Octavian Soviany
Moartea poveştilor
Șerban TOMȘA, Casa noastră cea de toate zilele, Editura
Tracus Arte, 2019, 268 p.
Interesul de
care s-a bucurat recentul volum memorialistic Amintirile
unui optzecist întîrziat a atras atenția asupra unui prozator de
excepție, dar ignorat de pontifii criticii de întîmpinare. Deși romanul său Ghețarul a primit în 2010 Premiul
pentru proză al Asociației Scriitorilor din București, despre Șerban Tomșa s-a
scris puțin: au scris mai ales tinerii, a căror judecată este mai puțin
tributară „canoanelor“ stabilite cu decenii în urmă de autoritățile criticii de
atunci, dar autorul este încă departe de recunoașterea ce i s-ar cuveni. Aflat
la distanță (la propriu și la figurat) de cercurile bucureștene care împart
gloriile literare, Șerban Tomșa este mai cunoscut, probabil, pe rețelele de
socializare decît în pestrița și tumultuoasa lume a literaților, cu clișeele ei
estetice și cu prejudecățile ei.
După ce am scris
acum cîteva numere despre Amintirile
unui optzecist întîrziat, de data aceasta mă voi opri asupra celui mai
recent dintre romanele scriitorului, Casa
noastră cea de toate zilele (Editura Tracus Arte, 2019). Cartea este
istoria unei așezări rurale, Poienile Roșii, care, după ce a cunoscut zilele
sale de abundență și glorie (fiind situată în apropierea unei schele petroliere
dezafectate după 1990), a fost părăsită progresiv în deceniile post-decembriste
și își trăiește ultimele zile de agonie. „Cîrciuma e templul omului de toată
mîna. D-aia n-a mai rămas nici o instituție în sat, dar cîrciuma dăinuie. Au
plecat întîi tinerii. Au dispărut școala, dispensarul și primăria.
Farmacia s-a mutat în satul vecin, Poenari. […] Peste cincizeci de ani, cîmpia
asta va fi terenul de vînătoare al vreunui străin bogat.“ Satul e locuit în
principal de bătrîni (cîrciumarul Mexicanu, poștașul Alucutare, învățătorul
Vînătoru, profesorul Sîrbu, croitorul Veliman, un veteran de război poreclit
Generalul Averescu, fiecare cu poveștile lui), adolescenți (Lenin cel Mare,
Lenin cel Mic, Stalin, Petre a lu’ Picu), șomeri (Bibiloi, Cofet), cărora li se
adaugă Roza, o fostă și actuală profesionistă a amorului. Locul lor predilect
de adunare este cimitirul, unde viii, cu mințile întunecate de alcool, au aerul
unor „suflete moarte“ care nu se mai deosebesc prin nimic de morții adevărați.
Învățătorul Vînătoru își amintește: „Înfloriseră salcîmii și ne adunam în
fiecare dimineață în cimitir să vedem ce mai e de făcut. E liniște și te poți
gîndi la ale tale. Își ia fiecare mîncare dă acasă și vine să mănînce acolo în
tihnă. Punem ștergare pe jos și întindem felii de mămăligă, brînză, ceapă, ouă,
slănină, cîte un clondir cu țuică și vin. Se aud clefăiturile moi, ale gurilor
fără gingii, mestecînd încet, măsurînd timpul. Cînd unul termină, ridică ochii
și, sătul, începe să trăncăne: – Iote, bă, pe Mîrtac! Bă, Mîrtac, parcă
tu erai mort, mă ce faci p’aci? Cel strigat se preface că n-aude. Celălalt
continuă. – E Apocalipsa, bă, de s-au amestecat viii cu morții?“.
Această
comunitate are propriul ei mit de întemeiere și propriile sale legende, iar
uneori, după rețeta realismului magic, granița dintre real și fantastic e
abolită, realitatea de zi cu zi și povestea se amestecă, și nu se mai pot
distinge una de cealaltă. Bătrînul Mîrtac este urmașul unuia dintre
întemeietori, căruia îi moștenește puterile magice. „Cu multe veacuri în urmă,
locul sfințit de Moșu, vraci retras din sat, ce-și petrecea timpul adunînd
ierburi de leac, se ruga neîncetat. […] Era nu numai ciobanul obștii, nu numai
Vraciul, ci și prietenul lupilor, care-l ajutau să simtă primejdiile și să le
anunțe satului. Dacă vreun copil din sat era posedat de duhuri rele, era adus
la el. Sta la Moșu cîteva zile, singur sau cu tatăl său, și pleca vindecat.“
Prin pădurile din împrejurimi bîntuie de mai bine de un secol banditul
Cearleston sau fantoma acestuia. Despre uriașul Boris, un cărămidar care are
aproape trei metri, știe răspunsurile la toate întrebările și e mereu însoțit
de femeia lui, Frumoasa, care îi vine pînă la brîu, e greu de spus dacă există
în realitate, e o plăsmuire a imaginarului colectiv sau, pur și simplu,
produsul unei halucinații etilice. Miturile și legendele aparțin însă
iremediabil trecutului; umanitatea evocată de scriitor a devenit (cu foarte
puține excepții) una robită în totalitate instinctelor, preocupată exclusiv de
agoniseală, băutură și sex. Cei posedați de patima agoniselii (în frunte cu
Socotitoru) au devenit noii stăpîni ai satului, pe care îl exploatează la
sînge, dar vor plăti în final cu viața pentru păcatele lor, ceilalți se complac
într-o eternă stare de ebrietate, înviorată de partide de sex cînd și cu cine
se nimerește. Într-o asemenea lume, în care bărbații sînt judecați după tăria
și mărimea organului generator, un complexat sexual ca Ștefan Craiu,
moștenitorul boierului de dinainte de comunism, nu-și găsește locul și își lasă
moșia și conacul pe mîinile fratelui său, care, la rîndul lui, o va vinde
Socotitorului.
Înainte de toate
însă, umanitatea degenerată din paginile romanului și-a pierdut capacitatea de
a fabula (și aici trebuie căutată, dincolo de sarabanda personajelor pitorești,
partea cea mai originală a cărții lui Șerban Tomșa), astfel încît a devenit
incapabilă să-și spună povestea, posedă numai crîmpeie ale acesteia, care nu se
juxtapun însă perfect, apar mereu între ele fante și crăpături care fac ca
narațiunea să fie permanent parazitată și anevoie de reunit într-un întreg. Prin
urmare, Șerban Tomșa își compune cartea după principiul fragmentarismului, sub
forma unor monologuri care, atribuite diverselor personaje, oferă o pluralitate
de perspective; acestea n-au însă rolul (așa cum se întîmplă de obicei) de a
face povestea mai adevărată, ci dimpotrivă, de a o relativiza, de a o pune sub
semnul îndoielii și, în cele din urmă, de a face să se alcătuiască și să se
dezalcătuiască la nesfîrșit. Iar naratorii din Casa
noastră cea de toate zilele sînt alcătuiți din aceeași plămadă cu învățătorul
Fărîmă al lui Mircea Eliade (Pe strada
Mîntuleasa), care a pierdut memoria sacrului și nu mai poate reconstitui
decît secvențe disparate ale trecutului, cărora însă nu le mai cunoaște
semnificația.
Casa roșie, casa
neterminată despre care se vorbește în paginile romanului lui Șerban Tomșa și
în care personajele visează să se adăpostească, este cartea însăși, la care
fiecare segment narativ adaugă încă o cărămidă, dar fără a o isprăvi vreodată,
iar Lenin cel Mic (adolescentul care pare destinat să o pună pe hîrtie) e
îndoielnic că o va duce la bun sfîrșit. În acest roman, unul dintre cele mai
bune romane românești din ultimii ani, nu moare numai o lume, ci mor și
poveștile ei. Ar fi o naivitate să credem că autorul vrea să se oprească doar
la un aspect al realităților românești de după 1990: de fapt, cartea vorbește
despre condiția omului contemporan, prea ancorat în realul mărunt al vieții de
zi cu zi pentru a-și exercita capacitatea de fabulație, care, ca orice organ
neîntrebuințat, sfîrșește prin a se atrofia. Oare lumea viitorului o să fie o
lume fără povești?
https://www.observatorcultural.ro/articol/moartea-povestilor/?fbclid=IwAR1mGOqeEAumCG5g8Jy-lNkuFdjZyH-_SfAwJY9YQhWv2sX1R8890f_OaqE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu