Dacă aş scrie o carte, aceasta nu ar relata în niciun caz o poveste de dragoste. Ar fi o varianta a unei cărţi la care mă gândesc de multă vreme, dar pe care n-am scris-o şi n-o voi scrie niciodată .Ar fi aceeaşi poveste, cu aceleaşi personaje.Aş schimba cumva ordinea episoadelor. Pe unele le-aş modifica. În fond, toate cărţile pe care le voi scrie vor fi tot atâtea variante ale cărţii mele încă nescrise. Povestea ei s-ar preta la atâtea inversări de situaţii, încât, practic, aş putea scrie o infinitate de cărţi. Numai viaţa să-mi ajungă. În altă ordine de idei, fiecare episod suportând nenumărate modificări, aş ajunge la o altă mulţime de cărţi, cu acelaşi personaj . Poate că povestea ar fi alta. Cu siguranţă că întâmplările vor fi de nerecunoscut. Vor fi caligrafiate alte cuvinte. Şi aici îmi dau seama de un lucru : nici cuvintele, nici întâmplările, nici personajele nu formează o carte. Cartea mea ar da naştere unei biblioteci rebele şi perpetuu generatoare de alte cărţi. Orice bibliotecă iese dintr-o carte scrisă nicicând.
Acestea fiind zise, voi face aici câteva observaţii critice la
acest roman nescris. Ea conţine multe pagini ce ţin de psihologia cea mai
subtilă. I-aş reproşa, totuşi, autorului o mizantropie abia ascunsă. Desigur,
ştiu şi eu că toate cimitirile sunt pline de optimişti. În literatură, mai
ales, optimismul nu este deloc binevenit. Dar parcă mai multă generozitate, mai
multă lumină n-ar strica viziunii de ansamblu a cărţii care rămâne memorabilă
sub aspect stilistic. Aceste lucruri sunt însă prea generale şi nu ating nici
substanţa reală a operei respective , nici valoarea ei indiscutabilă. Cartea se
numeşte”Lectură neterminată” şi este, ea însăşi, neterminată. Este o carte
despre o altă carte pe care eroul principal o citeşte ani şi ani, la rând. Nu
este nimic autobiografic aici. Pe scurt, este povestea unui om care îşi
întâlneşte destinul, dar nu are puterea de a comunica şi celorlalţi revelaţiile
sale. Personajul principal este un sportiv notoriu, obligat să se retragă din
activitatea competiţională, în urma unui accident stupid. Până atunci nu se
pregătise decât exclusiv în vederea performanţelor pe care dorea să le obţină.
Nu ştia să facă nimic altceva : nici să iubească, nici să se bucure, nici să iasă
în lume.După accident nici nu putea, de altminteri, să facă aceste lucruri.Va
fi, pentru un timp, complet imobilizat.
Nu are nici prieteni. Cu alte cuvinte, e un individ complet
izolat. Personal, mi se pare că situaţia sa este puţin forţată, neverosimilă şi
neconvingătoare, sub raport artistic. În plus, nefiind un tip reflexiv şi având
o memorie scurtă, nu poate trăi nici din amintiri. Iarăşi autorul forţează
situaţia. Dacă lucurile par oarecum fireşti din punctul de vedere al vieţii,
ele rămân mai puţin motivate din punct de vedere literar. Retras în vechea casă
părintească, personajul ocupă fosta cameră a fratelui său ( profesor într-o
localitate îndepărtată ), unde îi cade în mână, întâmplător, o carte pe care
începe să o citească. Citeşte foarte încet. Treptat capătă obiceiul de a se
juca îndelung cu unele cuvinte. În jurul fiecărui cuvânt începe să construiască
propozitii, fraze şi apoi romane întregi, fără să-i treacă prin cap să le
scrie. I-ar veni, de altfel, şi foarte greu. În fiecare cuvânt, el vede unul
sau mai multe obiecte. Cuvântul câmpie” l-a reţinut, de exemplu, câteva luni. A
văzut, ca în vis, lanuri de cereale, cuiburi de prepeliţe, iepuri
înspăimântaţi, căprioare blânde, mistreţi lacomi, potârnichi, porumbei
sălbatici, copaci solitari şi iele dansând noaptea, în jurul unei fântân “Apă”
i-a readus în minte tote râurile cunoscute, cu meandrele, ţărmurile şi
limpezimea lor. Şi mări, şi oceane, şi adâncuri neexplorate.“Mărul” i-a adus în
cameră miresmele tuturor livezilor din lume, peisaje colinare, compoturi şi
salate de fructe. Întârzie mai mult timp asupra cuvintelor “labirint”, “deşert”
şi “munte” şi se împotmoli definitiv la cuvântul “om”. Încercă efortul
neobişnuit de a se gândi la toţi oamenii care trăiesc pe planeta noastră. Cu
toate gândurile preocupările, problemele şi obsesiile lor. Cu toate chipurile,
expresiile, bucuriile, tristeţile, urâţenia, fericirea, frumuseţea şi
nefericirea celor câteva miliarde de fiinţe omeneşti care se mişcă, se hrănesc,
fac amor, intră în conflicte absurde şi inutile, mor, dorm sau se joacă. Fostul
sportiv începe să se oprească din ce în ce mai mult asupra fiecărei litere.
Găseşte şi câteva numere. 2 era gâtul unei lebede sau al unui gâscan, nu se
hotărâse în această privinţă, 3 era o dublă seceră comunistă, 1 părea suliţa
lui Genghis-Han, iar 9 semăna în chip bizar cu “Domnişoara Pogany” a lui
Brâncuşi. Ciudat, dar nu îi este teamă că nu va termina niciodată cartea. În
liceu, un prieten îi spusese că niciun om nu moare fără să citească măcar o
singură carte. Personajul nostru a încărunţit, dar nu a ajuns nici la jumătatea
cărţii. E fericit că mai are atâtea de citit. Mai mult, începe să amâne
lectura. Profitând de faptul că poate acum să meargă, începe să cutreiere
coclaurile din împrejurimile micului cătun. Într-o zi întâlneşte o fată pe care
nu avea s-o mai revadă şi pe care o caută febril prin paginile cărţii, sărind
capitole întregi şi revenind asupra altora deja parcurse. Ştie că nu va muri
niciodată, pentru că nu va termina de citit cartea. Şi, totuşi, se întâmplă ca
într-o bună zi să îi cadă în cap lustra şi să moară după două ore de agonie. Nu
reuşise să-şi păcălească destinul. Mai obscur rămâne epilogul cărţii, în care
acelaşi personaj, vorbind în numele său, povesteşte ceva despre destin care ar
semăna, în opinia sa, cu o femeie care îi scrie povestea vieţii. O femeie
capricioasă. O femeie care nu-l iubeşte. Reiese că el chiar a întâlnit-o sau o
va întâlni pe această doamnă care i-a spus sau îi va spune lucruri capitale
despre existenţa sa. De aici încolo romanul nu mai dă de înţeles nimic.
Personajul rămâne mut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu