Omul cu amintiri nesfârşite
Vocația prieteniei nu se găsește pe toate drumurile. Așa
că atunci când dai peste ea, te încearcă o senzație de exclusivitate muzeală.
Mă refer la acea aristocrație a inimii capabilă să extragă din prietenie o imago mundi. Acestea sunt și coordonatele
memoriale ale savurosului volum semnat de Șerban Tomșa, unul dintre prozatorii
mei români preferați, "Amintirile unui optzecist întârziat" (Ed.
Tracus Arte, 2022).
Jumătate caleidoscop generațional, jumătate enciclopedie de reverii
picarești, memoriile lui Tomșa atestă un veritabil cult al întâlnirilor
irepetabile. Inconfundabilul său stil altoit pe giganții realismului magic sud-american își desfășoară aici, cu naturalețea
unei invazii de iederă, un tratat de frontieră împotriva nu doar a uitării, ci
și a depresiei. Fiindcă depresia, cu suita ei de insomnii și alegorii, este
unul dintre râurile subterane care străbate literatura lui Șerban Tomșa. Dar nu
ca torent al stuporii, ci ca o substanță subtilă de conservare a amintirilor. O
depresie plină de vitalitate, o depresie luminoasă, da, luminoasă.
Cât privește scriitura: foarte interesant cum Șerban Tomșa reușește să
creeze un tunel transgresiv între natura sa prozastică și rigorile mnemonice
ale stilului autobiografic. Universul său biografic se developează nu după
"legile" veridicității biografiste, ci după relevanța legendară a
amintirii. La un moment dat, trecutul invocat de prozator face loc unei evidențe
de-a dreptul exuberante:
aducerea aminte ca act de supraviețuire a sufletului.
Asistăm, de asemenea, și la o cursă bară la bară între minifresce
generaționale din perioada "intrauterină" a optzeciștilor (anii
nebuni ai boemei în căminele Facultății de Litere, avându-i ca protagoniști pe Ion Stratan, Alexandru
Mușina sau Liviu Papadima) și exerciții vaste de tandrețe hrabaliană închinate
profesorilor care i-au populat planeta
copilăriei. Toate văzute prin ochii unui Tom Sawyer care se ține cu dinții de
rămășițele timpului pierdut.
Dacă ar fi să fac un top 3 al părților preferate din carte, aș începe cu
descrierile suculente, de balkanarama,
ale mixului de popoare din căminele Grozăveștiului. Cu o vitalitate umoristică
demnă de Jarsolav Hašek, relatările lui Șerban Tomșa zburdă printre prinți
africani, arabi bețivi, redegiste cu
libidoul mărit, cubanezi tocilari etc. Iată o mostră din ambient: "Făcea fiecare ce îl tăia capul. Coreenii se
îndopau cu pește (mirosea la ei ca într-o pescărie), jucau fotbal, iar seara îngenuncheau la
portretul lui Kim Ir Sen, pe care îl țineau într-un colț al camerei,
deasupra unei mese acoperite cu pluș roșu și cu operele Conducătorului asiatic
(...) Thailandezii urlau și te amenințau cu moartea dacă făceai zgomot duminica
după-amiază și îi trezeai din somn (...) Sirienii se pregăteau să devină
doctori în matematici. Unul, supraponderal, Omar, venea pe la mine să îi
corectez textul redactat în românește și se plângea de petrecerile
zimbabwienilor. Ăștia chefuiau la vedere, ocupând holul lung, în ritmuri
africane. Se legănau în dansuri tribale și mâncau copane de păsări uriașe
fripte. Dacă treceai pe lângă ei, te altoiau pe cap cu oasele alea lungi."
Pe locul 2, peripețiile școlare, care par un duel între fabulele lui
Tolstoi și aventurismul safari al lui Creangă. Iar pe locul 3: evocările
universitare ale optzecismului.
"Am trăit intens și am scris puțin. Am
celebrat viața ca pe o sărbătoare continuă", spune Șerban
Tomșa. Iar această sărbătoare și-a găsit în această carte un manifest de cinci stele!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu