vineri, 11 februarie 2011

Cum plâng copiii

O fetiță a fost abandonată de mama ei într-un cimitir.
Îmi pare rău că mă repet, dar cred că li se cuvine cea mai aspră pedeapsă celor care ucid animale și își abuzează ori  abandonează copiii. Animalele și copiii sunt ființe fragile, fără apărare.
Am văzut că pisicile abandonate pe care le-am adoptat oftează deseori. Când vor să ceară ceva, își ridică spinarea și codița a umilință și te privesc cu ochi rugători.
N-am fost niciodată absurd sau acru cu cei mici, dar în tinerețe practicam o exigență care îmi pare astăzi deplasată. Când mi s-a născut fata, am văzut cum suferă și cum plâng copiii. Dacă nu au nicio speranță că vor fi salvați de cineva de la o pedeapsă care lor li se pare nedreaptă, plâng cu căciulița în mână. Fetița găsită în cimitir plângea cu fesulețul ținut strâns în mânuțele-i înghețate de frig.
Din momentul când am avut revelația faptului că orice copil are nevoie de ajutorul nostru, am devenit alt om și alt profesor. Îi înțeleg și îi iubesc pe toți copiii, indiferent dacă ei învață sau nu, dacă sunt cuminți ori mai zburdalnici.

joi, 10 februarie 2011

Timpul, cel mai nemilos frizer

Privesc fotografiile din tinerețe ale prietenilor și ale bărbaților pe care îi admir : pletoși, astrali, cu privirile vii, iscoditoare.
Către bătrânețe, ei apar somnoroși și rotunjiți de vreme. Roci moi, ușor de modelat. Forme blânde, arhetipale.
Timpul, cel mai nemilos frizer.

luni, 7 februarie 2011

Spaimă

În plină depresie, mi-am satisfăcut stagiul militar într-o unitate de vânători de munte. Erau acolo viitori celebri regizori, actori, filologi, istorici și arheologi. Îndurau toți foamea, frigul și epuizarea fizică. Căutam cu disperare o coajă de pâine sau un pat pe care să ne întindem oasele. Într-o vreme ajunsesem veselar, împreună cu prietenul meu Tompa Gabor. Un ziarist de azi venea și se milogea în fiecare zi, plângând, să-i dăm câte o bucată de pâine rămasă de la ceilalți. Firește că îl serveam imediat și atunci el ne oferea un spectacol halucinant :  își freca mâinile în neștire, în timp ce chipul său căpăta o expresie de satisfacție bestială.
Țim minte că ne-am luptat toată iarna să obținem două ore, zilnic, pentru lectură și studiu individual. Ofițerii au venit în două rânduri să ne verifice și ne-au găsit dormind, răpuși de oboseală, așa că au anulat programul de culturalizare.
Am citit, în perioada aceea, Galeria cu viță sălbatică de C. Țoiu,   Lumea în două zile de George Bălăiță, Extazul morții de Kosovel.  Am recitit Procesul lui Kafka. O făceam în post, neregulamentar, punându-mi țara în primejdie. Ca un făcut, de fiecare dată când terminam câte o carte, eram surprins de un maior, un fel de Moș Teacă dichisit, care mi-o confisca. Bănuiesc că mă pândea după un plan pus cu dibăcie la punct  și că-și pusese în cap să-și facă și el o bibliotecă ! Bine, cel puțin, că mă lăsa să le parcurg până la capăt.
La un moment dat, actorii și regizorii au început să facă repetiții pentru Cântarea României, unde au și obținut Premiul al II-lea pe țară. Ei au scăpat, cu acest prilej,  de instrucție. Cred că asta și urmăreau. Comandantul le-a dat tuturor ținută „ștoc” și le-a făcut un program special. Actorii foloseau, în spectacolele lor, un reflector pentru manevrarea căruia îl angajaseră pe un istoric, Dim. Dim era omul cel mai păros pe care îl văzusem vreodată. Umerii, spatele, burta și pieptul îi erau acoperite cu falduri bogate și cârlionțate de păr negru. Buclele i se opreau pe gât, la limita bărbiei, acolo unde tânărul se oprea cu bărbieritul. Dezbrăcat, părea un urs brun, mai ales că era și foarte solid. De fapt, el era un băiat blând, cu o față veșnic surâzândă.
Într-o după-amiază de primăvară, am prins momentul când gradații făceau morală unui terist și am intrat pe furiș în dormitor. Eram frânt de oboseală și în dormitorul pustiu era foarte plăcut. Razele soarelui intrau pe fereastră și te îmbiau la somn.  Cu ochii la ușă, m-am târât ușurel către patul meu, aflat în penumbră. Când am ajuns, m-am aruncat, oftând, pe așternuturi. Într-o fracțiune de secundă am fost cuprins de groază și am sărit ca ars, lovindu-mă cu capul de patul suprapus :  mă culcasem peste o lighioană păroasă !  Am dat să mă îndepărtez, privind înspăimântat și nedumerit către propriul pat. De unde naiba venise câinele ăla uriaș care se tolănise în locul meu ? După câteva secunde însă de pe perna mea s-a ridicat, somnoros și zâmbitor, capul lui Dim. A zis ceva, n-am înțeles ce, și s-a cufundat din nou în somn.

duminică, 6 februarie 2011

Recunoștința lui Nicolae Ceaușescu

Ceaușescu știa ce înseamnă recunoștința, iar copiii săi au fost bine educați, dacă ar fi să ne luăm după caracterele ireproșabile ale lui Valentin și Zoiei.
În anii 1933-1934, ilegalistul de atunci, Nicolae Ceaușescu, a fost arestat de patru ori. În 1936 a fost reținut din nou și încarcerat doi ani la Doftana. Un tânăr ziarist, care va deveni mai târziu poet celebru, Eugen Jebeleanu, a scris un articol dur și vehement în care lua apărarea adolescentului persecurtat.
Ceaușescu nu l-a uitat pe apărătorul său și, ajuns în vârful ierarhiei de partid și de stat, l-a  încărcat pe Jebeleanu cu privilegii. Când un salariu bun era de 1200 de lei, cei apropiați de cercurile din jurul Uniunii Scriitorilor îmi spuneau că la Jebeleanu în casă se fuma și se bea, zilnic, de 1000 de lei. La casierie, același poet putea trece peste rând pentru a întreba :
- Câți bani ai în casă ?
- Șaptezeci și șase de mii.
- Dă-mi-i pe toți !
Și întindea servieta pentru a fi umplută.
Ca să fiu onest, precizez că sunt informații ( furnizate, în cea mai mare parte, de un important poet optzecist ) pe care nu am avut posibilitatea să le verific. Prin urmare, le fac publice aici, cu rezerva cuvenită.
Ceaușescu l-a decorat pe Jebeleanu și, cu ocazia ceremoniei, a citat din versurile poetului. Suma primită nu l-a mulțumit pe  premiat, așa că acesta s-a dus la localul Uniunii Scriitorilor și a arucat banii pe masă, zicând :
- Luați și beți, că mă piș pe ei !
Evident că Securitatea l-a informat pe Ceaușescu despre gestul scriitorului, după cum i s-a adus la cunoștință și următoarea declarație a lui Jebeleanu, făcută atunci când dictatorul intenționa să desființeze organizația de partid a Uniunii Scriitorilor  :
„Cel care a adus țara în halul ăsta de haos are zilele numărate. Dacă știam de pe vremea când era mic că va ajunge mare și ne va persecuta, îl lichidam de atunci, împreună cu soția... Prin desființarea organizației de partid de la Uniune, partidul și-a dat arama pe față... În curând, Uniunea va redeveni Uniune, iar scriitorul scriitor.”
Ceaușescu nu și-a luat însă mâna de pe protejatul său, care i-a supraviețuit și a murit, orb și aproape uitat, în 1991.

P.S. În ciuda versurilor de factură proletcultistă, Eugen Jebeleanu ( 1911-1991)  a fost, în cele mai reușite pagini ale sale ( vezi volumul Hanibal, 1973), un poet adevărat.

vineri, 4 februarie 2011

Ninge la Iasnaia Poliana

Este zăpadă cu soare. Acoperișurile sclipesc, streașinile șiroiesc, oamenii calcă, pe stradă, printr-un fel de piftie alburie care se risipește în jur și îi stropește pe ceilalți trecători.
- Bătrâne, oftează Nino, privind pe fereastră, nimic nu mă deprimă mai mult decât peisajul ăsta. Auzi tu, iarnă cu soare !
- Ehe, la Iasnaia Poliana nu vezi așa ceva, spune un coleg, specialist în literatura rusă. Chiar dacă iese uneori puțin soare, zăpada nu se topește și nu e fleșcăiala de aici. Cred că acum la Iasnaia Poliana ninge ca-n basme.
- De ce nu putem să fim și noi, bătrâne, acolo ? întreabă Nino înciudat.
Ies la spălător. Din ușă îl văd pe Miodrag, sârbul care e de serviciu azi la poartă, că e abătut. Știu că e cardiac și mă duc la el.
- Ți-e rău, bătrâne ? îl întreb. Te doare inima ?
- A, nu mă doare, bătrâne, nimic. Mă gândeam și eu, ca prostul, cum ninge la Iasnaia Poliana.
La întoarcere, dau peste Emil.
- Bătrâne, îmi spune Emil, am băut o vodcă cu Serghei și mi-a povestit rusul cum ninge la Iasnaia Poliana ! E o nebunie, bătrâne,  cât de frumos poate să ningă acolo !
Mă îmbrac și ies către stația de troleibuz din fața Operei. ( Locuiesc la parterul căminului 6 Martie, lângă Facultatea de Drept.) Pe alee mă ciocnesc, neatent, de Ionică Banu, un coleg mai mare.
- Ce faci, bă? mă întreabă el mirat. Unde te duci așa chitit ?
- La Iasnaia Po... Mă duc până la facultate să-mi iau orarul nou. Că s-a schimbat și...
Umezeala e deranjantă. Soarele ți se vâră în creier. În stație văd o doamnă distinsă, mai în vârstă, care își mijește ochii, ca și mine, pentru a putea suporta violența luminii. Îmi zâmbește încurajator.
- E o aiureală, zic eu. Dar la Iasnaia Poliana ninge frumos.
Expresia doamnei se schimbă brusc.
- Poftim ? întreabă ea.
- Ziceam că la Iasnaia Poliana ninge foarte frumos. Acolo iarnă !
Doamna se precipită către troleibuzul care a sosit și care nu este și al meu. De pe scara mașinii îmi mai aruncă o privire îngrijorată.

miercuri, 2 februarie 2011

Globul de cristal al gerului

Frigul ne-a prins în chihlimbarul său, ca pe niște bondari ancestrali.
Suntem într-un oraș părăsit. Prinse în timpul saltului de pe urmă, porțile urbei sale sunt suspendate în aer.
Ne-am refugiat într-o moară veche. Focul trosnește în sobă. Doi guguștiuci și patru vrăbii ne însoțesc.Hrănim păsările cu firimituri de hârtie.
Am putea face, din zi, un cocoloș de cristal în care să ne putem vedea iubitele cu zambile în păr.
Când este frig, oamenii devin mai buni și mai fericiți, iar chipurile femeilor se conturează din aburul ceaiului.
Așteptăm pinguinii deghizați în piei-roșii, ca să discutăm despre băutura preferată a lui Modigliani. În schimbul unei unor arcuri din zahăr candel, ei ne vor arăta drumul către marile biblioteci ascunse sub ghețuri.
Acolo ne așteaptă, somnoros,  Lev Nicolaevici Tolstoi.

De unde le scot ?

Nu știu de unde își iau televiziunile informațiile.
Cred că le inventează în proporție de 95%.
Am mai povestit cazul bătrânei care s-a speriat de un bețiv care îi confundase casa cu propria locuință și a fost surprins în timp ce urina liniștit în curtea femeii. Cineva din familia babei a chemat o televiziune faimoasă și au năvălit reporterii.
Ce credeți că spunea fătuca de la știri ?
Că un violator în serie siluise douăsprezece bătrâne din sat. Patru fugiseră din localitate, de rușine, iar două sau trei muriseră. Tot de rușine...
Cu mai multă vreme în urmă mi-am pierdut orice respect față de un anume Alexandru Atanasiu, pe atunci ministrul Educației, care dădea, ca salarii pentru profesori, niște sume aberante. Azi , un profesor cu toate gradele și cu 30 de ani de muncă în sistem, primește 1500 de lei.
Acum am văzut altă enormitate. Anul trecut, fiecare familie de țărani ar fi cheltuit, lunar, 1680 de lei !
De unde, fraților ?  Sunteți nebuni ? Ăștia nu strâng din pensie mai mult de 600-700 de lei și îi economisesc pentru facturi, lemne, medicamente și alimente.

Nemernicii sunt peste tot !

Nemernicii au umplut Pământul !
O firmă canadiană deținea mai mulți câini pe care îi folosea pentru a-i plimba pe turiști cu sania. Se întâmpla în timpul Jocurilor Olimpice. După ce competiția s-a încheiat, firma a ordonat unui angajat să lichideze câinii. Acesta s-a achitat de sarcină cu o pușcă și un cuțit. Doamne-Dumnezeule mare ! Să masacrezi sălbatic, pentru câțiva dolari, niște ființe nevinovate, inteligente și frumoase ! Așa ceva nu e de tolerat ! Și nu e o afacere românească !
Ar trebui ca toate cruzimile față de animale să fie tratate ca niște crime cu premeditare.
Iar pedeapsa cu moartea să fie reintrodusă peste tot în lume.
Ce te faci însă dacă unii suspecți vor fi trimiși în judecată de procurori precum cel care l-a nenorocit pe Marcel Țundrea ?

marți, 1 februarie 2011

Despre prostie

Andrei Pleșu îl definea pe prost ca pe un om care nu știe nimic, dar are impresia că știe totul.
Cu alte cuvinte, prostul se raportează eronat la o anumită realitate. Se supraevaluează, dacă se poate spune așa. Își bagă nasul unde nu-i fierbe oala, emite judecăți de valoare în necunoștință de cauză și îi învață pe alții lucruri de care nici el nu are habar. Proverbele care vorbesc depre fudulia și ambiția prostului exprimă niște adevăruri.
Depresivul se poziționează și el eronat față de realitate, dar se subevaluează. Dacă am considera prostia ca pe o boală, am putea să o apropiem mai degrabă de paranoia decât de alte afecțiuni psihice. Prostul de calibru nu știe să ierte, e răzbunător, nu se îndoiește niciodată de dreptatea sa, se consideră cel mai frumos, cel mai deștept, cel mai puternic și nu suportă contrazicerea : o consideră un atentat la imaginea și la prestigiul său. Prostia se asociază cu intoleranța, răutatea, violența și cultivarea conflictului. Prostul e toxic pentru semenii săi și e convins că un lucru nu are nicio valoare dacă nu e făcut în pofida cuiva sau nu aduce prejudicii celor din jur. Prostul nu acceptă diferențele dintre oameni, fiind cel care bate cu pumnul în masă și „face ordine”.
Din acest punct de vedere, antrenorul Jose Mourinho este un prost. Sper să nu mă dea în judecată.
Unii spun că și Nicolae Iorga era tot așa. Dar el a lăsat ceva în urma sa.
Nu mai vorbesc de numeroase persoane publice din România de azi.
Culmea e că mentalitatea colectivă îl percepe pe prost altfel : blând ca un vițel, bleg, excesiv de tolerant, slab de înger. Într-un cuvânt, un individ care îi lasă pe ceilalți să-l calce în picioare. De aceea în anumite comunități se cultivă modelul bădăranului care nu știe să-și ceară scuze, fiindcă vede în asta un mod de a-și recunoaște vina și de a-i crea un avantaj adversarului. Dacă o altă persoană își cere scuze față de el, grobianul  consideră gestul drept un act de lașitate sau o viclenie prin care celălalt încearcă să scape de o pedeapsă binemeritată. Necioplitului nu-i va trece niciodată prin cap că un om poate fi excesiv de răbdător tocmai pentru că are un nivel superior de înțelegere a lumii.
Ce vreau să spun ? Că modelul prostului e cultivat cu fervoare de mai toate păturile și mediile sociale din România de azi.
Totul e însă relativ. Fiecare dintre noi poate fi prost dintr-unul sau mai multe puncte de vedere. Suntem prinși într-o plasă în care ereditatea se leagă cu noduri trainice de educație, cultură și putere de stăpânire.
Important e însă să nu-i afectăm pe ceilalți prin comportamentul nostru. Dar prostul, aşa cum e definit de Liiceanu, este condamnat să stea toată viaţa la cuţite cu ceilalţi şi să le facă viaţa un chin.

luni, 31 ianuarie 2011

Copiii au un simț moral foarte dezvoltat

Copiii au un simț moral foarte dezvoltat. Dar, de mulți ani încoace, și-l manifestă numai în judecata pe care o aplică profesorilor sau tovarășilor lor de joacă. Când am intrat în învățământ, dacă un copil găsea un stilou, venea la cancelarie și mi-l înmâna. Făceam careu, întrebam cine a pierdut obiectul, ceream detalii și îl transmiteam, la rândul meu, păgubașului. Acum elevii își fură și mâncarea, ba chiar și batistele ori încălțămintea...
Zilele trecute analizam cu elevii de clasa a VIII-a balada Miorița. Doi haidamaci din ultima bancă nu erau atenți la discuție și vorbeau între ei, în șoaptă, absorbiți. De obicei nu sunt deloc curios în legătură cu ce discută „haiducii”. Nu mă interesează nici ce spun oamenii mari, care, de multe ori, sunt mai reduși decât repetenții mei. Dar când fac lecțiile, obișnuiesc să mă plimb prin clasă. ( Cred că într-o oră fac kilometri întregi.) Cum drumul meu trecea pe lângă banca celor doi, l-am auzit pe unul zicând :
- Când beau... ( aici n-am deslușit cuvântul ), mi se face p... bâtă. Beton, bă, nu altceva !
M-a văzut și a îngălbenit. Zâmbind, l-am întrebat pe celălalt elev ( cel mai solid din școală ) :
- Ia zi, măi, ce spunea X ?
Sunt totdeauna relaxat și elevii au încredere în mine : îmi spun tot ce se întâmplă, fără să-i întreb ( sunt obligat să le curm zilnic sporovăiala, fiindcă nu mă interesează veștile pe care mi le dau ), dar eu nu speculez în niciun fel informațiile, pentru că ar fi ultima oară când ei ar fi sinceri cu mine.
- Zicea o prostie... Că atunci când bea cola... Mi-e rușine să vă spun.
Am râs și am continuat să comentez testamentul ciobanului moldovean.
Mi-am amintit că în urmă cu câteva zile, am „prins” o revistă pornografică la unul dintre elevii clasei a VI-a, la care sunt diriginte.Un coleg îl pârâse pe elevul preocupat de mecanismele amorului și acesta a fost nevoit să-mi arate corpul delict. Am pus-o pe catedră și am dat s-o deschid, pentru a vedea dacă, într-adevăr, era o tipăritură deocheată.
- Dom' diriginte, nu vă uitați în ea, a sărit proprietarul publicației cu gura.
- De ce ? m-am mirat eu.
- Fiindcă acolo sunt prostii, a spus el serios și oarecum dojenitor.
Am pus revista în servietă, „pentru a o restitui părinților” elevului meu și i-am mulțumit acestuia pentru grija pe care o manifesta față de cea ce fac sau nu fac eu.
Cât simț moral la acest elev ! Cât de vigilent a fost el și nu m-a lăsat să îmi stric imaginea, deschizând, ca prostul, o fiţuică pornografică !

sâmbătă, 29 ianuarie 2011

La mulți ani, COMAN LUPU !

Astăzi este ziua de naștere a romanistului, traducătorului și profesorului nostru din facultate COMAN LUPU !
Îmi dau seama, cu fiecare an care trece, că noi îmbătrânim, iar el rămâne neschimbat . Adică tânăr.
La mulți și fericiți ani, domnule profesor COMAN LUPU !

NECULAI ONȚANU, un primar care iubește cultura

Nu fac politică și nu mă interesează din ce partid fac parte diferitele persoane pe care le cunosc.
Pentru mine contează OMUL din fața mea.  Meritele cuiva nu sunt date de partidul în care sunt înregimentați unul și altul.
Neculai Onțanu este primarul Sectorului 2 al Capitalei și este foarte apreciat de bucureșteni. Cu prilejul decernării premiilor ASB, am avut ocazia să-l cunosc pe edil. E un om inteligent, calm, sigur pe el și pe ceea ce face. Unul dintre premiați, originar din Ploiești, a mărturisit la microfon că nu l-a chemat nimeni la primăria din orașul lui Caragiale, ca să îi arate vreun fel de recunoștință. În schimb, la Primăria Sectorului 2 a fost primit cu brațele deschise. Din ce se discuta, am înțeles că la Sectorul 2,  toți scriitorii și artiștii sunt primiți cu cea mai mare ospitalitate. Academicianul Eugen Simion a vorbit, după aceea, despre Neculai Onțanu ca despre singurul primar din țară care oferă un sprijin real literaturii române de azi.
Mai târziu am citit în presă despre alte manifestări culturale găzduite și sponsorizate de Primăria Sectorului 2, prin bunăvoința primarului Neculai Onțanu.
Mă întreb în mod firesc : de ce Domnia Sa este atât de deschis către artă, în timp ce aproape toți oamenii cu funcții importante din România se prefac că habar nu au că există, în această țară, niște creatori care ne bucură cu operele lor ?
Răspunsul vine de la sine : Neculai Onțanu este un om de mare valoare, care înnobilează locul în care muncește, un intelectual lucid care are perspectiva viitorului și gândește totul pe termen lung. Arta e veșnică !
Mulțumim, domnule primar Neculai Onțanu !

luni, 24 ianuarie 2011

Literatură și minciună

O temă dezbătută pe admirabilul blog Poiematike și reluată de poetul George Geacăr este cea a raportului dintre literatură și minciună. Mi-am exprimat punctul de vedere, dar vreau să adaug câteva lucruri noi.
După cum arătam, minciuna ascunde un adevăr, pentru atingerea unui scop. O țintă este atinsă prin mijloace necinstite. A minți înseamnă a trișa, a înșela, a mistifica niște idei.
Problema esențială care se pune este ce fel de lectură aplicăm literaturii. Un filosof caută, în paginile cărților de ficțiune, idei și adevăruri. Psihanalistul vrea să găsească, în cărți, o realitate subconștientă și simptomele unor boli. Se știe cum a citit Freud toate operele mari ale umanității. Un moralist nu este satisfăcut decât de niște principii pe care dorește să le confrunte cu propriile convingeri. Un specialist în mitologie nu are ochi decât pentru arhetipuri și scheme ale gândirii arhaice. Un teolog vânează valorile creștine sau abaterile de la acestea. Un om obișnuit caută sex și acțiune ori, în cazul în care îl cunoaște pe autor, face investigații să vadă dacă nu cumva acesta din urmă a luat ca modele pentru personajele sale indivizi din anturajul său. Și așa mai departe.
Literatura este o formă de viață, iar esteticianul este dator să demonteze mecanismele prin care sunt create universurile ficționale. Ca și o mască, literatura ascunde și arată în același timp. Disimulează și deopotrivă etalează adevăruri despre ființa umană, într-un mod specific. E greșit să căutăm numai idei într-o operă literară, dar cred că nici scriitura singură nu dă valoare unei cărți. Stilul, construcția, personajele,  plus miza pe anumite valori estetice și umane dau măsura unei adevărate literaturi. Literarul este ambiguu, inefabil, imposibil de localizat și fixat, ca și electronii care gravitează în jurul protonilor : sunt, în același timp, pretutindeni în cuprinsul unei creații literare.  În altă ordine de idei, lucrurile nu sunt prezentate ca în realitate, ci cum ar putea să fie : în literatura bună, virtualul face legea.
Unui copil i-aș explica relația literaturii cu adevărul în felul următor. I-aș spune că adevărurile sunt niște principii ultime cu care operează filosofii : un fel de semințe ale lucrurilor. Literatura ne oferă, în schimb, fructe care au și o aparență ispititoare : culoare, aromă, gust și forme atrăgătoare.  Ajungem la adevărul semințelor și sâmburilor, bucurându-ne de pulpa fructului.
Majoritatea oamenilor apreciază fructul, dar utilizează și ce este în interior.  Desigur, un om de știință este nerăbdător să ajungă mai repede la sâmburi. Noi însă ne putem lipsi de aceștia . Consumăm deseori fructe delicioase despre care nici nu știm dacă mai au sau nu ceva dincolo de pieliță și de partea comestibilă.

P.S. Sigur că acest model al operei literare este naiv. O creație este simultan fruct și sămânță, fiind imposibil să separăm cele două elemente.

duminică, 23 ianuarie 2011

Neagu Djuvara, ultimul boier al minții

Pe Neagu Djuvara îl cred necondiționat, orice ar scrie sau ar zice. Chiar când susține originea cumană a voievozilor români... El știe totdeauna ce spune.
Omul are anvergura marilor intelectuali români, de rezonanță mondială, care au dispărut de pe scena istoriei.  Cultura noastră i-a dat pe B.P. Hasdeu și G. Călinescu. Să ne amintim că în România s-au născut Cioran, Eugène Ionesco, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica și Petre Țuțea. Sigur că mai mulți dintre ei au fugit afară, pentru a supraviețui și pentru a-și putea scrie operele.  ( După cum se vede, România e sortită de mai multă vreme să fie un fel de rai al proștilor. Numai ăștia triumfă aici. Probabil că ar fi nimerit ca la frontierele noastre să fie puse pancarte pe care să scrie : NUMAI PENTRU PROSTOVANI  !   Puținii oameni de valoare care răzbat la lumină sunt excepții care întăresc regula. Iar situația lor economică nu este deloc înfloritoare... ) Vulcănescu, Noica și Țuțea au rămas aici și au primit ce au considerat „patrioții” noștri că merită. Vulcănescu a murit în închisoare, iar Țuțea, după ce a făcut pușcărie cât Nelson Mandela, ajunsese un personaj pitoresc și comic, un fel de curiozitate cultural-antropologică. Dintre ei,  Noica a reușit să mai scrie ceva.
Neagu Djuvara are 95 de ani și a hotărât să nu revină în România. E un om care știe, de asemenea, ce face. Pe 22 ianuarie am văzut, pe un canal de televiziune,  un interviu cu Domnia Sa.
Printre altele, am reținut următoarele idei care mi s-au părut mai interesante și pe care le iau drept adevăruri absolute :
1. Românii și-au schimbat profilul etnic. Sunt răi ( „negri pe cerul gurii ”), violenți, intoleranți, mâncăi și bețivi. A se bate, a mânca și a bea  peste măsură sunt preocupări de bază ale oamenilor care formează fondul nostru genetic. Vom vedea mai jos că mai au o ...„ocupație”. Esențială.
2. Lucrurile vor începe să se îndrepte în România peste două generații, adică prin 2070. Aș adăuga la spusele istoricului că se va întâmpla așa numai dacă vom avea noroc și vom intra într-o zonă de influență benefică.
3. Civilizația occidentală „e pe ducă”.  Declinul Occidentului a început acum o sută de ani.
4. Noțiunea de „cinste” trebuie să fie calul de bătaie al tuturor învățătorilor și profesorilor din școlile românești.
Cu alte cuvinte, necinstea este marea problemă a poporului nostru, iar școlile au menirea de a repune oamenii pe traseele morale valabile. Numai așa ne vom reveni și din punct de vedere economic. Câtă vreme vom avea un mod de viață bazat nu pe muncă, ci pe fraudă,  nu vom ieși din noroi.
Savantul are, fără îndoială, dreptate, dar să ne imaginăm următoarea scenă.
Un învățător îmbrăcat în haine ponosite intră în clasă și le vorbește copiilor despre cinste. Le arată că destinul omului pe pământ este acela de a respecta niște principii. Numai așa ajunge să se împlinească. Și caută să le celor mici exemple de oameni onești care s-au realizat în România, sunt fericiți, prosperi și influenți. Aici mă opresc. Fiecare e liber să-și imagineze ce modele morale le poate oferi învățătorul elevilor săi și cum vor reacționa aceștia din urmă...

sâmbătă, 22 ianuarie 2011

Ce am vrut să spun în romanul „Ghețarul”

Din discuția cu un foarte inteligent și talentat prieten, scriitor el însuși, am înțeles că n-ar fi rău să public Synopsis-ul romanului Ghețarul. Altfel spus, să arăt ce am vrut să spun. Dacă nu am reușit, iar comentatorii au înțeles cu totul altceva,  vina este a mea.


Construit pe mitul lui Moise, căruia nu i se permite să păşească pe Pământul Făgăduinţei, romanul „Gheţarul” are ca temă ratarea, neputinţa unui anumit tip uman de a depăşi propriile limite şi de a-şi finaliza aspiraţiile. Acţiunea are în centru pe Tom Kastelka, un intelectual cu veleităţi de scriitor, care copilăreşte la ţară, trăieşte o vreme într-un mic oraş şi se retrage definitiv în casa bunicilor săi, acum decedaţi, aflată la câţiva kilometri de oraş. Tom primeşte într-o zi o scrisoare prin care este invitat să petreacă o vacanţă în oraşul Cristiana. În drum, Tom îl ia cu maşina pe un colonel în rezervă, care călătoreşte şi el în aceeaşi direcţie. Ajunşi la destinaţie, cei doi constată că localitatea se află la poalele unui munte acoperit de zăpezi. Tom cunoaşte, cu acest prilej, o lume stranie. Invitaţii locuiesc la un hotel care aparţine unor arabi pe care Tom îi cunoaşte din vremea studenţiei. Evenimentele din trecut se suprapun peste fluxul narativ al prezentului. Pe tiparul unei traume suferite în copilărie ( fiindcă păta cu cerneală filele caietelor de teme, mama sa îl pedepsea frecvent, alungându-l din curte şi încuindu-l afară), amintirile lui Tom se contopesc treptat cu imaginaţia şi cu visul. El începe să exploreze mental locurile şi întâmplările care i-au marcat existenţa. Scenele de spital au un relief grotesc. Chirurgul-şef ia mită după un ritual precis stabilit, are apucături de şobolan şi îşi face vizitele călare pe o motocicletă cu care cutreieră, în zbor, saloanele. Fără să-şi dea seama, Tom caută, de fapt, topos-urile copilăriei, unde citea liniştit cărţile preferate : o poiană acoperită cu flori albastre de lavandă, curtea casei bătrâneşti în care şi-a petrecut o bună parte a copilăriei. Tom pare a fi victima unei educaţii bazate pe interdicţii absurde şi prizonierul universului imaginar al cărţilor citite. Revin obsedant momente petrecute în decor hibernal. La hotel sunt invitaţi oameni de diferite profesii şi naţionalităţi, însă misterioasa gazdă întârzie să-şi facă apariţia. Oraşul este aproape pustiu, fiind locuit doar de câţiva pensionari. Aici funcţionează o Fundaţie şi o Casă Funerară. Administratorul Fundaţiei, care a strâns o întreagă arhivă cu dosare compromiţătoare şi titluri de proprietate, se îmbracă în uniforma lui Napoleon, îşi pune cravata de pionier şi se joacă de-a războiul. De-a istoria se joacă şi bătrânii care îşi pierd timpul pe văile şi colinele de lângă oraş. Pe lângă înmormântări adevărate, la Casa Funerară oamenii îşi organizează, de vii, cortegii funerare comice. Folosind fonduri comunitare, guvernul iniţiază proiecte fantasmagorice ( „Strămoşii”, „Clasicii vii”). Sosii ale unor voievozi glorioşi şi scriitori români faimoşi foiesc prin oraş în căutare de mâncare şi băutură şi, la o înmormântare, sunt în centrul unor scene burleşti şi groteşti. Voievozii urmează să reconstituie bătălii celebre, dar din lipsă de fonduri se apucă de furat. Copiile scriitorilor au menirea de a scrie replici la capodoperele literaturii române, dar se mulţumesc să chefuiască. Între timp, apar şi arabii, prietenii lui Tom şi proprieterii hotelului, dar nici ei nu ştiu cine este stăpânul Marii Fundaţii care finanţează totul. Personajul principal visează, aproape în fiecare noapte, un bătrân pe care l-a văzut în copilărie şi despre care crede că este Dumnezeu. În stare de veghe, este urmărit de imaginea unei tinere femei cu înfăţişare de asiatică. În paralel, este urmărit destinul unei fete care pare şi nu pare a fi misterioasa necunoscută. Se zvoneşte că nişte chinezi, foşti lucrători forestieri, se apucă să exploateze gheaţa de pe munte. Gheţarul îşi schimbă nuanţele în funcţie de anotimp. Toamna devine transparent şi în interiorul său se văd umbre ciudate. De-a lungul cărţii, personajele leagă de munte mai multe mituri : înăuntru ar fi prinşi nişte dinozauri, căţiva soli ai lui Genghis-Han, iar nişte generali germani au efectuat, în timpul celui de-al doilea război mondial, experienţe pe animale şi versanţii muntelui ar fi locuiţi de vieţuitoare încă necunoscute. Un struţ răpitor bântuie oraşul şi minţile personajelor. Datorită secetei, ţinutul din afara oraşului se deşertifică. Unii au vedenia unei oaze unde s-ar afla sediul Marii Fundaţii. Se proiecteză o expediţie în deşert şi evenimentul se produce pe neaşteptate şi aproape în secret. În oraş rămân numai Tom şi Ştefan cel Mare. Cei doi repară camerele dărăpănate ale hotelului şi îşi fac provizii pentru iarnă. Un viscol puternic acoperă totul cu zăpadă şi îl readuce pe Tom în decorul copilăriei. Doi angajaţi de la un observator astronomic îi explică lui Tom că oraşul este pustiu de aproape patruzeci de ani şi sunt de părere că tot ce i se întâmplă lui Tom se desfăşoară, de fapt, numai în imaginaţia sa. Câteva elemente de care se leagă prezentul lui Tom ( colonelul Buia, ostaşii germani) au existat, într-adevăr, în realitate, dar în urmă cu zeci de ani. După plecarea străinilor, dispare şi Ştefan. A venit Crăciunul şi totul este pregătit de sărbătoare. În căutarea lui Ştefan, Tom dă peste casa primei sale copilării, împodobită pentru sărbătorile de iarnă. El păşeşte fericit înăuntru, sugestia fiind că drumul către Cristiana este nu numai o călătorie a personajului în propria imaginaţie şi în universul ospitalier al literaturii, ci şi una în moarte.

P.S. Dragul meu Sorin ( Someone ), am încercat de zece ori să postez un comentariu pe blogul tău, dar nu am reușit. Literele pe care trebuie să le introduc la „Verificare cuvânt” sunt prea jos,  pe jumătate în afara spațiului vizibil...

joi, 20 ianuarie 2011

Viena, dragostea mea

Băsescu s-a operat la Viena.
Tăriceanu, tot  la Viena.
Ștefan Iordache a murit la Viena.
Bartolomeu Anania a plecat să se opereze la Viena.
Șerban Huidu se tratează la Viena.
Teo a fugit și ea la Viena.
Dacă ar trebui să se opereze, „regele” Guță ar alege  Viena.
Poate și „regele” Hagi.
În mod sigur, regele Cioabă.
Nu mai vorbesc de Mihaele, Monici și Biance...
Dacă ești cineva, trebuie neapărat să te operezi la Viena.
Numai Preafericitul Teoctist nu s-a operat la Viena.
Iar Cristi Minculescu s-a operat în Germania....

Viena, dragostea mea, visez să mă operez în tine.
Să-mi tai gâtul într-una din mansardele tale.
Să mă spânzur de felinarul pe care a urinat beat, într-o noapte, Eminescu.
Să mă înec în Dunărea Albastră.
Să-mi dau foc într-o piață.
Fugiți, fraților, și operați-vă la Viena !
Poate deveniți cineva, aici...

Învățământ de calitate în orașul Videle

Videle este orașul cel mai apropiat de mine și face parte, alături de Giurgiu, Titu și Bolintin, dintr-o zonă care a aparținut fostului județ Vlașca.  Aș putea spune că adevărații teleormăneni, aprigi, realiști și perseverenți, sunt în vest și la sud de localitatea mea, însă influențele culturale și economice ne-au transformat și pe noi în niște fii credincioși ai Pădurii nebune... Odinioară, pe aici umbreau pământul străvechii codri ai Vlăsiei, dar suprafața fostului județ s-a păstrat, cu minusurile arătate, în actualul județ Giurgiu...
Merg des la Videle, pentru a rezolva probleme de tot felul. E un oraș mic, cu oameni draguți și cuviincioși. Are un liceu și două școli generale. Profesorii și învățătorii pe care îi cunosc sunt de o competență desăvârșită, pregătindu-i pe elevi la un înalt nivel științific și atrăgând respectul întregii comunități.  Trăiesc o mare bucurie de fiecare dată când mă întâlnesc cu ei și sunt onorat că îi pot trece, pe cei mai mulți, printre prietenii mei.
Duminica trecută am participat la Olimpiada de limba și literatura română, trăind din plin satisfacția de a-mi revedea colegii. Acitivitatea s-a desfășurat la Școala nr. 3. Cu acest prilej, i-am cunoscut pe Verginica Sîrbu și Gabriel Andrei, cei doi directori ai școlii. Sunt oameni fermecători și specialiști desăvârșiți, ca și colegii mei Ionică Maria, Livia Toleapă ( ambele de la Școala nr. 1 ), Cristina Stoenescu-Căpățână ( Școala nr.3 ), Nicoleta Marin ( Școala Poeni ), Elena Zorilă,  Marin Araminu ( Școala Găleteni ), Mihaela Baron ( Școala Ciuperceni ) și Marinela Armeanca ( Școala Scurtu ).
Gabriel Andrei este și un cunoscut interpret de muzică populară, un mare artist care dăruiește celor mici, cu dragoste și entuziasm, din tezaurul său spiritual  atât de prețios.
Oriunde, oricând, pot spune cu mâna pe inimă : Videle este un oraș civilizat, iar cadrele didactice de aici fac cinste profesiei lor și întregii zone culturale!

miercuri, 19 ianuarie 2011

Cui ( mai ) ridicăm statui

Sunt în situația de a aduce, în sfârșit, laude poliției noastre. Mai exact, celei din Teleorman. Astăzi am mers în Alexandria să-mi preschimb permisul de conducere și am fost „servit” ca la carte : rapid, eficient, cu multă amabilitate. În câteva minute am completat toate hârtiile, am făcut poza și am ieșit vesel pe străzile cenușii, scufundate în ceață.
Aștept un prieten în fața prefecturii și ochii îmi cad pe o statuie imensă. E neagră ca toate statuile și de aceea are ceva înfiorător. ( Când a ajuns ministru al culturii în Franța, André Malraux a luat nemaiauzita, dar sublima decizie de a vopsi în alb toate statuile din Paris! ) O văd din spate și îmi lasă impresia că-l reprezintă pe Vladimirescu, fiindcă are pe cap o căciulă ca a aprigului oltean. Îi dau ocol și o privesc din față. Surpriză ! Statuia este a lui Liviu Vasilică, interpretul de muzică populară dispărut prematur. Vasilică e înveșmântat în costumul său tradițional și pare abătut. Privirea e fixată în jos, către bulevard.
Stau și mă gândesc dacă am văzut prin Alexandria o statuie a lui Marin Preda de asemenea dimensiuni. Nu, n-am văzut.
Nici vreuna care să ni-i arate pe Noica, Gala Galaction sau Zaharia Stancu.
Față de cei amintiți, Liviu Vasilică are, în plus, meritul de a fi știut să-și facă prieteni.
Morala ar fi că, oricât de valoroși am fi, în România nu se va gândi nimeni la noi dacă nu avem niște amici suspuși...

P.S. Am uitat să menționez un lucru care m-a izbit de fiecare dată când am trecut prin Alexandria : frumusețea oamenilor. Femeile, cel puțin, sunt fermecătoare...

luni, 17 ianuarie 2011

Fiecare iese în față cu ce are

Pe vremuri, Ion Stratan îmi povestea că în timpul unui festival de poezie, o poetă eminentă se întâlnea și cu trei bărbați într-o noapte. Cutare, cutare și cutare...
- Și ăsta ? am întrebat eu, auzind numele unui autor falnic, cu niște perciuni fastuoși.
- Păi, da, a râs Stratan. Dacă nu are talent, bătrânul iese în față cu...
Până la urmă, fiecare are atuul său. Unii au un urlet de lupi siberieni,  alții surâd îngerește... Un tânăr etalează  o formă a capului care inspiră încredere. Un redus mintal se bazează pe păru-i hălăciugă și pe niște buze autoritare care-l împing automat către o funcție de conducere. Un studios se fălește cu chelia-i diplomatică. Un senator obraznic își vântură peste tot nasu-i electoral. Un matur guguie precum porumbeii ( vezi noul prozator Cătălin Botezatu ). Un funcționar în vârstă este fericitul proprietar al unor cârlionți care te bagă în boală. Foștii sportivi posedă un mers elastic ori lasciv... Eroii ne trezesc admirația cu  bărbii dăltuite savant.
Ispite, capcane, arme subtile...
O femeie are... Ooooo, dar aici ar trebui să scriu prea mult. Femeilor li se cere, în general, incredibil de mult... Și nu e drept să fie așa...

vineri, 14 ianuarie 2011

Un pedagog de școală veche

- Începuseră, domnule, copiii să nu-și mai facă temele ! Auzi dumneata, să nu-și facă datoria zilnică ! Dar i-am pus cu botul pe labe !
Învățătorul e bătrân, a ieșit la pensie, dar predă pe un post pe care nu l-a solicitat nimeni.
- Ați reușit minunea asta ?
- Bineînțeles. Observasem de mai multă vreme că toți elevii sunt orgolioși și nu vor să fie puși în situații neplăcute... Nu le convenea când îi ridiculizam. Printre ei erau câțiva care scriau o dată la un an... Unul, chiar niciodată... N-avea nici caiet pentru teme... Ideea mi-a venit fulgerător când ipochimenul mi-a spus, pentru a o mia oară, că nu făcuse exercițiile... I-am ridicat în picioare pe toți elevii clasei, i-am pus să-l arate cu degetul pe leneș și să-l huiduie din toate puterile . Sala de clasă clocotea de glasurile copiilor :
- Huuuoooooooo ! Huuuoooooo! Huuuoooooo !
Peste câteva zile, am mai prins vreo trei și le-am făcut tot așa. Huiduiala aia, dragul meu, trece și prin cel mai gros șorici... Îi sensibilizează și pe cei mai mari nesimțiți... Acum pot spune că nu-mi mai intră în clasă elev cu tema neefectuată...
Metoda bătrânului dascăl m-a amuzat. Aveam, la clasa mea ( a VII-a ), o fată care îi dobora pe băieți peste bănci și îi apuca, în văzul întregii lumi, de organele genitale...  Mai era un băiat, cu care personal mă înțelegeam, dar care le scosese fire albe celorlalți profesori, cu obrăzniciile lui. La ora de dirigenție, le-am expus metoda bătrânului învățător ( fără să dau numele acestuia ) și le-am spus, zâmbind, că așa voi proceda și eu cu ei dacă vor mai avea abateri pe viitor. Numai că voi face careu cu toți elevii, în poarta școlii, iar trecătorilor care vor vedea scena li se vor oferi explicații complete... Glumeam, evident. În mod surprinzător, fata a fost brusc cuprinsă de rușine și mi-a promis că se va potoli. Era prima dată când spunea asta. Culmea e că s-a ținut de cuvânt ! Dar elevul  s-a scărpinat în cap, a zâmbit, s-a ridicat în picioare și mi-a mărturisit, oarecum dezamăgit :
- Dom' diriginte... Dacă faceți așa, eu mă întorc cu spatele la ăia care mă huiduie, îndur rușinea și...rezist.
Am râs cu poftă de răspunsul  elevului și mi-am dat seama că, pentru el, nu se găsise încă metoda potrivită...
O problemă pentru copii și dascăli este consumul exagerat de Coca-Cola. Am avut elevi eminenți care consumau în jur de 7 litri de Coca-Cola pe zi ! Scriau de parcă aveau Parkinson. Încet, cu sprijinul părinților și reducând treptat doza, am reușit să-i scap de dependență.
La grădiniță, lucrurile stau la fel. Educatoarea s-a străduit din răsputeri să-i convingă  pe micuți că nu e recomandabil să bea zilnic Coca-Cola. Acasă, părinții făceau și ei presiuni asupra nărăviților la Coke. Înainte de sărbătorile de iarnă, Moș Crăciun a sosit la grădiniță încărcat cu cadouri.
- Mami, mami, a strigat un „voinic” după ce toată ceremonia s-a sfârșit, să știi tu că nici Moș Crăciun nu mai bea Coca-Cola !
- Zău ? Ți-a spus el ?
- Nu, dar după ce mi-a dat cadoul și s-a aplecat să mă pupe, am văzut că mirosea a țuică !

P.S. Acum, la ora 21 : 30, am venit de la Olimpiada de Limba și Literatura Română și nu mai sunt în stare să răspund la niciun mesaj...