
Theodor Hristea era mai mult avocat decât profesor. Era îmbrăcat impecabil, se mişca prin Odobescu elegant şi dezinvolt şi îi critica pe toţi lingviştii. Avea prestanţă şi era coerent în exprimare. Ştia nişte noţiuni lexicale pe care le băga în diferite articole, până ieşea o carte. Ne spunea că-şi face siesta în timp ce se plimba. A rămas de pomină poanta pe care a făcut-o Stratan la un curs: Hristea a spus:
- Ia vezi cine face gălăgie pe hol?
Stratan a răspuns prompt:
- Nişte borfeme.
Voia tot timpul să arate că e activ şi are un stil de viaţă sănătos. Nu bea, nu fuma, era atent la ce mânca. De aceea am fost foarte surprins când l-am văzut, prin 1993, la facultate. Mă dusesem să-mi iau un îndrumător pentru lucrarea de gradul l ( Îl voiam pe Paul Cornea, iar doamna Murgilă mi l-a băgat pe gât pe Eugen Simion, după care nu mă omoram, dar am luat 10, fără probleme.) și secretara, doamna Murgilă, m-a invitat la o cafea. ( Fără voia mea m-am făcut foarte cunoscut prin toate mediile prin care am trecut.) Doamna mi l-a prezentat şi pe Ion Coja, pe care îl apreciam, dar voi povesti acest episod cu alt prilej. La un moment dat, pe uşă a intrat Theodor Hristea, îmbătrânit urât şi smochinit la faţă: o surpriză totală pentru mine. Supărat, le-a întrebat pe secretare de ce n-au făcut nu ştiu ce.
- Noi nu facem muncă voluntară pentru oricine, a spus doamna Murgilă.
- Păi, eu sunt oricine?
- Cam aşa ceva.
Ce au în comun Jenică şi Hristea? Un singur lucru: erau vecini. Hristea locuia deasupra lui Jenică. Acesta îşi cam făcea de cap cu studentele. O dată a fost surprins de soţie care a dat-o afară pe juna vinovată aşa cum era, în costumul Evei. Fata stătea în uşă, încercând să-şi acopere goliciunea cu palmele, Un bărbat cobora scările şi a văzut-o. Era Theodor Hristea, care a privit-o cu oroare şi şi-a întors capul. Mai târziu a lăsat-o repetentă.
- Să vezi ce belea am avut cu nebunul ăsta când a aflat cum se numeşte câinele meu, mi s-a spovedit Jenică, plin de năduf. Îl primisem într-o zi în care era ziua Sfântului Hristea şi l-am botezat Hristea. Să vezi ce mi-a făcut ăsta, când a aflat! A zis că am botezat câinele după numele lui şi am râs de el!
P. S. În romanul lui Gabriel Gafiţa mai apar: prozatorul european (Marin Preda), criticul Manuel Nicodim (Eugen Simion) şi poetul Mitrofan Pavonovici (Adrian Păunescu).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu