Cu cine aș vrea să mă mai întâlnesc

Cu un prieten care mă striga cu un nume rusesc, împrumutat dintr-o povestire a lui Cehov.
Cu Ion Caramitru plecat la plimbare, prin zăpadă.
Cu niște copii care se duc la bibliotecă.
Cu femei care seamănă cu cărțile bune - tăcute, stranii, inteligente, emanând viață - și care nu vor decât să fie...citite și înțelese.
Cu Candide al lui Voltaire, înainte ca personajul să-și cumpere o fermă și să se apuce de grădinărit.
Cu necunoscuți care nu știu nici măcar unde se duc.
Cu mine însumi, tânăr și îndrăgostit...

Marin Preda și descrierile de natură

Când eram copil, nu puteam să parcurg cărțile care conțineau multe descrieri. Cu toate acestea îl citeam cu plăcere pe Sadoveanu, ocolind cu dibăcie pasajele în care moldoveanul „zugrăvea” adierile de vânt și clipocitul bălților. Cu Caragiale am avut o revelație. În paginile sale, ca și în opera lui Preda, există numai reacție umană. Puține și minuscule descrieri, utilizate în nuvele... Sunt prozatori pursânge, ca și, mai târziu, Breban ( prea lăbărțat, totuși ! ), Aldulescu,  Gârbea sau Cimpoeșu. Literatura mi s-a părut atunci un prilej de permanentă și intensă bucurie. E curios că azi mai există autori ale căror cărți se compun din interminabile prăfuite și sufocante descrieri, asemănătoare cu cele din basmele și nuvelele lui Eminescu,  întrerupte ici și colo de oaze de dialog și narațiune. Și sunt, în mod paradoxal, cei mai vânduți condeieri. Să mai îmi spună cineva că nu pot fi manipulați cititorii...
La scriitorii care țin la cititori, cum sunt prozatorii americani, descrierile sunt aproape inexistente.
În Preda găsim mici descrieri în povestiri, reduse la o funcționalitate strictă. O descriere mai amplă, dar oarecum stângace, este scena secerișului din Moromeții.
Dar eu am fost obsedat, ani în șir, de două rânduri  din O adunare liniștită, care evocă atmosfera de iarnă dintr-un cătun pierdut în câmpie :
Era spre seară, dar întunericul întârzia să se lase. Ziua era înaltă, încă limpede și satul trosnea de ger și de tăcere.
Ultima frază mi se pare memorabilă.
Puțin și bun, nu ?

Zăpezile ca și femeile

Zăpezile, ca și femeile, fug de prea multă afectivitate. Se topesc sau migrează spre nord.
Cele îndrăgostite se ascund în romanele lui Knut Hamsun și Yasunari Kawabata.
Pământul a rămas gol, ca un bărbat dezvelit, trezit din somn și rușinat de propria-i virilitate.
Timidul martie e încă departe, iar copiii au dispărut din peisaj.
Limbile tuturor ceasurilor din lume rămân nemișcate, nehotărâte. Butucănos, timpul  le împinge înainte cu barda-i unsă, de măcelar.
E timpul să vizităm spitalele și ospiciile în care ne sunt internați amicii, îmi spune un trecător.
Este vremea ca îndrăgostiții să știe numele iubitelor lor, îi răspund.

Guguștiucii mei îmblânziți se uită la mine, pe fereastră, cum scriu...

Bergman și Stratan

Se apropia Crăciunul. Nicolae Manolescu dăduse un interviu în România liberă și îl pomenise și pe Nino Stratan. În așteptarea ziarului, Stratan m-a ținut treaz toată noaptea. Am flecărit, am fumat și am făcut clasamente : cei mai buni poeți, cei mai valoroși prozatori, critici literari și profesori universitari. I-am trecut în revistă, de asemenea, pe cei mai proști din toate domeniile. Niște celebrități de azi ocupau primele locuri. Evident că n-am băut nimic, fiindcă Stratan suferea de o depresie care îi dădea o senzație de teamă continuă și accentuată ...  Făceam propuneri, dezbăteam îndelung valoarea sau tâmpenia fiecărei personalități și, când ajungeam la un acord și ordinea „candidaților” era stabilită, Nino lua repede pixul și și scria clasamentul pe o coală. Cred că a păstrat mulți ani foile alea...S-a făcut dimineață și am mers la chioșcul de ziare. În interviul său, Manolescu îl numea pe Stratan „ minte strălucită și poet foarte talentat” ( Stratan conducea, pe atunci, Cenaclul de Luni ). Nino era în al noulea cer. Năuciți de oboseală ( nici nu mâncasem nimic ), am plecat apoi la Cinematecă, unde rula Persona lui Bergman. Am văzut filmul acela într-o stare de amară și dureroasă amorțeală. Imaginile se derulau cu lentoare în fața ochilor noștri, dar din pricina nopții pierdute, nu pricepeam mare lucru. În plus, în film erau introduse niște secvențe reale, cu preoți budiști care își dădeau foc. Privind scenele respective, aproape că leșinam. Ne-am întors la cămin cu mințile risipite.
A doua zi, la cursul său, Eugen Simion ne-a spus :
- Această temă apare și în filmul lui Bergman, absolut extraordinar, Persona.
Eu și Nino stăteam în părți diferite ale amfiteatrului. Am întors, în aceeași secundă, capetele, unul spre celălalt. Stratan avea o privire sinistră.
La seminarul care a urmat, Narcisa Forăscu ne-a zis, ca din întâmplare :
- Fără îndoială că filmul Persona, care rulează acum la Cinematecă, este o mare realizare a cinematografiei mondiale.
Din nou schimb de priviri cu Stratan, care părea terorizat.
În ziua următoare, Al.Piru a întrerupt câteva secunde cascada de poante ( care n-aveau nicio legătură cu studiul literaturii, dar profesorul era savuros ) și a rostit pe un ton serios, cu dicția lui inconfundabilă :
- Nu mă pricep eu la filme și nu mă omor după moderni, dar Persona lui Bergman e un film foarte, foarte valoros.
Iarăși ne-am privit pieriți. Pe scări ne-am întâlnit cu filosoful Traian Podgoreanu. El ne-a oprit și ne-a spus amical :
- Băieți, duceți-vă la Cinematecă să vedeți Persona lui Bergman. Mai rulează săptămâna asta și așa ceva nu se ratează.
Când am coborât în holul de la Litere, Ion Rotaru, directorul nostru de studii, îi întreba, cu vocea lui groasă, inconfundabilă, pe câțiva colegi :
 - Bă, ia spuneți-mi, e careva care n-a văzut Persona lui Bergman ? Că-l omor aici, cu mâna mea, lângă bustul lui Eminescu...
Toți văzuseră Persona și erau entuziasmați.
După o săptămână de coșmar, timp în care Stratan era din ce în ce mai tăcut și mai posomorât, ieșeam împreună, aparent abătuți, de la cursuri.  Eram în holul Facultății de Litere, se făcuse noapte, afară viscolea și în momentul în care a pus mâna pe ușă să o deschidă, Nino s-a oprit brusc, s-a întors către mine, m-a privit cu ură și a scrășnit :
- Bătrâne, toată lumea spune că Persona e o capodoperă ! Numai noi n-am înțeles nimic din filmul ăla !

Scrisoare către Moș Crăciun

Astăzi, constatând că gândesc la fel ca atunci când aveam doisprezece ani,  i-am trimis următoarea scrisoare lui Moș Crăciun :

Dragă Moșule,
De la cincisprezece ani n-am mai cerut nimic nimănui, dar nu pot spune că n-am primit câte ceva. Tatăl meu îmi cumpăra jucării din micul lui salariu și nu uita niciodată să-mi ia o minge nouă, de cauciuc, când o spărgeam pe cea veche într-un cui din gard sau în vreo scândură ascuțită. Era lucru mare, să știi… Toți băieții cu care mă jucam nu se puteau lăuda cu o sfârlează, niște cuburi cu imagini sau o minge care să fie numai a lor. Se jucau cu ale mele până le făceau praf, deși ei proveneau, fără excepție, din familii mai înstărite decât cea din care făceam parte eu. Nici nu-și făceau probleme că nu aveau ce aveam eu. Tata mă abona la revista Cutezătorii și mai târziu la ziarul Sportul și îmi cumpăra de la oraș Fotbal și Sport. Pe ultimele le găseam dimineața, pe pat, în camera încălzită cu paie care lăsau, în urma arderii sub hornul uriaș din focar, toate miresmele câmpului și ale pământului. Era iarnă, dar în odaie pluteau aromele câmpiei acoperite cu ierburi și flori văratice. România literară a apărut când aveam paisprezece ani. Văzusem că multe texte din manualul de română erau luate din Gazeta literară. Și l-am rugat pe tata să-mi aducă și mie publicația respectivă. „Nu se mai numește Gazeta literară, i-a spus tatălui meu vânzătoarea de la chioșcul de ziare. Acum îi zice România literară.” Dar Almanahul literar care era tipărit, în fiecare an, înainte de sărbători? Dar cărțile împrumutate de la biblioteca sindicatului din uzina unde lucra bătrânul meu ? Vezi ce bogat eram ?
Mai târziu am visat să am mulți prieteni. Și am avut. Oameni cărora cei mai mulți dintre noi nu merită nici măcar să le ducă papucii la ușă. Mulți au murit prematur, pe alții i-am pierdut și din vina mea. Cu ceilalți nu prea reușesc să mă întâlnesc, fiindcă nu am timp destul, iar distanțele care ne despart sunt mari.
În general, nu mi-am dorit prea multe, dar am fost fericit. Deseori se poate întâmpla să primim multe, foarte multe, de la viață, dar să nu ne folosească la nimic, fiindcă rămânem tot săraci : lăcomia și răutatea ne fac să fim veșnic înfometați și să stăm cu ochii pe ceea ce fac sau au semenii noștri.
Pentru sărbătorile care se apropie îți cer puțină liniște, cărți foarte reușite și timp ca să pot citi în voie. Mi-am rezervat câteva volume de excepție ( printre ele, Octavian Soviany, Viața lui Kostas Venetis ), iar prietenul Pantacruel m-a anunțat că-mi va trimite, ca dar de Crăciun, un exemplar al romanului lui Ovidiu Nimigean Rădăcina de bucsau, socotit de toată lumea o capodoperă. Abia aștept să mă bucur de ele…
Îți mai cer, Moș Crăciun, să faci în așa fel încât să văd oameni care se vorbesc de bine unii pe alții, iar vânătorii să constate că metalul din care sunt făcute puștile lor s-a transformat, ca și cartușele, în jucării de ciocolată.
Să ne aduci ( mie, prietenilor și dușmanilor ) puțină zăpadă, inimi ușoare și puterea de a ierta toate greșelile pe care alții le-au făcut față de noi. Și să ne iertăm și pe noi înșine.
Adu-mi și un sac cu BUNĂTATE, ca să nu mai ripostez cu atâta promptitudine și violență la măgăriile pe care mi le mai face câte unul.
Îndrăznesc să te mai rog ceva. Iarna trecută am hrănit cu grâu douăzeci și cinci de guguștiuci. Era o iarnă foarte grea, iar ei mă așteptau la ușă în fiecare dimineață. Dar se împuținau văzând cu ochii. În altă gospodărie, cineva le punea capcane și îi prindea. Au rămas, în cele din urmă, doisprezece. În această iarnă au venit numai doi. Când sunt plecat, mă așteaptă așezați pe poartă. Imediat ce sosesc acasă, se apropie de mine și aproape mi se așează pe braț, cerându-mi mâncare. Au devenit membri ai familiei mele și au înțeles că, în preajma mea, nu trebuie să se teamă de nimic. Te implor, Moș Crăciun, să nu lași pe nimeni să-i prindă. Sunt mici și fragili, de parcă ar fi făcuți din porțelan.
Și ai grijă te tine, să nu răcești sau să-ți rupi, Doamne ferește, picioarele. Pune-ți un fular gros și fii blând cu renii tăi.
Îți mulțumesc și te îmbrățișez.

Aud un telefon sunând

aud un telefon sunând
nu e al meu
nu e nici al vreunui prieten care l-a uitat pe birou

nu este al nimănui

când am părăsit casa părinților mei
un perete se transformase în ceas
bătea regulat
în fiecare secundă
i se auzea ticăitul în toată casa
numai să sune nu știa
pe urmă s-a mutat pe un alt perete
și pe altul și pe altul
până când a ajuns la ușă
când le-am făcut o vizită bătrânilor
o fereastră dinspre apus
măsura timpul tuturor lucrurilor care
se vedeau prin ea

aud un telefon sunând
nu e al nimănui iar eu
nu prea răspund la telefon
pe ăsta însă aș vrea să-l deschid și să văd
cine sună

Ninge peste femeile frumoase

Ninge peste câmpie și peste palmele noastre întinse, cerșind un miracol.
Ninge prea devreme sau poate prea târziu.
Când ninge,  toate femeile devin fascinante, iar zăpada este un dar al lor pentru bărbații singuri.  Ninge cu ojă, pudră și ruj decolorat.
Ninsoarea este lecția de poezie pe care ne-o dă Dumnezeu. Cu un gest leneș, feminin, El transformă lumea în ficțiune. Acum ne putem gândi la orice, fără a fi pedepsiți. Albul lumii sparge coliviile sufletului nostru și eliberează păsări întârziate care nu mai au o casă la care să ajungă…
Ninge ca în Mirceștii „vărului Alecsandri” ( după cum îmi scria cândva un prieten ), ca în basmele copilăriei, ca în Mama Rusie, ca în Scandinavia, ca în povestirile lui Fănuș Neagu. Ca în Siberiada lui Mihalkov…
Când ninge, purtăm nume rusești, suedeze și norvegiene : Ingmar, Karin, Knut, Alioșa, Sonia, Natașa, Nikita, Seriojenka, Olaf, Kristine...
Acum știm să zburăm și să ne desfacem în inconfundabile geometrii de gheață, fragile.
Ne putem închipui că suntem oriunde dorim, că putem face, în fiecare clipă, ce vrem. Rătăciți, aproape de Polul Nord, în urmărirea unui ren pe care vrem să-l fotografiem. În grotele de început ale omenirii, în jurul unui foc. Răsfățați în paginile unei cărți răsfoite de o femeie tristă. Iar prietenii ne așteaptă într-un iglu, la lumina unei lanterne, fericiți și obosiți.
E timpul să ne dezghețăm zâmbetele și să ne strângem mâinile. Știm că va ninge și când noi nu vom mai putea privi viscolele.
Ninge cu cești minuscule de cafea în care ne putem citi viitoarele întâlniri.

La mulți ani, Karina !

Cehov despre ipocrizie

Câteva rânduri din schița... Fragment :

28 mai. Un bătrân, văzându-mă că stau în apropiere de locul unde se scăldau femeile, m-a întrebat ce caut acolo.  I-am răspuns :
- Veghez să nu vină tinerii să se uite, că de !
- Atunci, hai să veghem amândoi !
Și, zicând așa, bătrânul s-a așezat alături de mine și am început să discutăm despre virtute.

Credeam că numai la noi, românii,  fiecare om are două măsuri diferite de a judeca lucrurile : una, generoasă, plină de respect,  tolerantă,  pentru sine, alta, exigentă, neiertătoare, pentru ceilalți...
Un scriitor francez vizitat tot timpul de idei, Jean-Paul Sartre,  avea să definească, mai târziu, ființa noastră în termeni care nu lasă loc de speranță :

Ne jucăm de-a eroii, fiindcă suntem lași, și de-a sfinții, fiindcă suntem răi ; ne jucăm de-a asasinii, fiindcă murim de dorința de a ne omorî aproapele, ne jucăm fiindcă suntem mincinoși din naștere.

Mă întreb de-a ce ne jucăm când scriem... Și de ce o facem...

Coiful plin cu nasturi de aur

Nu-mi vine să cred că am trăit, asemenea personajelor lui Márquez, într-o comunitate aflată în zorii civilizației...
Casele de la perfieria localității nu aveau nici garduri ( oamenii puneau niște grămezi de mărăcini pentru a-și delimita proprietățile de șosea...), iar curentul electric era un pod prea îndepărtat... Îmi aduc aminte că, mai târziu, când am introdus iluminatul bazat pe electricitate, cel mai încântat din întreaga familie a fost câinele. Se uita la becul aprins afară, se gudura și scheuna de bucurie...
În fața casei în care locuiam pe atunci, stătea ciobanul satului, care la două-trei zile făcea de petrecanie unei oi sau unui miel. Când îl vedeam, peste drum, că ia mielul între picioare și îl taie, mi se muiau picioarele de mila micului animal. Ierbivorul era jupuit și tranșat, iar pulpele și coastele erau agățate, prin casă, de cuie bătute îm perete. Când intram în casa păstorului, vedeam carnea acoperită cu mii de muște, dar lucrul acela nu părea să-l deranjeze pe om. Sub patul în care dormea, sub un coș, avea un iepure sălbatic pe care îl hrănea cu trifoi, pentru a-l sacrifica mai târziu... Uneori îi dădea drumul prin casă și iepurele se hârjonea cu pisica. Eram mirat că pisica, deși mai mică, era mai îndrăzneață și îl tăvălea pe iepure prin toate ungherele...
Curtea oierului era acoperită cu un troscot verde și gras. La spatele casei avea tufe de zmeură cu cele mai parfumate fructe din lume. Lângă grămada de bălegar se afla un dud negru în care ne urcam toți copiii din marginea aceea de cătun.
În spatele bojdeucii mele locuia un bătrân cumsecade, care făcuse tot războiul, dar nu împușcase niciun inamic. Trăsese, pur și simplu, în sus. Avea duzi albi, în care mă lăsa să mă cațăr și cultiva tigve ( tătarce, tâlvi ) ), niște plante care produceau un fel de dovleci lunguieți, goi pe dinăuntru, folosiți ca vase pentru păstrarea laptelui sau vinului. În odaia din față, moșul avea un iepure uriaș, împăiat, pe care mi-l arăta cu mândrie de câte ori mă duceam pe la el... Bătrânul acela trăia cu impresia că Dumnezeu, întrupat într-un moșneag zdrențăros, trecuse într-o zi pe drum și îi ceruse apă. Vecinului meu nu i-a plăcut cum s-a exprimat străinul și l-a refuzat... Abia după aceea a avut revelația că cerșetorul fusese însuși Creatorul nostru...
Când s-au săpat primele șanțuri pe marginea drumului, mama mea a găsit o cască soldățească, de război, plină cu niște nasturi confecționați dintr-un metal galben. Nasturii erau marcați cu un blazon impresionant ( cred că erau niște arme vegheate de o acvilă ) și nu erau deloc oxidați, în ciuda timpului îndelungat în care stătuseră în pământ . Probabil că fuseseră îngropați în timpul celui de-al doilea război mondial ... Casca mi se părea un fel de coif arhaic, de pe vremea primilor strămoși și era ruginită bine... Nimănui nu i-a trecut prin cap că nasturii aceia regali ar fu putut fi de aur. În orice caz,  moșul cu tigvele și iepurele împăiat a luat atât casca, cât și nasturii, „să se uite la ele”. Apoi toată lumea a uitat de întâmplare. Poate că venerabilul pacifist își dăduse seama de adevărata valoare a obiectelor găsite  pe fundul gropii făcute pentru scurgerea apei...

Noiembrie, iepuri mecanici

Când se trezi, soarele era sus pe cer. Se foi puțin în pat și încercă să adoarmă din nou. Aerul din camera înaltă, nezugravită de ani de zile, îl pătrundea până la piele și îl înfiora. Ar mai fi dormit, dar îl treziseră țipetele păunilor flămânzi și cântecele triumfale ale cocoșilor.. Se auzeau și ușile bubuind înfundat, ca niște tunuri îndepărtate, semn că profesorul Catalan venise să hrănească păsările.
Trase plapuma pe cap și încercă să adoarmă din nou. Frigul de noiembrie îl cuprindea însă răbdător, din toate părțile, iar pielea părea că i se rărise asemenea învelitoarei vechi, numai văi, dealuri și cocoloașe tari. Dar lumina reverberând în zăpada de afară nu îl deranja. De când se știa, iubea iarna, cu zăpezile și viscolele ei albe : când începea să ningă simțea că s-a întors acasă, că trăiește într-o ficțiune și o mare bucurie îl așteaptă undeva, într-o casă acopeită cu nămeți și încălzită cu resturi vegetale. Elev de liceu fiind, apucase să-și petreacă vreo două vacanțe la bunicul său, care construise și conacul în care Casoss locuia acum. Bătrânul era moșier de modă veche și făcea cu nepotul lungi plimbări pe întinsul său domeniu. Lua de fiecare dată pușca nu pentru a vâna, ci pentru a-i speria pe braconieri. Câmpia nesfârșită ca un talger pusă pe masa lui Dumnezeu își schimba aspectul în funcție de anotimp. Vara era sălbăticie curată, cu arbuștii și ierburile care năpădeau parcelele nelucrate și malul răului. Toamna se colora și se înmiresma totul, iar iarna pășeau parcă pe o altă planetă. În orice caz, erau în altă țară. Bunicul îi povestea că așa era la Cercul Polar, unde trăiau eschimoșii care aveau sănii trase de reni. Numai primăvara nu-i plăcea. Prea multe noroaie, iar peisajul era de o sărăcie deprimantă. Pământul cenușiu mustind de apă, băi prelungi ca niște alibii de fluvii preistorice care brăzdau platoul nesfârșit, lacuri care încă înghețau la lăsarea serii. Dar totul se lumina când apăreau florile. Se întorceau la conac și boierul fierbea un vin negru din care îi punea și lui într-o cănuță de pământ. Beau amândoi vinul, luau cina pe care le-o aducea o servitoare care îmbătrânise la moșie și liceanul adormea nu de puține ori ântr-un fotoliu, lângă șemineul mare, în care ardeau butuci întregi. Pe urmă, noua putere luase moșia bunicului, îl închisese pe bătrân, iar părinții băiatului, plecați în concediu în Spania, rămăseseră pentru totdeauna acolo. Oricât de mult s-ar fi străduit să alunge din minte perioada liceului, a facultății, cariera științifică, descoperirile în domeniul psihiatriei, intrarea în Academie și viața dusă pe un fir de sârmă, nu reușea. Scene din trecut năvăleau zilnic în viața tihnită a lui Casoss. Protecția unui înalt demnitar care nu putea trăi fără pastilele izbăvitoare ale psihiatrului, decizia lui Casoss de a nu avea copii, ca aceștia să nu aibă de suferit din pricina persecuțiilor, moartea soției, căderea binefecătărului său și internarea lui într-un ospiciu, acuzațiile care i se aduceau, moartea soției, evenimentele izbăvitoare din 89… Crezuse că a ajuns la un liman, mai ales că reușise să recupereze integral moșia bunicului său… Iată însă că un document, ieșit din umbra vieții primejdioase pe care o dusese, fu publicat într-un ziar și trecutul îl ajunse din urmă. Era un angajament față de o instituție care îi garantase astfel libertatea. Pensionat mai devreme, reveni la moșia unde nu mai fusese din adolescență. Era ca o fugă salvatoare. Aici, printr zidurile coșcovite, la umbra stejarilor și nucilor seculari, se simțea ca un copil care scăpase de pedeapsă, refugiindu-se într-o ascunzătoare ospitalieră despre care nimeni dintre ai casei nu știa nimic.
Domeniul era imens și îl făcea să se simtă departe de lume, singur și liniștit. Conacul era construit în forma literei „L”, cu latura de jos așezată spre soarele sudului. Acolo exista și un balcon, îmbrăcat în sticlă, unde boierul cel bătrân obișnuia să iasă în zilele însorite de iarnă, când bătrânețea îl împiedica să se mai plimbe pe pârtiile făcute de argați. Uneori ieșea acolo, pentru câteva minute, chiar în diminețile cu viscol și privea perdelele de zăpadă care se răsfirau deasupra iazului prelung ca un râu, aflat chiar în față, într-o vâlcea, acoperit cu sălcii și alimentat de o fântână intrată în legendă, fiindcă avea cel mai bogat izvor și apa cea mai bună pe o rază de zeci de kilometri. Iazul era înghețat bocnă, ca și acum, și strălucea ca o oglindă, acoperită ici-colo de pudra fină a chiciurei scuturate de pe ramurile sălciilor bătrâne care se aliniau pe malurile apei.
De sub așternut auzi ușa și zgomote înfundate la sobă. Cu mișcări cât mai discrete, ca să nu-l trezească pe academician, profesorul Catalan scotea cenușa pentru a aprinde focul.
- Gata ? Pe baricade ? se ridică savantul în capul oaselor.
Îl cunoștea pe professor din copilărie și îl regăsise acum, la întoarcerea la conac. Se plimbau, flecăreau de una și alta, își împrumutau cărți, iar fostul dacăl de țară, îl ajuta pe Casoss la treburile gospodărești. Iarna se ocupa de focuri, iar cămara și bucătăria se aflau permanetnt în grija sa. Văduv fiind, se mutase, de altfel, într-una din încăpătoarele odăi ale conacului. „Uite că am ajuns slugă la dumneata, așa cum era bunicul meu la boierul ăl bătrân ”, glumea Catalan. Cel mai mult însă îi plăcea pensionarului să îngrijească de păsări. Aveau sute de bibilici, curci, păuni și fazani. Vara aici era raiul lor. Numai niște coțofene dădeau din când în când atacul, distrugând ouăle și furând puii, determinându-l pe boier să amenințe că va folosi pușca. Oricum, n-ar fi făcut-o. Și nu numai pentru că vânătoarea de orice fel fusese interzisă în Republică și cine folosea pușca risca aceeași pedeapsă ca pentru o crimă cu premeditare. Catalan punea capcane, prindea coțofenele și ciorile agresive, fără să le rănească, și le ducea, cu Dacia lui veche, la o sută de kilometri mai la sud. La vârsta lui, expedițiile astea îi luau câte două zile. Acum băgaseră cuștile cu păsări înuntru, într-una din odăile din fund. Aveau gratii la ferestre, dar se vede treaba că nimic nu e sigur când ai de-a face cu răpitoare.
Catalan își făcea de lucru cu vătraiul în sobă. Era nemulțumit și Casoss aștepta ca amicul său să izbucnească.
- Ei, ce s-a mai întâmplat ? întrebă latifundiarul, nemaiputând să-și țină în frâu curiozitatea.
- Vulpoiul ăla alb sau ce dracu o fi a desfăcut iar plasa de sârmă.
- Mare scofală ! O reparăm, încecă să-l liniștească academicianul.
- O reparăm, dar curcanii de unde îi mai luăm ? Că ne-a luat patru curcani …
- Eeee, atunci se schimbă treaba, zise Casoss și coborî din pat, troznindu-și oasele.
Era o dihanie frumoasă, albă, dihor de rasă sau altceva, că nu-și putea imagina că o vulpe polară putea să vină tocmai de la cercul polar pentru a-i mânca lui găinile.
- E vulpe-vulpe, zisese un țăran care o văzuse noaptea când dădea atacul și fusese pe punctual de a o captura. Ce zic eu, era un vulpoi în toată puterea cuvântului. D-ăia de arată la televizor că ar crește pe la Polul Nord.
- Hai, că nu e cred, râsese Casoss.
- Num mă credeți dumneavoastră, dar o să vedeți că rămâneți fără nicio bibilică… Sau ce aveți pe acolo…
Academicianul se îmbrăcase și trecu în sufrageria cât un aeroport care slujise treizeci de ani drept birou președintelui CAP.
- Astăzi mă duc la vânătoare, îl anunță el pe Catalan.
- Mergem, îl corectă acela.
- Merg singur, preciză Casoss. N-ai mers când vânam de-adevăratelea, nu mergi nici acum, când tragem în iepuri mecanici și în mistreți de carton.
Era adevărat. Catalan nu suporta uciderea niciunei vietăți și de aceea nu mergea la vânătoare. Acum că vânătoarea devenise un fel de poligon cu figurine , ar fi mers cu plăcere. Erau doar niște exerciții de tir. Dar Casoss nu voia să-l ia. Nu lua nici câinii, în majoritate maidanezi, care se pripășisesră în curtea conacului și cărora, din afecțiune, el le construise un adăpost al lor, încălzit și igienizat.
Plecă singur, după ce își verifică arma și cartușele. Își luase, într-un termos, niște cafea, iar în tolbă avea o gustare compusă din pâine de casă, brânză și câteva ouă.
Ieși de pe proprietate și merse o vreme pe lângă văiuga de lângă deal. Doborî câțiva iepuri mecanici, cu focuri bine țintite. De când în Republică vânătoarea fusese scoasă în afara legii, se organizaseră mii de poligoane, cu sălbăticiuni confecționate din tablă și carton, iar vânătorii se înghesuiau acolo fără nicio bucurie și se întorceau acasă beți morți și înjurând guvernul. Numai bourii și lupii, ca simboluri naționale, nu fuseseră dezonorați prin copii din materiale ieftine.Și atunci unui deputat ecologist îi veni ideea organizării unor vânători cu iepuri, mistreți, cerbi și chiar zimbri mecanici.
Iepurele sărea dintr-un șanț, vânătorul îl dobora și imediat în lăbuța-i de tablă zincată flutura o chitanță pe care posesorul armei trebuia să o onoreze în termen de trei zile, la cel mai apropiat centru fiscal.
Trecu repede de zona mistreților mătăhăloși. Nu împușcă nici căprioare, chiar dacă erau făcute din carton presat și lăcuit. Ajunse în apropierea unui templu vânătoresc. Acestea promiteau vânători spectaculoase, adevărate spectacole de bâlci, dar mulți spuneau că nu erau decât niște bordeluri deghizate. Acolo așteptau femei plătite de guvern care ofereau altceva decât cerbi și urși de mucava. I se păru că vede, după niște tufe de păducel, coada lungă a vuloiului alb care îi mânca păsările. Se grăbi și mai mult și intră în pădure. Abia atunci observă că intrase în zona interzisă, a adevăratului vânat. Era din belșug și bine reprezentat. Numai Președintele, membrii guvernului și parlamentarii aveau voie să tragă acolo, dar și aceștia cu mari restricții. Aici, cel mai bine se adaptase o specie de lup siberian : musafirul din țara frigului aproape că dăduse gata toate caprele și zimbrii mai greoi. În ultima vreme redusese efectivele de dropii și bouri și nu mai lăsase niciun cerb în viață. Se așteptau măsuri din partea forurilor abilitate, dar acestea întârziau.
Mai trase două focuri în direcția vulpoiului, dar mâinile îi tremurau atât de tare, că nu-l nimeri. Terminase cartușele. Se hotărî să se întoarcă.
Mergea cu pași repezi, transpirase mai mult de teamă că încălcase legea decât din pricina efortului și mai avea puțin până să iasă din zona periculoasă. 
Se opri o clipă să răsufle. Și atunci îi văzu. Lupii siberieni, îmblăniți și bine hrăniți, ca niște țari de pe vremuri. Erau mulți și îl înconjuraseră. Ochii le luceau indiferenți.

Cerul de deasupra și cerul de sub pământ

Merg cu mașina și mă gândesc la o necunoscută pe care am văzut-o traversând pe la zebră și care mi-a zâmbit.
 Mașina ridică botul, arogantă, și începe să urce, să urce...
Alerg acum pe o nevăzută autostradă cerească, comenzile nu mă mai ascultă, volanul mi se lungește în mâini și reușesc să sar, în ultimul moment,  din vehicul. Aterizez lin pe trotuarul pufos.
O iau la picior către serviciu,  sunt deja în întârziere, necunoscuta nu-mi iese din minte, iar trupul îmi este mult prea ușor și trebuie să mă țin de arbuști și de semafoare pentru a nu mă înălța precum un balon umplut cu heliu. Degetele îmi alunecă pe un platan și mă trezesc din nou zburând, ca o pagină smulsă de vânt dintr-un manuscris aruncat la coșul de gunoi. Nu reușesc să cobor decât cu o antenă tv în brațe.
Sunt pe o câmpie pustie.
Numai un corb prăpădit caută prin niște gunoaie și pare a repeta, la nesfârșit, un cuvânt englezesc.

Alteori, cerul e o cască soldățească, din oțel german, cu orizonturile stinse și cu sudoarea spaimei picurând din zenit. Împing din greu, aruncând din calea mea case, scuaruri și autobuze. Casca devine din ce în ce mai largă, fugind către zările cenușii.
Sunt pe o câmpie pustie.
Numai un corb prăpădit caută prin niște gunoaie și pare a repeta, la nesfârșit, un cuvânt englezesc.

P. S. Computerul meu dă semne că nu mai vrea să funcționeze. Dacă voi lipsi o vreme înseamnă că sunt cu el la reparat.

Cu cine mă mai întâlnesc

Sunt oameni cu care mă întâlnesc numai primăvara : niște bătrâni vioi și bucuroși că au scăpat din ghearele veșniciei.
Vara mă întâlnesc, fără excepție, numai cu copii.
Toamna mă întâmpină niște necunoscuți misterioși, grăbiți, care nu mă bagă în seamă. Am observat însă că se ignoră și între ei.
În schimb, iarna drumurile și pârtiile mi se întretaie cu bărbați puternici și femei fascinante, în legătură cu care sunt convins că nici nu există.

Federer și Nadal

Dacă aș mai consuma alcool, aș fi sărbătorit victoria lui Federer asupra lui Nadal. Dar m-am bucurat.
Să mă explic.
Pentru mine, Nadal este un personaj de dramă sau de roman, un luptător tragic, chinuit și măreț. Nu, măreț nu... El este și mai mult și mai puțin decât un tenismen. Mai puțin, pentru că nu e un jucător de tenis propriu-zis, practicând un fel de tenis-box. Mai mult, pentru că e un luptător care transbordează valorile umane specifice sportului . E un om chinuit, umflat cu energizante și pastile, obligat să câștige tot timpul, un copil ( gen Michael Jackson ) exploatat fără rușine de o familie de nesimțiți, un dreptaci învățat să joace cu stânga pentru a strica jucăriile adversarului. Un om care e învățat sistematic să gândească negativ și să poarte cu el energii întunecate. Se strâmbă, se contorsionează, se holbează, devine un monstru al efortului, mai ceva ca în tablourile lui Munch.
Îl simpatizez ca om. Politicos, educat ( aș zice, mai degrabă, dresat ). Un interesant personaj literar.
Federer nu mă încântă ca om sau comportament. Dar e jucătorul perfect. Loviturile lui au eleganță, farmec, sunt estetice. El este marele jucător. M-am manifestat totdeauna împotriva ideii de „cel mai mare”, dar dacă în tenis există așa ceva, Federer este, cu siguranță, acela. Mi se pare o evidență orbitoare. ( Îmi aduc aminte cu amuzament de vremea când unii spuneau că Platini era mai bun decât Maradona. Jucau amândoi în aceeași perioadă, iar comentatorii ăia parcă nu știau ce înseamnă să joci totbal...) Dacă el și Nadal ar juca, amândoi, la cel mai înalt nivel de care sunt capabili, elvețianul ar câștiga fără discuție. Iar la 23 de ani, când era numărul unu, Federer nu era umilit de nimeni, cum se mai întâmplă acum cu Nadal. ( Vezi meciul spaniolului cu germanul Melzer, dar și multe altele.) Faptul că Nadal are mai multe victorii asupra lui nu înseamnă nimic. La Wimbledon, finala a ajuns să se joace pe pământ ( din cauza tocirii ierbii ), adică tot pe un fel de zgură. Altminteri, Nadal n-ar fi avut vreodată șansa să câștige în fața lui Federer. Dacă vreau să văd cel mai frumos tenis jucat vreodată, mă uit la un meci al lui Federer...
O pată neagră pentru amândoi : niciunul dintre ei nu știe să piardă. Când e în dificultate, Nadal apelează la tertipuri de nomad, se preface accidentat, trage de timp, bate mingea de pământ de o sută de ori, se întoarce, se înfășoară, îl enervează pe adversar. În meciul Cu Djokovici, l-a jucat pe sârb numai pe partea pe care acesta nu vedea mingea, fiindcă îi căzuse lentila de contact.
Federer se comportă oarecum similar.
Fair-play era Mats Wilander.
Dar mi-am adus aminte că, într-o finală la Paris, cu francezul Leconte ( care avea o dreaptă ucigătoare, dar rever ioc ), chiar și suedezul l-a jucat pe urmașul galilor mișelește, numai pe rever...

Impresii de la decernarea premiilor ASB

Vineri, 19 august, 2010.
Sunt deosebit de bucuros și onorat  că am fost premiat de filiala bucureșteană a Uniunii Scriitorilor.
Emoții, organizare impecabilă. Sponsor este Primăria sectorului 2.
Horia Gârbea ne întâmpină, zâmbitor și protocolar, în hol. Tot acolo mă întâlnesc cu Radu Aldulescu cu care mă îmbrățișez.
La etajul al treilea, în Sala de Consiliu, se desfășoară ceremonia. Premiații au locuri rezervate în primul rând. Fiecare primește câte un trofeu de cristal și o Diplomă de Excelență.
Iată cum m i s-au părut participanții.
Horia Gârbea, sclipitor ; un adevărat magician care își găsește cuvintele cu ușurință și cu haz. Autorul întregii povești.
Radu Aldulescu, venit să mă susțină, relaxat, puternic, sigur pe el.
Primarul Neculai Onțanu, un om cu picioarele pe pământ, probabil singurul edil din țară iubitor de cultură. ( Câți primari îi mai premiază pe scriitori ? Lucian Vasiliu subliniază acest lucru : el e din Ploiești, dar n-a fost chemat vreodată, acolo, la primărie, să i se ofere o formă de recunoaștere...)
Eugen Simion, foarte tânăr. Neschimbat, după 30 de ani...
Lucia Verona, Ioana Drăgan, Doina Ruști, Olga Delia Mateescu și Ruxandra Garofeanu, fermecătoare.
Constantin Abăluță și Lucian Vasiliu, spirituali.
Gelu Negrea și Dan Cristea, firești.
Dan Mircea Cipariu, impetuos.
Radu Voinescu, semeț, seniorial.
Tudorel Urian și Ionel Ciupureanu, discreți.
Ioan Zubașcu, cordial.
Gheorghe Turda, amabil.
După ceremonie, toată lumea a mâncat și a băut. Cu măsură....Fotografii și momente de efuziune. Îi explic lui Radu Aldulescu că mi-e imposibil să merg la Gaudeamus și mă gândesc serios să îi rog pe prietenii mei să îmi găsească un post oarecare la Uniunea Scriitorilor... Vreau să scap de infernul școlii, unde nu mai învață nimeni nimic...

Insula ( un exercițiu de amărăciune )

Vaporul se scufundase, iar el se trezise pe plaja aceea gol, fără nimic care să fie al lui. Putea să spună că nu mai are nici identitate. Insula părea nelocuită și dădea impresia că este deopotrivă primitoare şi periculoasă. Plaja, cu un nisip argintiu, ea imensă, iar la o sută de metri mai sus începea o pădure deasă.
"Poate că e mai bine aşa", gândi.
Ani în şir visase la un loc unde să poată trăi singur, fără obligaţii, ca un sălbatic. Să nu facă nimic altceva decât să privească, pe jumătate adormit, cerul şi să respire. Să nu vadă pe nimeni.
Se ridică. Nu se simţise de multă vreme atât de odihnit. Chiar la marginea pădurii zări, cu neplăcere, o casă. Se bucură însă când văzu că micuţa cabană nu este locuită de multă vreme. Praf şi păianjeni prin toate părţile. Cineva încercase, cu mulţi ani în urmă, aceeaşi experienţă. Nici nu vru să se gândească la ce s-a întâmplat cu înaintaşul său. Ieşi afară şi zări mulţumit bananierii şi cocotierii încărcaţi cu fructe. Nu va muri de foame. Pe insulă puteau fi şi animale sălbatice pe care, aidoma lui Robinson Crusoe, le-ar putea domestici. Se felicită pentru bafta sa. Dădu ocol casei până ce soarele trecu de creștetul cerului.  Se simți din nou obosit. Tot gândindu-se cum să-şi organizeze noua viaţă, adormi la umbra unui arbore.
Îl treziră dureri ascuţite în obraz şi în coaste. Erau de la suliţele antropofagilor vopsiţi pe faţă pe care îi zări îndată ce deschise ochii. Urlând şi chiuind, băştinaşii îl duseră în tabăra lor legat de o prăjină, ca pe un vânat de preţ. "Nu mai am scăpare, gândi. Proverbialul meu noroc s-a dovedit de data asta spart în cur". Şi închise ochii.
Căpetenia îi pipăi coastele, îi evaluă stratul de grăsime şi îi examină dinţii. Porunci ceva cu voce ascuţită. Când deschise iar ochii, văzu că lângă el apăruseră cinci femei ispititoare, cu feţe vesele. Căpetenia i le arătă şi spuse ceva. Din bâiguielile unui bătrân care îi spuse că a slujit, ca marinar, pe un vas comercial olandez, înţelese că tinerele îi erau oferite lui. Răsuflă uşurat. Avea să scape cu viaţă. Dar refuză categoric femeile. Asta îi mai trebuia. I se aduseră, pe rând, câţiva porci, capre, câini şi un fel de fluiere. Erau instrumente muzicale indigene. Refuză tot, rugându-i să-l lase să trăiască în coliba de la malul mării. Căpetenia se mânie şi se răsti la el. Bătrânul îi traduse că pe insulă era obiceiul ca străinii care ajung acolo să fie trataţi ca nişte regi şi să fie răsplătiţi cu daruri. Dar dacă oaspeţii refuzau ce li se oferea, tradiţia îi obliga pe sălbatici să-şi transforme vizitatorii în sclavi. Aşa că, până la noi dispoziţii, el va fi sclavul uneia dintre soţiile şefului de trib.
John se bucură, dar tălmaciul îi spuse că trebuie să se poarte cu băgare de seamă, fiindcă va fi jupuit de viu dacă se va atinge de femeie, iar ea este cunoscută ca o viperă care a provocat executarea mai multor sclavi. Soţia căpeteniei avea coliba ei şi încă din prima seară se frecă de el şi îl rugă prin semne să o maseze, apoi să o îmbăieze. Când îi văzu bărbăția întărită, se lipi şi mai mult de el, dar bărbatul se ţinu tare şi nu făcu nicio greşeală. În serile următoare fu din ce în ce mai rău. Ea venea goală în toiul nopţii în hamacul lui şi îl încăleca, gemând. Îi pipăia mădularul și îl făcea pe bărbat să-și dorească pierea. Făcu asta timp de şase săptămâni încheiate, dar când văzu că el nu cedează, îi făcu figura. Era miezul nopţii când ea se aruncă peste el în hamac și începu să ţipe sfâşietor, ca din gură de şarpe, că omul încearcă să o violeze. Se aprinseră făclii şi oamenii şefului de trib năvăliră la faţa locului şi îl imobilizară. Apăru şi şeful care ascultă nervos plângerea soției sale ( fusese deranjat în timp ce încerca o nouă nevastă ) şi porunci mânios ca noului sclav să i se taie fuduliile. Atrunci tot soţia şefului sări cu gura şi îl rugă pe bărbatul ei să îl lase o vreme normal, fiindcă vrea ea să se răzbune în felul ei. Şeful o privi bănuitor, dar când auzi că ea vrea să-l bată zilnic cu biciul peste părţile moi şi să-i ardă testiculele cu jăratec, se înduplecă.
Femeia chiar asta făcu. Îl bătea toată ziua pe nenorocit, nu-i dădea să mănânce şi îl ardea, cu un fier înroşit în foc, prin părţile sensibile. Sclavul arăta ca un sac de oase, cu barba vâlvoi şi parcă nici şefului nu-i mai convenea situaţia.
- Mare tâmpit am fost ! Nu puteam s-o regulez pe târfă ? se lamentă prizonierul în faţa tălmaciului. Nu puteam să primesc darurile şi acum trăiam ca un rege ?
- Tot rău ar fi fost, îi spuse moşul. Oricum n-ai fi scăpat.
- Ce vrei să spui ? întrebă sclavul.
- Ăştia aveau de gând să te mănânce. Dacă acceptai darurile, te aştepta un trai îmbelşugat, te îngrăşai şi te-ar fi tăiat la prima sărbătoare mai importantă. Pentru ei, „rege” e sinonim cu „porc”.
- Înseamnă că tot mai bine e acum, se consolă nenorocitul.
- Te vor tăia şi acum, dar nu-ţi vor mai consuma carnea. O vor da la câini. Totuşi, şeful e nemulţumit că ai slăbit prea mult.
Aha, asta era ! Şi el care se gândise că şeful îi va lua, până la urmă, apărarea, din solidaritate bărbătească !
- Şi tu cum ai scăpat ?
- E, eu sunt doctor şi când am venit, i-am salvat viaţa tartorului. I-am dat de înţeles că dacă mor, va da şi el colţul.
Senatorul John Winkley plecase într-o scurtă vacanță şi luase, pe vasul său, o starletă pe care o dorea de mult şi trei servitori de încredere. Unul dintre ei era chiar căpitanul . Senatorul anunţase acasă că pleacă într-o misiune periculoasă, în Afganistan. Tocmai îşi sorbea băutura pe puntea yachtului său, când văzu insula. De acolo venea către el, într-o canoe prăpădită, un sălbatic bărbos, urmărit de alţi cinci, într-o ambarcațiune mai mare. Urmăritul striga disperat şi cerea ajutor. Fără să stea prea mult pe gânduri, senatorul puse mâna pe carabina sa Winchester şi îi doborî cât ai zice peşte pe urmăritori. Apoi, ca într-o doară, îl împuşcă şi pe cel care scotea strigăte de bucurie că scăpase de duşmani.
- Ce-aţi făcut ? întrebă căpitanul consternat. Am crezut că vreţi să-l salvaţi...
- Păi, chiar asta am intenţionat. Dar, pe urmă, mi-a venit ideea că e... mai igienic aşa. Dacă era un afurisit de ziarist ? Nu mă legam la cap fără să mă doară ? Numai un jurnalist nebun ar fi ajuns să trăiască în mijlocul unor canibali.
Şi, încântat de isprava sa, senatorul se îndreptă către şezlong, cu ochiii la picioarele domnişoarei Lily şi cu gândul la noapătea care urma.

Viitorul nostru și găurile negre

Acum știu cum se va termina totul : nu cu un pietroi cosmic, nu prin explozii nucleare, nici prin vreo glaciațiune infernală...  Mai devreme sau mai târziu ne va înghiți un găuroi negru, așa cum un rechin alb ar înfuleca o chifteluță făcută în casă.  O asemenea „gaură” a și apărut prin apropiere. Poate descoperim una aflată la un an-doi lumină, distanță față de Terra...
Dar nu acest pericol mă îngrijorează.
De dimineață am văzut că se mai pripășise un cățel în curtea școlii. Era o ființă mică, albă, cu pete albe. ( Mai sunt și alții. Copiii, pe care îi bat zilnic la cap cu ideea de bunătate, îi hrănesc din belșug. Mă gândesc cu înfiorare la vacanța de iarnă, când nu va mai fi nimeni la școală, să le dea mâncare... )
Apropiindu-mă de poarta instuuției, am văzut un elev drăguț, frumos ca un înger ( dintr-o clasă mai mică, la care nu predau ), cum se apropie de cățelușă și pare că vrea să o mângâie. Când animalul s-a apropiat, plin de încredere, fața copilului s-a schimonosit, căpătând o expresie de bestie. A întins fulgerător piciorul și a lovit cățelușa în coaste. Cu sete. Cu ură. Cu satisfacție. Câinele s-a îndepărtat, schelălăind și șchiopătând.
Am simțit nevoia să opresc mașina și să-l ameninț pe criminal...
Știu copii care urmăresc desene animate cu monștri. Am citit despre alții care și-au tranșat, cu sadism, frații, părinții sau prietenii. Am văzut cu ochii mei puști care omorau ființe fără apărare... Am observat cum s-au ticăloșit, treptat, cei mai mulți dintre elevii mei... Mint, fură, înșeală, se bat cu sălbăticie, își manipulează părinții...
Miguel Angel Asturias scria în celebrul său roman Domnul Președinte : „  Copiii râdeau când vedeau că alții plâng... Copiii râdeau când vedeau că alții sunt bătuți...”
Nu mă tem prea tare de găurile negre din Cosmos. Dar găurile negre din ochii unor copii ( din ce în ce mai mulți ! ) îmi răpesc dreptul de a visa și orice speranță legată de viitorul speciei noastre...

Cărarea pierdută

O văzusem cum coboară în gara unui orășel de munte.
Era atât de frumoasă, încât mi-am uitat îndatoririle de familist și de cetățean responsabil și am pornit în urmărirea ei. O vreme i-am zărit silueta pe străzile mărginașe ale micii așezări. Apoi i-am pierdut urma. Ieșisem de mult timp din zona locuită și ajunsesem pe o potecă de pământ bătucită mai mult de copitele și de ghearele animalelor sălbatice decât de picioarele oamenilor, când m-am oprit, nehotărât. Spre ușurarea mea, l-am văzut pe un bătrân care venea din urmă. A trecut repede pe lângă mine și se îndepărta cu pas vioi.
L-am strigat și l-am rugat să se oprească. Apoi i-am spus cine sunt și ce caut.
- He, he, a râs bătrânul, o știu pe frumoasa dumitale. Locuiește în cătunul de peste culmea aia...
- Și cam cât timp mi-ar lua să ajung acolo ?
- De, ce să zic, a răspuns șiret moșul. Depinde de cât timp ai la dispoziție.
- Păi, aș căuta-o toată viața, am zis, mirându-mă singur de propria nebunie.
- Atunci se schimbă lucrurile. Femeia asta nu trece pe aici decât o dată la optezeci-o sută de ani. Iar în satul ei nu o poți căuta, fiindcă dai de belea. Ultima dată a trecut pe cărare în urmă cu vreo șaptezeci de ani. Dacă facem o socoteală simplă...
- Râzi de mine, moșule ? Acum trei ore și jumătate am văzut-o coborând în gară. Cum poți să-mi spui asemenea prăpăstii ?
- He, he, se vede treaba că nici dumneata nu prea știi ce ți se întâmplă. Eu știu ce spun... Uite, păr nu mai ai aproape deloc, iar barba ți-a albit. Dar nu te speria... Cum spuneam, dacă facem socoteala, mai ai foarte puțin de așteptat...

Cum se salută oamenii

Orice întâlnire cu un om este un eveniment unic, irepetabil.
Când ne vedem, noi, oamenii, ne salutăm.
Cu zâmbetul pe buze, mecanic, cu răceală, cu indiferență, cu plăcere, cu bucurie, cu silă, cu reproș, încurajator, cu blândețe, cu efuziune.
Voioși, abătuți, entuziaști, înțelegători, obosiți, grăbiți, inerți, vulcanici.
Rostim cuvinte, dăm din cap, facem gesturi aproape rituale, într-un balet al apropierii.
Ridicăm brațele. Până la inimă, până în dreptul ochilor, până la tâmplă, deasupra capului...
- Bună dimineața !
- Să trăiești !
- Bună să-ți fie inima !
- Cu respect !
- Noroc !
- Salut !
- Adio !
- Bună seara !
Dacă toate acestea ar fi făcute de niște păpuși mecanice, cum s-ar chema spectacolul ?
Într-o zi am salutat un necunoscut.
- Salut, i-am zis.
- Noroc, mi-a răspuns străinul. Dar nu te cunosc...
- Nici eu, i-am zis. La revedere.
- Drum bun, mi-a urat el.

Despre fragilitatea noastră ca ființe

Moartea oricărui om mă impresionează puternic și îmi spune că nimic din ceea ce aparent avem pe pământ nu este al nostru.
Nici oasele trupului nostru.
Nici carnea de pe oase.
Doi pensionari din Canada știu, probabil, acest lucru și de aceea au donat banii câștigați la loterie ( 11 milioane de dolari ! ) unora care aveau mai multă nevoie de ajutor...
Imitându-l pe Alexandru cel Mare, Nichita Stănescu le cerea prietenilor să-l îngroape cu mâna dreaptă scoasă din sicriu, ca toți să vadă că n-a luat nimic cu el în mormânt.

P.S. O știre tulburătoare : Gigi Becali a intrat, pentru prima oară, în sediul Uniunii Scriitorilor din România...

Despre frumusețe, venin și pupincuriști

De când mă știu, nu mi-a plăcut să fiu comandat de nimeni. Subofițerii de la bucutăria unității militare în care mi-am satisfăcut stagiul militar - și unde eram veselar împreună cu viitorul celebru regizor Tompa Gabor - au simțit pe pielea lor asta. Dacă n-ar fi crezut, în mod eronat, că sunt un băiat de bani gata, precum ceilalți teriști, poate că aș fi ajuns într-un batalion disciplinar... Nu mi-au plăcut șefii de meserie și oamenii înclinați spre dictatură. Cei care au încercat să-mi lezeze demnitatea au avut de înfruntat situații de nedorit. Nu-mi plac aroganții și insultele. Nu-mi plac proștii cu fumuri. La ironie am răspuns cu ironie, la lovituri de pumn am reacționat cu și mai mulți pumni. Numai bâta n-am folosit-o pe nimeni... . Sunt un individ atipic, care nu poate fi ținut în frâu de nimeni. Fac exact ce cred de cuviință, fără să aduc prejudicii nimănui.  Poate de aceea nu m-am înregimentat în niciun partid politic, unde trebuie să execuți niște ordine. N-am făcut caz de trecutul meu,  deși am fost urmărit și „lucrat” tot timpul de șefi și șefuleți, pe la toate instanțele superioare, ca un recalcitrant ce eram... Am povestit cu alt prilej cum eram urmărit și de fosta Securitate.
În concluzie, s-ar părea că sunt un tip dificil.
Totuși...
Tot de când mă știu mi-au plăcut lucrurile frumoase făcute de semenii mei și nu am cunoscut niciodată sentimentul de invidie. Apreciez ce fac și prietenii, și dușmanii. Mă bucur sincer pentru realizările cunoscuților  mei. Sunt încântat și de lucrurile extraordinare pe care  le fac diferiți necunoscuți.
Îmi place, de pildă, ce scriu mulți autori pe care nu-i cunosc, pe care nu i-am văzut niciodată. Unii sunt consacrați, alții sunt necunoscuți publicului larg. În sfârșit, sunt destui care sunt la început și pe care simt nevoia, în mod dezinteresat, să-i încurajez. Îi cunosc doar din ce scriu și din comentariile pe care le facem pe bloguri... Sunt persoane care nu sunt ocolite de aripa nebună a talentului literar. Sunt scriitori potențiali care se pot împlini azi, mâine sau în mai mulți ani. Știu cât de greu este să răzbați la lumină și consider că este una dintre îndatoririle mele să la întind o mână. A fi scriitor în această lume trecătoare nu e monopolul nimănui : avem loc toți în literatură și sub soare.  Numai înzestrarea artistică să nu ne lipsească. Îi iubesc pe Radu Aldulescu, Horia Gârbea, Tudor Cristea, Călin-Andrei Mihăilescu,  Bogdan Ghiu, Coman Lupu ( s-ar părea că, în cazul lor, sentimentul e reciproc ), Valeria Tăicuțu, Ana Dobre, Pentru Cimpoeșu, Răzvan Rădulescu, I. Groșan, Florina Ilis, Mugur Grosu, Ion Stratan,  Valeriu Cristea,  Al.Cistelecan, Mircea Vasilescu, Daniel Pișcu, Liviu Papadima, Romulus Bucur, C.Țoiu, Valentin Emil Mușat, Ștefan Bănulescu, Stan V. Cristea, Radu Vancu, George Geacăr, Kocsis Francisko, Marin Preda, Ion Mureșan, Gabriela Gheorghișor, Simona Popescu, Ioan Es. Pop, Petre Stoica, Emil Brumaru, Claudiu Komartin, Petru Popescu, Petru Dumitriu, Sorin Stoica, Moni Stănilă, Alexandru Vakulovski, Dan C. Mihăilescu și alți o sută cinzeci de scriitori români... Unii sunt morți, alții sunt plecați afară, iar pe cei mai numeroși nu-i voi întâlni niciodată. Când am avut prilejul, am scris despre cărțile lor cronici și studii literare, foarte apreciate de cei care sunt în măsură să vadă valoarea unor texte literare. Înseamnă că îi pup undeva ?  Sau că alți scriitori care s-au pronunțat despre mine (nemeritat de elogios!) fac același lucru ? Cum se explică faptul că îi laud pe necunoscuții cu care intru în dialog pe net, doar fiindcă sunt sigur că sunt talentați ? Ca să pupi un fund trebuie să-l vezi foarte bine !
În România oamenii care creează sunt copleșiți de numărul celor care parazitează : asta e cea mai grea moștenire a regimului comunist. O specie toxică de paraziți o reprezintă cei care nu văd nimic bun în ce fac semenii noștri, caută nod în papură, cârtesc, insultă, calomniază.  Sunt frustrați, răi, plini de resentimente. Ei spun pe toate drumurile că toată lumea e proastă, hoață, pupincuristă, etc. Pariez că unii dintre ei n-au muncit o zi în toată viața lor. Ce e mai rău e că aceste nulități semnează, precum Farfuridi și Brânzovenescu, anonime veninoase și pline de injurii.  ( De altminteri le e gândul numai la mese, avantaje, bani, cozonaci sau firimituri...) Câtă lașitate intră în acest gest ?  ( Să fim bine înțeleși. Discreția îi face pe unii să-și pună pe față câte o mască de anonim, dar punctele lor de vedere sunt interesante și civilizate. Aeastă atitudine e o alegere demnă, în definitiv, de toată stima. Eu mă refer la cei care își trag ciorapul împuțit al bunicii pe ochi numai pentru a înjura și a da cu pietre. Consider că, dacă faci asta, este obligatoriu să-ți declini identitatea.) Credeam că indivizi care nu suportă realizările altora, mici sau grandioase, și care se îmbolnăvesc când văd că doi oameni sunt prieteni există numai în anumite medii și nu au niciun pic de cultură :  niște țațe de pe șanț .  Eroare ! Și printre scriitori sunt asemenea creaturi. Probabil că ăștia nici nu merită numele respectiv... Regret că nu-i pot vedea la față pe acești curajoși bărbați !  Ei reprezintă întunericul cu care ne luptăm tot timpul. Un fel de mori de vânt,  românești...  Macină și ei ceva... Dar nu produc decât venin.
Ce-ar fi să-i ignorăm ?
Istoria literară a dovedit că Alexandru Vlahuță n-a fost un foarte mare scriitor. Dar el a spus, cu un prilej oarecare, o vorbă mare : Oamenii răi nu vor fi niciodată fericiți.
Consider că răutatea gratuită este o formă gravă de prostie...

P. S. Anonimii plini de ranchiună nu au apărut pe blogul meu, unde nici n-ar fi tolerați, dar i-am văzut asudând din greu pe site-urile unor prieteni care nu le-au făcut niciun rău...