Motanul meu cel negru încearcă să scoată soarele încurcat între crengile roșcate ale caisului.
Un pitic mustăcios îmi vinde ieftin verdele frunzelor neapărute și țipetele păsărilor care nu au sosit.
Cerul - o balenă măcelărită de japonezi.
Dezgolesc, cu hârlețul, o brazdă de pământ și lumea începe să miroasă a mere putrede, frunze arse, cuie unse și prăfuite, scutece de bebeluș, câini umiliți, gutui degerate, hambare nemăturate, scorojite de soare și de frig, greble odihnite, pisici înspăimântate, gâște toante, poteci adormite și absențe, multe absențe care nu pot fi umplute cu nimic.
- Hei, ce tot te văicărești atâta ? mă întreabă un iepuroi bătrân și obez. Ce naiba ! Moartea e doar o tragere în poză pentru o carte de identitate care nu are nevoie de preschimbare. Ce zici, dai un morcov și câteva grăunțe ?
P.S. Prietenul meu Liviu Drugă a găsit un titlu mai potrivit pentru această postare. Îl preiau cu plăcere, mulțumindu-i..
marți, 15 martie 2011
luni, 14 martie 2011
Testamentul lui Don Quijote
Înainte de a muri, Don Quijote face două lucruri care m-au pus pe gânduri.
În primul rând, își recunoaște numele adevărat ( „nu mai sunt acum Don Quijote de La Mancha, ci Alonso Quijano” )și caută să demonstreze tuturor că i-a trecut scrânteala pricinuită de romanele cavalerești. El îi încredințează pe toți că nu mai este „smintit”, ci un om lucid, pregătit să urce la ceruri. Gestul său ar putea fi interpretat în mai multe feluri. În fața morții nu ne putem prezenta oricum, fiindcă este un moment care va marca, pentru eternitate, imaginea fiecăruia, transformându-i viața în destin. Este o clipă a adevărului și nu putem trece dincolo sub o altă identitate. Dar poate că Don Quijote vrea să sublinieze și altceva : că totdeauna moare actorul, niciodată personajul.
În al doilea rând, Don Quijote specifică în testamentul său că nepoata sa, Antonia Quijana, principala moștenitoare, nu va căpăta nimic dacă se va mărita cu un bărbat care are cunoștință de cărțile cu istorii cavalerești. Cu alte cuvinte, literatura și jocurile imaginației sunt periculoase și aduc nenorociri, iar muribundul vrea să o știe fericită pe urmașa sa. Sau fostul nebun vrea să spună că literatura nu este scrisă pentru oricine ?
În primul rând, își recunoaște numele adevărat ( „nu mai sunt acum Don Quijote de La Mancha, ci Alonso Quijano” )și caută să demonstreze tuturor că i-a trecut scrânteala pricinuită de romanele cavalerești. El îi încredințează pe toți că nu mai este „smintit”, ci un om lucid, pregătit să urce la ceruri. Gestul său ar putea fi interpretat în mai multe feluri. În fața morții nu ne putem prezenta oricum, fiindcă este un moment care va marca, pentru eternitate, imaginea fiecăruia, transformându-i viața în destin. Este o clipă a adevărului și nu putem trece dincolo sub o altă identitate. Dar poate că Don Quijote vrea să sublinieze și altceva : că totdeauna moare actorul, niciodată personajul.
În al doilea rând, Don Quijote specifică în testamentul său că nepoata sa, Antonia Quijana, principala moștenitoare, nu va căpăta nimic dacă se va mărita cu un bărbat care are cunoștință de cărțile cu istorii cavalerești. Cu alte cuvinte, literatura și jocurile imaginației sunt periculoase și aduc nenorociri, iar muribundul vrea să o știe fericită pe urmașa sa. Sau fostul nebun vrea să spună că literatura nu este scrisă pentru oricine ?
duminică, 13 martie 2011
Criminalii sunt ceilalți
Cei care ne numim români nu avem o epopee, fiindcă nu știm să admirăm.
Știm să ne adunăm câte doi-trei, poate și mai mulți, pentru a plănui cum să furăm oile unuia care își vede de stâna lui.
Eram elev de liceu și fuseserăm scoși la curățenia de primăvară, împreună cu niște copii de la o școală generală învecinată. Pe lângă noi se aținea un băiat dolofan care tot trăncănea.
- Vedeți, spunea el, că dintre colegii mei, numai eu muncesc, iar ăilalți nu fac nimic.
Ne uitam și vedeam că ăilalți munceau fără să zică nimic, în timp ce criticul lor trăgea mâța de coadă.
- Și la școală se întâmplă la fel, continua pisălogul. Eu învăț în fiecare zi și ăilalți nici nu-și scriu, nici nu învață.
Peste câteva zile, un coleg m-a tras de mânecă și mi-a zis, rânjind, că grasul cel vorbăreț îl ademenise acasă la el pe unul dintre ăilalți, îl violase și îi făcuse fundul zob, așa încât copilul a trebuit să fie internat în spital, pentru a fi cusut cum se cuvine.
Am văzut copii care își lovesc colegii și spun :
- Ceilalți sunt de vină, eu am vrut să-l apăr pe cutare.
Toți părinții, fără excepție, acordă un credit total propriilor copii și îi tratează pe ceilalți elevi, ca și pe profesori, ca pe niște criminali.
- Băiatul meu e liniștit. Îl știu, că doar eu l-am crescut... Dar ceilalți îl provoacă. iar profesorii nu procedează corect, fiindcă îi avantajează pe ceilalți, iar cu el sunt de o exigență greu de imaginat.
Foarte mulți elevi nu învață, motivând că profesorii nu fac nimic la ore. Sunt zeci de mii de profesori care nu-și fac orele ori își bat joc de ele și își justifică nepăsarea prin lipsa de interes a elevilor. Fiecare aruncă vina pe cine poate. Din păcate, am constat că în rândul copiilor a dispărut simțul etic. La rândul lor, dascălii își privesc discipolii ca pe niște infractori.
Am avut de-a face cu oameni care erau foarte supărați pe alții, cărora ei le făcuseră atâtea mizerii, încât s-ar fi rușinat și porcii, dacă ar fi fost la curent cu ele. În armată, viitorul regizor Tompa Gabor l-a surprins pe un camarad în timp ce acesta din urmă încerca să-i fure ceasul de la mână. Ungurul dormea și s-a trezit tocmai când hoțul îi desfăcea brățara ceasului. Nu vă mai spun ce supărat a fost tâlharul când a văzut că n-a putut intra în posesia obiectului de lux ! N-a vorbit cu Gabor două luni încheiate ! Am ascultat odată pe cineva care se plângea cu glas de foc că un nenorocit îi ceruse înapoi cărțile pe care de bunăvoie și nesilit de nimeni i le împrumutase în urmă cu un an și ceva.
Astăzi nu ne mai omorâm să ne luăm oile. Sau o facem mai rar. Ori ni le luăm fără să ne ucidem. Dar am descoperit și alte posibilități : îi incităm pe alții să omoare pentru noi, îi plătim s-o facă, îi omorâm lent pe dușmanii noștri, aruncăm asupra lor toate păcatele noastre... Toată lumea spune: „ Unii fac, alții dreg...” Dar nimeni nu se uită nicio clipă la ce face el. Proverbul cu câinele care moare de drum lung e mai actual ca niciodată. În general, nu suferim să se spună ceva de bine despre un alt om și mai bine pierdem noi, decât să realizeze altul ceva.
Un cetățean este dovedit ca turnător cu acte în regulă. Nu vom ști niciodată exact în ce condiții a fost recrutat, cât de mult a suferit, dacă a fost șantajat, etc. De aceea înțeleg să fim toleranți și să-i întindem în continuare mâna când îl întâlnim. Dar ar fi potrivit ca omul să-și asume greșelile și să arate că încearcă să-și schimbe atitutinea față de ceilalți. Dar ce face el ? Se bate cu pumnul în piept, nu recunoaște nimic, îi culpabilizează pe cei care l-au demascat și îi dă în judecată. Consideră că banii pe care îi are îi permit să se prezinte cum vrea în fața lumii. Dai banul, îți albești profilul moral. Dacă instanțele ar spune că e un mare caracter și n-a greșit cu nimic, iar pe deasupra că este și un geniu, înseamnă că este chiar așa ? Prostului îi place să audă numai ce îi place. Altminteri face urât. Turnătoria are, la noi, o bază solidă. De la șefulețul care îl toarnă pe un subordonat superiorilor cu te miri ce, fiindcă se teme că acela îi va lua locul, până la intriganții de șanț, țațele, mahalagioaicele și bărbații-târfă, toți au vocație de turnători. Delatori sunt și cei care sunt adevărate conducte și rezervoare de mizerii pe care le varsă în capul dușmanilor și prietenilor : „Zicea despre tine... Zicea despre nevastă-ta...” Inițiază și alimentează conflicte, pun paie pe foc, îi ațâță, îi manipulează și îi încurajează pe împricinați. Asemenea fleoarțe au fost bine „prinse” în paginile lui Caragiale. La Marin Preda găsim personajul care își urmărește și își ponegrește semenii : Guica. Dacă Moromete, cu toată lenea lui și înclinația de a râde de alții, este un fel de artist, Guica este o ipostază întunecată a prostiei, ignoranței, invideiei și răutății omenești. Asistăm astăzi, mai ales pe micile ecrane, la o guicizare a României. Fiecare are ceva de împărțit cu ceilalți și vrea să se răzbune. Avem ce avem unii cu alții și guițăm asurzitor.
Pentru mine, valoarea unui om stă în ceea ce realizează efectiv, dar mai ales în atitudinea pe care o are față de ceilalți. Din păcate, suntem un popor care ar trebui să meargă la psihanalist. În subconștient avem o părere proastă dspre noi, dar cenzura conștiinței ne împidică să ne învinovățim și să ne facem singuri de râs. Și atunci aruncăm asupra celorlalți toate lăturile și reziduurile pe care le produce ființa noastră.
Câtă vreme nu vom înceta să-i considerăm pe ceilalți țapi ispășitori pentru eșecurile noastre, cât timp nu vom înțelege că și ceilalți sunt o parte din noi, că fără fericirea lor nici noi nu putem fi fericiți, nu ne vom putea elibera de prostie și răutate. Până nu vom privi adânc în noi înșine și nu ne vom asuma relele și bunele pe care le avem, nu vom putea ieși din cercul unei mediocrități iresponsabile și criminale.
P.S. 1. Să fie de vină firea noastră păcătoasă de flecari și invidioși fără leac că nu producem opere literare cu care să ieșim în lume ?
2. Prietenul Marin Anton arată bine, pe blogul său, că reporterii români sunt mai năuciți decât japonezii de ceea ce se întâmplă în Țara Soarelui Răsare. De ce oare ?
Știm să ne adunăm câte doi-trei, poate și mai mulți, pentru a plănui cum să furăm oile unuia care își vede de stâna lui.
Eram elev de liceu și fuseserăm scoși la curățenia de primăvară, împreună cu niște copii de la o școală generală învecinată. Pe lângă noi se aținea un băiat dolofan care tot trăncănea.
- Vedeți, spunea el, că dintre colegii mei, numai eu muncesc, iar ăilalți nu fac nimic.
Ne uitam și vedeam că ăilalți munceau fără să zică nimic, în timp ce criticul lor trăgea mâța de coadă.
- Și la școală se întâmplă la fel, continua pisălogul. Eu învăț în fiecare zi și ăilalți nici nu-și scriu, nici nu învață.
Peste câteva zile, un coleg m-a tras de mânecă și mi-a zis, rânjind, că grasul cel vorbăreț îl ademenise acasă la el pe unul dintre ăilalți, îl violase și îi făcuse fundul zob, așa încât copilul a trebuit să fie internat în spital, pentru a fi cusut cum se cuvine.
Am văzut copii care își lovesc colegii și spun :
- Ceilalți sunt de vină, eu am vrut să-l apăr pe cutare.
Toți părinții, fără excepție, acordă un credit total propriilor copii și îi tratează pe ceilalți elevi, ca și pe profesori, ca pe niște criminali.
- Băiatul meu e liniștit. Îl știu, că doar eu l-am crescut... Dar ceilalți îl provoacă. iar profesorii nu procedează corect, fiindcă îi avantajează pe ceilalți, iar cu el sunt de o exigență greu de imaginat.
Foarte mulți elevi nu învață, motivând că profesorii nu fac nimic la ore. Sunt zeci de mii de profesori care nu-și fac orele ori își bat joc de ele și își justifică nepăsarea prin lipsa de interes a elevilor. Fiecare aruncă vina pe cine poate. Din păcate, am constat că în rândul copiilor a dispărut simțul etic. La rândul lor, dascălii își privesc discipolii ca pe niște infractori.
Am avut de-a face cu oameni care erau foarte supărați pe alții, cărora ei le făcuseră atâtea mizerii, încât s-ar fi rușinat și porcii, dacă ar fi fost la curent cu ele. În armată, viitorul regizor Tompa Gabor l-a surprins pe un camarad în timp ce acesta din urmă încerca să-i fure ceasul de la mână. Ungurul dormea și s-a trezit tocmai când hoțul îi desfăcea brățara ceasului. Nu vă mai spun ce supărat a fost tâlharul când a văzut că n-a putut intra în posesia obiectului de lux ! N-a vorbit cu Gabor două luni încheiate ! Am ascultat odată pe cineva care se plângea cu glas de foc că un nenorocit îi ceruse înapoi cărțile pe care de bunăvoie și nesilit de nimeni i le împrumutase în urmă cu un an și ceva.
Astăzi nu ne mai omorâm să ne luăm oile. Sau o facem mai rar. Ori ni le luăm fără să ne ucidem. Dar am descoperit și alte posibilități : îi incităm pe alții să omoare pentru noi, îi plătim s-o facă, îi omorâm lent pe dușmanii noștri, aruncăm asupra lor toate păcatele noastre... Toată lumea spune: „ Unii fac, alții dreg...” Dar nimeni nu se uită nicio clipă la ce face el. Proverbul cu câinele care moare de drum lung e mai actual ca niciodată. În general, nu suferim să se spună ceva de bine despre un alt om și mai bine pierdem noi, decât să realizeze altul ceva.
Un cetățean este dovedit ca turnător cu acte în regulă. Nu vom ști niciodată exact în ce condiții a fost recrutat, cât de mult a suferit, dacă a fost șantajat, etc. De aceea înțeleg să fim toleranți și să-i întindem în continuare mâna când îl întâlnim. Dar ar fi potrivit ca omul să-și asume greșelile și să arate că încearcă să-și schimbe atitutinea față de ceilalți. Dar ce face el ? Se bate cu pumnul în piept, nu recunoaște nimic, îi culpabilizează pe cei care l-au demascat și îi dă în judecată. Consideră că banii pe care îi are îi permit să se prezinte cum vrea în fața lumii. Dai banul, îți albești profilul moral. Dacă instanțele ar spune că e un mare caracter și n-a greșit cu nimic, iar pe deasupra că este și un geniu, înseamnă că este chiar așa ? Prostului îi place să audă numai ce îi place. Altminteri face urât. Turnătoria are, la noi, o bază solidă. De la șefulețul care îl toarnă pe un subordonat superiorilor cu te miri ce, fiindcă se teme că acela îi va lua locul, până la intriganții de șanț, țațele, mahalagioaicele și bărbații-târfă, toți au vocație de turnători. Delatori sunt și cei care sunt adevărate conducte și rezervoare de mizerii pe care le varsă în capul dușmanilor și prietenilor : „Zicea despre tine... Zicea despre nevastă-ta...” Inițiază și alimentează conflicte, pun paie pe foc, îi ațâță, îi manipulează și îi încurajează pe împricinați. Asemenea fleoarțe au fost bine „prinse” în paginile lui Caragiale. La Marin Preda găsim personajul care își urmărește și își ponegrește semenii : Guica. Dacă Moromete, cu toată lenea lui și înclinația de a râde de alții, este un fel de artist, Guica este o ipostază întunecată a prostiei, ignoranței, invideiei și răutății omenești. Asistăm astăzi, mai ales pe micile ecrane, la o guicizare a României. Fiecare are ceva de împărțit cu ceilalți și vrea să se răzbune. Avem ce avem unii cu alții și guițăm asurzitor.
Pentru mine, valoarea unui om stă în ceea ce realizează efectiv, dar mai ales în atitudinea pe care o are față de ceilalți. Din păcate, suntem un popor care ar trebui să meargă la psihanalist. În subconștient avem o părere proastă dspre noi, dar cenzura conștiinței ne împidică să ne învinovățim și să ne facem singuri de râs. Și atunci aruncăm asupra celorlalți toate lăturile și reziduurile pe care le produce ființa noastră.
Câtă vreme nu vom înceta să-i considerăm pe ceilalți țapi ispășitori pentru eșecurile noastre, cât timp nu vom înțelege că și ceilalți sunt o parte din noi, că fără fericirea lor nici noi nu putem fi fericiți, nu ne vom putea elibera de prostie și răutate. Până nu vom privi adânc în noi înșine și nu ne vom asuma relele și bunele pe care le avem, nu vom putea ieși din cercul unei mediocrități iresponsabile și criminale.
P.S. 1. Să fie de vină firea noastră păcătoasă de flecari și invidioși fără leac că nu producem opere literare cu care să ieșim în lume ?
2. Prietenul Marin Anton arată bine, pe blogul său, că reporterii români sunt mai năuciți decât japonezii de ceea ce se întâmplă în Țara Soarelui Răsare. De ce oare ?
sâmbătă, 12 martie 2011
Bate cineva la ușă
Cineva bate la ușă și îmi cresc aripi. Un înger citește, pe sub plafon, poeme de Nichita.
Ciocăne altcineva și îmi cresc colți și gheare de lup. Iau repede cuțitul, hotărât să-l înjunghii, să-l jupoi de viu și să-l tai felii-felii.
Ies în livadă și bat într-un cireș. Din scorbura micuță iese un șarpe care mă privește atent și îmi spune :
- Ah, cât de mult te-ai schimbat, Adam !
Ciocăne altcineva și îmi cresc colți și gheare de lup. Iau repede cuțitul, hotărât să-l înjunghii, să-l jupoi de viu și să-l tai felii-felii.
Ies în livadă și bat într-un cireș. Din scorbura micuță iese un șarpe care mă privește atent și îmi spune :
- Ah, cât de mult te-ai schimbat, Adam !
vineri, 11 martie 2011
Scufundarea Japoniei
Cândva am văzut un film cu acest nume. Nu mai știu dacă în pelicula respectivă juca sau nu Toshiro Mifune.
În orice caz, sunt impresionat de modul în care reacționează japonezii la cutremurul devastatator care i-a lovit.
Ca în cazul oricărei națiuni civilizate, oamenii respectă niște reguli precise, de la guvernanți la polițiști, profesori, ziariști și diplomați. Fiecare este perfect instruit pentru rolul pe care îl are de jucat și de aceea nimeni nu intră în panică.
În țările civilizate, un om ocupă un post datorită competenței sale și capacității pe care o are de face ca un sistem să fie funcțional.
Mi-e groază să mă gândesc la ce s-ar putea întâmpla la noi într-o asemenea situație când văd că, în fiecare iarnă, venirea primei zăpezi echivalează cu un cutremur japonez.
Dar ne întrece cineva la trăncănit, la culpabilizări și la aruncat pisica în curtea altuia ?
De la politicieni și analiști, până la țațe și mahalagii, avem ce-avem cu alții, nu ne vedem niciodată pe noi înșine.
În orice caz, sunt impresionat de modul în care reacționează japonezii la cutremurul devastatator care i-a lovit.
Ca în cazul oricărei națiuni civilizate, oamenii respectă niște reguli precise, de la guvernanți la polițiști, profesori, ziariști și diplomați. Fiecare este perfect instruit pentru rolul pe care îl are de jucat și de aceea nimeni nu intră în panică.
În țările civilizate, un om ocupă un post datorită competenței sale și capacității pe care o are de face ca un sistem să fie funcțional.
Mi-e groază să mă gândesc la ce s-ar putea întâmpla la noi într-o asemenea situație când văd că, în fiecare iarnă, venirea primei zăpezi echivalează cu un cutremur japonez.
Dar ne întrece cineva la trăncănit, la culpabilizări și la aruncat pisica în curtea altuia ?
De la politicieni și analiști, până la țațe și mahalagii, avem ce-avem cu alții, nu ne vedem niciodată pe noi înșine.
joi, 10 martie 2011
Și focul arde în sobă
Multe ierni mi-au fost luminate de bucuria de a sparge lemne, în ninsoare, de a face oameni de zăpadă și de a o plimba pe Nicolle cu sania.
Duceam apoi lemnele la sobă și, ca și acum, aprindeam focul. Flacăra dădea o căldură plăcută, troznea și dansa printre butucii uscați.
Cu timpul mi-a trecut prin minte să studiez și esențele de lemn pe care le ardem. Știam de la un călugăr că părul sălbatic e cel mai rezistent lemn din pădurile noastre și din el se sculptează altarele bisericilor. Dar nimeni nu folosește părul ca să-și încălzească locuința.
Plopul e alb ca laptele, ușor și fără forță calorică.
Stejarul arde greu, iar cel din zonele mai înalte - deloc. În plus, acumulează apă din ploi și rămâne ud până se transformă în cenușă.
Fagul îmi place în mod deosebit. Se sparge și arde frumos, lăsând o cenușă ca de țigară de foi.
Carpenul ( alb și acesta ! ) , ulmul ( câlțos ! ) și cerul sunt de departe cele mai bune esențe pentru foc. Ultimul, foarte greu și cu cea mare putere de încălzire, există prin pădurile din jur. Seamănă cu stejarul, numai că are coaja mai întunecată, mai fină și mai puțin brăzdată.
Ani în șir am fost uimit de frumusețea unor trunchiuri de copaci care, tăiate și sparte, lăsau să se vadă o textură de lemn cu fibre armonioase, puțin colorate în roz-galben, de parcă aparținuseră unor trandafiri gigantici. Mi-am zis că e vorba de cireș sălbatic.
Cu câteva zile în urmă i-am arătat unui pădurar o bucată din lemnul acesta minunat.
- E cireș sălbatic, nu-i așa ?
- Nu, fiindcă ăla e o esență foarte rară și se folosește ca materie primă pentru mobilă și obiecte de lux, mi-a răspuns pădurarul. Ce-mi arătați dumneavoastră este lemn de frasin.
- Frasin ? Așa ușor ?
- Da, e ușor, dar foarte rezistent.
Și în seara asta focul arde în sobă. E sfârșitul primăverii, dar sute de mii, milioane de sobe și centrale termice utilizează lemne din niște păduri care dispar sub ochii noștri.
Codrii, vii și infiniți, nu vor pieri niciodată. Și nici ceea ce este inefabil în noi.
Duceam apoi lemnele la sobă și, ca și acum, aprindeam focul. Flacăra dădea o căldură plăcută, troznea și dansa printre butucii uscați.
Cu timpul mi-a trecut prin minte să studiez și esențele de lemn pe care le ardem. Știam de la un călugăr că părul sălbatic e cel mai rezistent lemn din pădurile noastre și din el se sculptează altarele bisericilor. Dar nimeni nu folosește părul ca să-și încălzească locuința.
Plopul e alb ca laptele, ușor și fără forță calorică.
Stejarul arde greu, iar cel din zonele mai înalte - deloc. În plus, acumulează apă din ploi și rămâne ud până se transformă în cenușă.
Fagul îmi place în mod deosebit. Se sparge și arde frumos, lăsând o cenușă ca de țigară de foi.
Carpenul ( alb și acesta ! ) , ulmul ( câlțos ! ) și cerul sunt de departe cele mai bune esențe pentru foc. Ultimul, foarte greu și cu cea mare putere de încălzire, există prin pădurile din jur. Seamănă cu stejarul, numai că are coaja mai întunecată, mai fină și mai puțin brăzdată.
Ani în șir am fost uimit de frumusețea unor trunchiuri de copaci care, tăiate și sparte, lăsau să se vadă o textură de lemn cu fibre armonioase, puțin colorate în roz-galben, de parcă aparținuseră unor trandafiri gigantici. Mi-am zis că e vorba de cireș sălbatic.
Cu câteva zile în urmă i-am arătat unui pădurar o bucată din lemnul acesta minunat.
- E cireș sălbatic, nu-i așa ?
- Nu, fiindcă ăla e o esență foarte rară și se folosește ca materie primă pentru mobilă și obiecte de lux, mi-a răspuns pădurarul. Ce-mi arătați dumneavoastră este lemn de frasin.
- Frasin ? Așa ușor ?
- Da, e ușor, dar foarte rezistent.
Și în seara asta focul arde în sobă. E sfârșitul primăverii, dar sute de mii, milioane de sobe și centrale termice utilizează lemne din niște păduri care dispar sub ochii noștri.
Codrii, vii și infiniți, nu vor pieri niciodată. Și nici ceea ce este inefabil în noi.
miercuri, 9 martie 2011
Leapșa de la Ioan Suciu - Mofturi de ochelarist
1. Numiţi cinci titluri de cărţi capodopere din literatura română sau universală.
Cinci sunt prea puține. Voi zice la întâmplare titlurile unor cărți pe care simt nevoia să le recitesc mereu. De fiecare dată voi da două variante.
- Fraţii Karamazov de Dostoievski sau Povestiri de Cehov
- Iosif și frații săi sau Muntele vrăjit de Thomas Mann
- Zgomotul și furia de William Faulkner ori Conjurația imbecililor de J. Kennedy Toole.
- Deșertul tătarilor de Dino Buzzati sau Maestrul și Margareta de Mihail Bulgakov.
- Sub Vulcan de Malcolm Lowry sau Orbirea de Elias Canetti
2. Dintre o carte scrisă de un autor român şi una scrisă de un autor străin pe care o alegeţi ? Presupunerea este că dacă o citiţi pe una nu mai puteţi s-o citiţi şi pe cealaltă.
Depinde de autor.
3. Ce apreciaţi la o carte: povestea sau emoţia ?
Într-o carte bună apreciez orice îmi oferă aceasta într-un mod original : povestea, stilul, personajul, construcția, emoția. În funcție de carte sunt uimit de una sau de alta.
4. Literatura modernă şi contemporană este mai valoroasă decât cea antică ?
- În artă nu există progres. Acum e altă literatură. De la lumi omogene, principii divine și cete de zei s-a trecut la indivizi și comunități reduse.
5. Orientarea politică a autorului influenţează valoarea unei cărţi ?
Nu, dar dacă aflu că face parte dintr-un partid, mă dezumflu brusc, iar interesul pentru carte scade binișor.
6. Pe care scriitor îl consideraţi mai valoros: Stefan Agopian sau Mircea Cărtărescu ?
- Amândoi sunt valoroși, dar sunt diferiți. De ce să-i ierarhizăm ?
7. Consideraţi că trebuie să faceţi eforturi pentru citirea unei cărţi bine cotate sau o părăsiţi ? În acest din urmă caz, regretaţi că aţi pierdut ceva ?
- Sunt multe cărți bune care ne solicită foarte mult. Mai ales cele românești. Dar le citesc, cu eroism, până la capăt. ( Am văzut că Agopian a citit nu știu câte pagini dintr-o carte numai pentru a vedea dacă personajele și-o trag în cur. Pe urmă, s-a resemnat. Să tot ai cititori precum autorul lui Tobit ! ) Cărțile străine, chiar scrise de Mann, T.S. Eliot sau Faulkner te răsplătesc pe fiecare pagină, astfel încât, citindu-le, nu simți niciodată că faci o corvoadă plictisitoare și absurdă.
8. Credeţi că o carte poate avea un efect terapeutic ?
- Da. Dar un efect invers, dacă pot spune așa, în sensul că îmi accentuează depresia. Efect terapeutic garantat au cărțile comice.
9. Apreciaţi valoarea unei cărţi pe baza gustului personal sau a recomandărilor criticilor ori a prietenilor ?
- Echilibrez lucrurile. Mi se întâmplă să citesc cu oarecare interes o carte în legătură cu care sunt conștient că e slabă. Și nu vi s-a întâmplat niciodată să citiți o carte care vi se pare o tâmpenie, deși criticii au decretat-o drept capodoperă ?
10. V-aţi întâlnit cu situaţia în care să vă placă opera unui scriitor, dar să nu vă placă autorul ?
- Da. Cunosc, de la distanță, vreo doi scriitori contemporani care au cărți importante, dar sunt niște caractere de căcat. Mă felicit că în ultimii 25 de ani n-am fost nevoit să stau niciodată de vorbă cu ei. De fapt, dacă stau să mă gândesc bine, sunt mai multe asemenea specimene. De asemenea, să nu-l uităm pe Céline. Nici Hemingway nu era un tip agreabil.
11. Dacă aţi văzut o ecranizare a unui roman, mai citiţi şi cartea ?
- Bineînțeles. Filmul nu surprinde nici 5% din complexitatea unei cărți valoroase. E altă artă, alt limbaj, operând după alt cod cultural.
12. Credeţi că un scriitor poate să creeze o operă valoroasă dacă nu este patriot ?
- Ce înseamnă patriot ? Un scriitor e patriot chiar prin faptul că a creat o operă valoroasă. A fi patriot nu înseamnă a mânca fecale cu lopata și a-ți declara dragostea față de țărișoară cu lacrimi în ochi și cu mâinile prin buzunarele contribuabililor.
13. Dacă ar fi sa realizaţi un clasament valoric al literaturilor lumii (engleză, franceză, italiană, spaniolă, japoneză etc.), de la 1 la 10, pe ce loc aţi poziţiona literatura română?
- Ehe... Mai e mult până departe.
Cinci sunt prea puține. Voi zice la întâmplare titlurile unor cărți pe care simt nevoia să le recitesc mereu. De fiecare dată voi da două variante.
- Fraţii Karamazov de Dostoievski sau Povestiri de Cehov
- Iosif și frații săi sau Muntele vrăjit de Thomas Mann
- Zgomotul și furia de William Faulkner ori Conjurația imbecililor de J. Kennedy Toole.
- Deșertul tătarilor de Dino Buzzati sau Maestrul și Margareta de Mihail Bulgakov.
- Sub Vulcan de Malcolm Lowry sau Orbirea de Elias Canetti
2. Dintre o carte scrisă de un autor român şi una scrisă de un autor străin pe care o alegeţi ? Presupunerea este că dacă o citiţi pe una nu mai puteţi s-o citiţi şi pe cealaltă.
Depinde de autor.
3. Ce apreciaţi la o carte: povestea sau emoţia ?
Într-o carte bună apreciez orice îmi oferă aceasta într-un mod original : povestea, stilul, personajul, construcția, emoția. În funcție de carte sunt uimit de una sau de alta.
4. Literatura modernă şi contemporană este mai valoroasă decât cea antică ?
- În artă nu există progres. Acum e altă literatură. De la lumi omogene, principii divine și cete de zei s-a trecut la indivizi și comunități reduse.
5. Orientarea politică a autorului influenţează valoarea unei cărţi ?
Nu, dar dacă aflu că face parte dintr-un partid, mă dezumflu brusc, iar interesul pentru carte scade binișor.
6. Pe care scriitor îl consideraţi mai valoros: Stefan Agopian sau Mircea Cărtărescu ?
- Amândoi sunt valoroși, dar sunt diferiți. De ce să-i ierarhizăm ?
7. Consideraţi că trebuie să faceţi eforturi pentru citirea unei cărţi bine cotate sau o părăsiţi ? În acest din urmă caz, regretaţi că aţi pierdut ceva ?
- Sunt multe cărți bune care ne solicită foarte mult. Mai ales cele românești. Dar le citesc, cu eroism, până la capăt. ( Am văzut că Agopian a citit nu știu câte pagini dintr-o carte numai pentru a vedea dacă personajele și-o trag în cur. Pe urmă, s-a resemnat. Să tot ai cititori precum autorul lui Tobit ! ) Cărțile străine, chiar scrise de Mann, T.S. Eliot sau Faulkner te răsplătesc pe fiecare pagină, astfel încât, citindu-le, nu simți niciodată că faci o corvoadă plictisitoare și absurdă.
8. Credeţi că o carte poate avea un efect terapeutic ?
- Da. Dar un efect invers, dacă pot spune așa, în sensul că îmi accentuează depresia. Efect terapeutic garantat au cărțile comice.
9. Apreciaţi valoarea unei cărţi pe baza gustului personal sau a recomandărilor criticilor ori a prietenilor ?
- Echilibrez lucrurile. Mi se întâmplă să citesc cu oarecare interes o carte în legătură cu care sunt conștient că e slabă. Și nu vi s-a întâmplat niciodată să citiți o carte care vi se pare o tâmpenie, deși criticii au decretat-o drept capodoperă ?
10. V-aţi întâlnit cu situaţia în care să vă placă opera unui scriitor, dar să nu vă placă autorul ?
- Da. Cunosc, de la distanță, vreo doi scriitori contemporani care au cărți importante, dar sunt niște caractere de căcat. Mă felicit că în ultimii 25 de ani n-am fost nevoit să stau niciodată de vorbă cu ei. De fapt, dacă stau să mă gândesc bine, sunt mai multe asemenea specimene. De asemenea, să nu-l uităm pe Céline. Nici Hemingway nu era un tip agreabil.
11. Dacă aţi văzut o ecranizare a unui roman, mai citiţi şi cartea ?
- Bineînțeles. Filmul nu surprinde nici 5% din complexitatea unei cărți valoroase. E altă artă, alt limbaj, operând după alt cod cultural.
12. Credeţi că un scriitor poate să creeze o operă valoroasă dacă nu este patriot ?
- Ce înseamnă patriot ? Un scriitor e patriot chiar prin faptul că a creat o operă valoroasă. A fi patriot nu înseamnă a mânca fecale cu lopata și a-ți declara dragostea față de țărișoară cu lacrimi în ochi și cu mâinile prin buzunarele contribuabililor.
13. Dacă ar fi sa realizaţi un clasament valoric al literaturilor lumii (engleză, franceză, italiană, spaniolă, japoneză etc.), de la 1 la 10, pe ce loc aţi poziţiona literatura română?
- Ehe... Mai e mult până departe.
sâmbătă, 5 martie 2011
Un NU hotărât eutanasierii câinilor !
Cei care mai gândesc dincolo de spaimele pe care ni le provoacă patrupezii în liberatate, cei care mai au inimă în piept ar trebui să spună un NU hotărât eutanasierii câinilor.
Sterilizarea și întreținerea lor în adăposturi este o soluție rezonabilă.
Tot ce este viu este sacru și nu avem dreptul să intervenim prin masacre în echilibrul biologic al lumii în care trăim.
http://www.fnpa.ro/petitie/
Sterilizarea și întreținerea lor în adăposturi este o soluție rezonabilă.
Tot ce este viu este sacru și nu avem dreptul să intervenim prin masacre în echilibrul biologic al lumii în care trăim.
http://www.fnpa.ro/petitie/
Argumentul lui Doroftei
Am admirat performanțele sportivului Leonard Doroftei, dar omul mi-a dat multe motive de nedumerire.
La început, m-a surprins modul în care și-a încheiat cariera. După ce a făcut turul tuturor televiziunilor, unde a spus verzi și uscate și s-a bătut cu pumnul în piept, arătând că îl va strivi pe adversar, Doroftei a recunoscut, chiar înaintea meciului ( care nu s-a mai disputat ! ), că nu mai poate să lupte și că se retrage. Cel cu care urma să lupte viteazul nostru era un tip atât de puternic, încât a fost filmat când a leșinat pe holul hotelului la care era cazat...
Pe urmă, afirmațiile pe care le-a făcut Doroftei despre Lucian Bute m-au lămurit în legătură cu caracterul fostului campion mondial
Iată însă că Doroftei a a ajuns să bată un barman din pricina unei sticle de apă minerală. Ce argumente aduce el în sprijinul minciunii potrivit căreia s-a purtat, cu angajatul său, blând ca un miel ?
„ Nu l-am bătut... Păi, dacă îi dădeam un pumn, credeți că m-aș fi limitat la un pumn ? L-aș fi rupt în bătaie ! Dar el ( barmanul - n. m. ) nu e rupt în bătaie. ”
Nici nu pot comenta acest episod.
Și nici nebunia cu care s-au repezit la masa pusă de Vanghelie, cu ocazia zilei de naștere a lui Iliescu, niște oameni grași și roșii la față, îmbrăcați decent. Ca niște disperați care nu mai văzuseră hrană în viața lor, au mâncat cu sălbăticie și au furat tot, inclusiv furculițele și farfuriile.
Dumnezeule, chiar așa am ajuns ?
La început, m-a surprins modul în care și-a încheiat cariera. După ce a făcut turul tuturor televiziunilor, unde a spus verzi și uscate și s-a bătut cu pumnul în piept, arătând că îl va strivi pe adversar, Doroftei a recunoscut, chiar înaintea meciului ( care nu s-a mai disputat ! ), că nu mai poate să lupte și că se retrage. Cel cu care urma să lupte viteazul nostru era un tip atât de puternic, încât a fost filmat când a leșinat pe holul hotelului la care era cazat...
Pe urmă, afirmațiile pe care le-a făcut Doroftei despre Lucian Bute m-au lămurit în legătură cu caracterul fostului campion mondial
Iată însă că Doroftei a a ajuns să bată un barman din pricina unei sticle de apă minerală. Ce argumente aduce el în sprijinul minciunii potrivit căreia s-a purtat, cu angajatul său, blând ca un miel ?
„ Nu l-am bătut... Păi, dacă îi dădeam un pumn, credeți că m-aș fi limitat la un pumn ? L-aș fi rupt în bătaie ! Dar el ( barmanul - n. m. ) nu e rupt în bătaie. ”
Nici nu pot comenta acest episod.
Și nici nebunia cu care s-au repezit la masa pusă de Vanghelie, cu ocazia zilei de naștere a lui Iliescu, niște oameni grași și roșii la față, îmbrăcați decent. Ca niște disperați care nu mai văzuseră hrană în viața lor, au mâncat cu sălbăticie și au furat tot, inclusiv furculițele și farfuriile.
Dumnezeule, chiar așa am ajuns ?
joi, 3 martie 2011
Dragostea este pseudonimul morții. „Rădăcina de bucsau” de Ovidiu Nimigean
Mă țin de multă vreme să scriu despre două romane memorabile, semnate de doi cunoscuți poeți și apărute în ultima vreme : Răcădina de bucsau de Ovidiu Nimigean și Viața lui Kostas Venetis de Octavian Soviany. Ca să nu încapă nicio discuție, precizez că le-am numit în ordinea apariției. Nu m-am pronunțat până acum din motive obiective. Criticii literari s-au pronunțat elogios, iar scriitorii care fac și comentariu de carte s-au manifestat elocvent. De pildă, Horia Gârbea și Radu Aldulescu. Voi dedica și eu câte o postare fiecăruia dintre cele două excepționale opuri.
S-ar părea că romanul românesc trece printr-un moment fast, asemănătoare cu cele din anii '30 si '68-'73 ai secolului trecut. O noutate ar fi că multe dintre romanele de excepție publicate azi vin din partea celor care ne-au obișnuit cu volume de versuri. E departe prejudecata, împărtășită de criticii interbelici, că poeții nu pot scrie romane ! Acum zâmbim cu înțelegere când citim că o capodoperă precum Cimitirul Buna-Vestire a lui Arghezi nu e propriu-zis un roman, pentru bunul motiv că nu conține...suficient epic.
Aș remarca mai întâi o nuanță stilistică pe care o introduc, în roman, autorii care scriu și poeziii. Stilul romancierilor mai vechi în meserie prezintă o lipsă de discreție specifică, prin care sunt scoase la lumină cât mai multe amănunte revelatoare și uneori cinice, legate de personaje.Tipul de scriitor despre care vorbesc dă cărțile pe față, arătând aproape totul. E prea puțin loc pentru mister sau simboluri. Romancierul trecut prin formele lirismului păstrează „cinismul” înaintașului său, dar aduce, în plus, o frazare în care un isesizabil halou de semnificații însoțește tot timpul descrierile și faptele relatate. Ca în Biblie, în umbră se simt mereu simbolul și un joc complicat de prezențe și absențe, de sensuri și revelații de adâncime. Sigur, nu trebuie să generalizăm. În Proorocii Ierusalimului, Radu Aldulescu, un romancier pursânge, procedează și el precum poeții, cu efecte dintre cele mai spectaculoase.
Am căutat ani în șir primul roman al lui Ovidiu Nimigean, Mortido, Ed. Versus, 2003, dar n-a fost chip să-l găsesc nicăieri. Am citit o recenzie în România literară și mi-am dat seama că e o carte cu intrigă polițistă, dar cu rafinamente incomparabile. De data aceasta am avut mai mult noroc : prietenul Pantacruel, entuziasmat de de Rădăcina de bucsau, mi-a trimis-o cu promptitudine. Rădăcina de bucsau e un roman dens, de o mare forță epică, plin de culoare, cu multiple irizări semantice și construit sub semnul tragicului. E cartea unei pierderi fundamentale și a unei regăsiri de sine. Un peisaj după o bătălie : ce s-ar mai putea face când ai pierdut totul ? Realismul minuțios al narațiunii nimerește coarda magică a valorilor general-umane, ieșind din sfera unei experiențe personale. Protagonistul își ratează marea dragoste, dar construiește în jurul acesteia o poveste exemplară. E povestea veșnicei renașteri, adică a literaturii adevărate. Eroul se reîntoarce la origini și acționează de multe ori mecanic, sub impulsul unor îndatoriri de neocolit. Notațiile sale sunt deseori de o cruzime specifică, iar el manifestă, pentru prezent, o indeferență asemănătoare cu a lui Meursault, personajul lui Camus. Această detașare îi și permite să-și convertească trăirile într-un obiect estetic. Călătoria într-o realitate ultimă - mama, copilăria, casa părintească -, îi permite o confruntare cu una dintre ipostazele morții. Dar acesta este numai un plan al cărții. În celălalt, trecutul e sfâșietor și colorează, tragic,viața de zi cu zi a personajului. Remarc aura care însoțește fiecare scenă, ca în tragediile clasice, dar și frumusețea și acuitatea dialogurilor.
Radu Aldulescu a scris despre Rădăcina de bucsau, în Luceafărul, nr. 1, 2011 : „ săptămâna trecută am ajuns să exclam : aș fi murit sau aș fi înnebunit de fericire, dacă aș fi scris acest roman. ”
Confirm că este o mare bucurie să citești o aemenea carte.
S-ar părea că romanul românesc trece printr-un moment fast, asemănătoare cu cele din anii '30 si '68-'73 ai secolului trecut. O noutate ar fi că multe dintre romanele de excepție publicate azi vin din partea celor care ne-au obișnuit cu volume de versuri. E departe prejudecata, împărtășită de criticii interbelici, că poeții nu pot scrie romane ! Acum zâmbim cu înțelegere când citim că o capodoperă precum Cimitirul Buna-Vestire a lui Arghezi nu e propriu-zis un roman, pentru bunul motiv că nu conține...suficient epic.
Aș remarca mai întâi o nuanță stilistică pe care o introduc, în roman, autorii care scriu și poeziii. Stilul romancierilor mai vechi în meserie prezintă o lipsă de discreție specifică, prin care sunt scoase la lumină cât mai multe amănunte revelatoare și uneori cinice, legate de personaje.Tipul de scriitor despre care vorbesc dă cărțile pe față, arătând aproape totul. E prea puțin loc pentru mister sau simboluri. Romancierul trecut prin formele lirismului păstrează „cinismul” înaintașului său, dar aduce, în plus, o frazare în care un isesizabil halou de semnificații însoțește tot timpul descrierile și faptele relatate. Ca în Biblie, în umbră se simt mereu simbolul și un joc complicat de prezențe și absențe, de sensuri și revelații de adâncime. Sigur, nu trebuie să generalizăm. În Proorocii Ierusalimului, Radu Aldulescu, un romancier pursânge, procedează și el precum poeții, cu efecte dintre cele mai spectaculoase.
Am căutat ani în șir primul roman al lui Ovidiu Nimigean, Mortido, Ed. Versus, 2003, dar n-a fost chip să-l găsesc nicăieri. Am citit o recenzie în România literară și mi-am dat seama că e o carte cu intrigă polițistă, dar cu rafinamente incomparabile. De data aceasta am avut mai mult noroc : prietenul Pantacruel, entuziasmat de de Rădăcina de bucsau, mi-a trimis-o cu promptitudine. Rădăcina de bucsau e un roman dens, de o mare forță epică, plin de culoare, cu multiple irizări semantice și construit sub semnul tragicului. E cartea unei pierderi fundamentale și a unei regăsiri de sine. Un peisaj după o bătălie : ce s-ar mai putea face când ai pierdut totul ? Realismul minuțios al narațiunii nimerește coarda magică a valorilor general-umane, ieșind din sfera unei experiențe personale. Protagonistul își ratează marea dragoste, dar construiește în jurul acesteia o poveste exemplară. E povestea veșnicei renașteri, adică a literaturii adevărate. Eroul se reîntoarce la origini și acționează de multe ori mecanic, sub impulsul unor îndatoriri de neocolit. Notațiile sale sunt deseori de o cruzime specifică, iar el manifestă, pentru prezent, o indeferență asemănătoare cu a lui Meursault, personajul lui Camus. Această detașare îi și permite să-și convertească trăirile într-un obiect estetic. Călătoria într-o realitate ultimă - mama, copilăria, casa părintească -, îi permite o confruntare cu una dintre ipostazele morții. Dar acesta este numai un plan al cărții. În celălalt, trecutul e sfâșietor și colorează, tragic,viața de zi cu zi a personajului. Remarc aura care însoțește fiecare scenă, ca în tragediile clasice, dar și frumusețea și acuitatea dialogurilor.
Radu Aldulescu a scris despre Rădăcina de bucsau, în Luceafărul, nr. 1, 2011 : „ săptămâna trecută am ajuns să exclam : aș fi murit sau aș fi înnebunit de fericire, dacă aș fi scris acest roman. ”
Confirm că este o mare bucurie să citești o aemenea carte.
luni, 28 februarie 2011
Baba și jocul de table
Într-o povestire de Nicolae Velea, doi bărbați joacă table, asistați de o babă care nu știe regulile jocului. Cel care pierde îi explică babei că, de fapt, el câștigă, din moment ce îl dă afară pe adversar de pe tabla de joc. La rândul său, câștigătorul încearcă și el cu înverșunare să piardă, pentru a face impresie bună bătrânei și pentru a se putea împăuna cu postura de învingător. Din păcate, nu reușește, iar cel care e ciuca bătăilor se bucură de aprecierile entuziaste ale hodoroagei.
Ce să înțelegem de aici ? Că publicul hotărăște, după nivelul său de înțelegere, cine triumfă și cine pierde. De aceea nu e bine să te iei cu un prost în fața altor proști, fiindcă vei ieși pe locul al doilea.
Tot spectatorii dictează calitatea spectacolului, iar televiziunile ne fericesc cu emisiuni bune pentru țațele de pe șanț și pentru bolnavii mintal. Îmi amintesc și eu de o băbătie, mare amatoare de scandaluri. Femeia lua foc din te miri ce, urla, orăcăia, guița și își culpabiliza cunoscuții cu șapte guri. Într-un rând, vorbeam cu un vecin, spunându-i aceluia că iarba din proaspăt înființata sa livadă ar fi potrivită pentru un picnic. Scandalagia trăgea cu urechea.
- S-ar putea face un picnic strașnic pe iarba ta ! i-am zis tânărului.
Omul a aprobat cu bunăvoință, dând din cap : da, s-ar putea face.
- Ăla să face dă nu s-a pomenit, a intervenit hoașca.
- Ce să se facă ? am tresărit eu, întorcându-mă către ea.
- Piru' ăla, dă care ziceai. Că locu', dacă nu e muncit...
Fiecare înțelege ce îl duce capul.
Dar e bine să nu ne punem la mintea oricui.
Recent, un istoric polonez a avut o replică înțepătoare la adresa lui Gabriel Liiceanu. E dreptul aceluia și poate că are dreptate. Trebuie să spun că noi, românii, avem un obicei prost. De fapt, mai multe, dar aici mă interesează numai unul. Când un străin faimos scoate ceva pe gură, ne așezăm repede în genunchi și îi pupăm pingelele. Dacă mai e și disident sau autor de capodopere, ne îngropăm capul în țărână și îl rugăm, cu lacrimi în ochi, să ne joace în picioare. Ce a făcut un om de afaceri, deghizat în editorialist, cu prilejul pe care l-am evocat mai sus? A sărit în sus, țipând de satisfacție și l-a arătat cu degetul pe Liiceanu, făcându-l în fel și chip.
1. Nu sunt sigur că faimosul istoric înțelege corect fenomenele social-istorice dintr-o țară în care au existat închisorile de la Gherla, Aiud și Pitești. Polonezii sunt oameni cu multă demnitate și nu s-au coborât niciodată atât de mult, din punct de vedere moral, pentru a-i umili pe adversarii lor politici. Au o mare tradiție în a respecta niște principii și nu se tăvălesc prin noroi pentru a câștiga zece ouă. În schimb, gardienii români scoteau din celulă câte un deținut politic ( un nevinovat, cu alte cuvinte ), îl duceau, legat, într-un loc izolat, îi sfărâmau capul cu ranga ori îl împușcau în ceafă, apoi îl îngropau după niște tufișuri, la repezeală și fără cruce ( doar suntem un popor creștin-ortodox ! ) și se grăbeau către casierie, pentru a intra în posesia unei prime grase din care cumpărau cadouri pentru copii...
2. Sunt convinscă miliardarul nu a înțeles esențialul din disputa celor doi : într-o polemică e necesar să rămânem destinși, să ne păstrăm simțul umorului și să ne întindem mâna, chiar dacă pozițiile noastre sunt ireconciliabile. Ziaristul de ocazie a priceput totul în spirit românesc : cine e învins ( sau are el impresia că a fost învins ! ) trebuie să fie împroșcat cu lături și cufundat într-o groapă cu fecale. Numai așa obținem o satisfacție deplină ! Doar suntem niște țațe emerite !
De aceea sunt, fără rezerve, de partea lui Gabriel Liiceanu.
Ce să înțelegem de aici ? Că publicul hotărăște, după nivelul său de înțelegere, cine triumfă și cine pierde. De aceea nu e bine să te iei cu un prost în fața altor proști, fiindcă vei ieși pe locul al doilea.
Tot spectatorii dictează calitatea spectacolului, iar televiziunile ne fericesc cu emisiuni bune pentru țațele de pe șanț și pentru bolnavii mintal. Îmi amintesc și eu de o băbătie, mare amatoare de scandaluri. Femeia lua foc din te miri ce, urla, orăcăia, guița și își culpabiliza cunoscuții cu șapte guri. Într-un rând, vorbeam cu un vecin, spunându-i aceluia că iarba din proaspăt înființata sa livadă ar fi potrivită pentru un picnic. Scandalagia trăgea cu urechea.
- S-ar putea face un picnic strașnic pe iarba ta ! i-am zis tânărului.
Omul a aprobat cu bunăvoință, dând din cap : da, s-ar putea face.
- Ăla să face dă nu s-a pomenit, a intervenit hoașca.
- Ce să se facă ? am tresărit eu, întorcându-mă către ea.
- Piru' ăla, dă care ziceai. Că locu', dacă nu e muncit...
Fiecare înțelege ce îl duce capul.
Dar e bine să nu ne punem la mintea oricui.
Recent, un istoric polonez a avut o replică înțepătoare la adresa lui Gabriel Liiceanu. E dreptul aceluia și poate că are dreptate. Trebuie să spun că noi, românii, avem un obicei prost. De fapt, mai multe, dar aici mă interesează numai unul. Când un străin faimos scoate ceva pe gură, ne așezăm repede în genunchi și îi pupăm pingelele. Dacă mai e și disident sau autor de capodopere, ne îngropăm capul în țărână și îl rugăm, cu lacrimi în ochi, să ne joace în picioare. Ce a făcut un om de afaceri, deghizat în editorialist, cu prilejul pe care l-am evocat mai sus? A sărit în sus, țipând de satisfacție și l-a arătat cu degetul pe Liiceanu, făcându-l în fel și chip.
1. Nu sunt sigur că faimosul istoric înțelege corect fenomenele social-istorice dintr-o țară în care au existat închisorile de la Gherla, Aiud și Pitești. Polonezii sunt oameni cu multă demnitate și nu s-au coborât niciodată atât de mult, din punct de vedere moral, pentru a-i umili pe adversarii lor politici. Au o mare tradiție în a respecta niște principii și nu se tăvălesc prin noroi pentru a câștiga zece ouă. În schimb, gardienii români scoteau din celulă câte un deținut politic ( un nevinovat, cu alte cuvinte ), îl duceau, legat, într-un loc izolat, îi sfărâmau capul cu ranga ori îl împușcau în ceafă, apoi îl îngropau după niște tufișuri, la repezeală și fără cruce ( doar suntem un popor creștin-ortodox ! ) și se grăbeau către casierie, pentru a intra în posesia unei prime grase din care cumpărau cadouri pentru copii...
2. Sunt convinscă miliardarul nu a înțeles esențialul din disputa celor doi : într-o polemică e necesar să rămânem destinși, să ne păstrăm simțul umorului și să ne întindem mâna, chiar dacă pozițiile noastre sunt ireconciliabile. Ziaristul de ocazie a priceput totul în spirit românesc : cine e învins ( sau are el impresia că a fost învins ! ) trebuie să fie împroșcat cu lături și cufundat într-o groapă cu fecale. Numai așa obținem o satisfacție deplină ! Doar suntem niște țațe emerite !
De aceea sunt, fără rezerve, de partea lui Gabriel Liiceanu.
duminică, 27 februarie 2011
Spectacol sau mizerie umană ?
Curiozitatea de scriitor e uneori mai mare decât jena față de întâmplările penibile și așa am ajuns să arunc un ochi la o emisiune ca Ochii din umbră, fostă Trădați în dragoste.
Acolo toată lumea face lucruri reprobabile, din punctul de vedere al moralei comune. Unii își înșeală partenerii, iar alții îi urmăresc.
Se poate face și o tipologie a trădătorilor și încornoraților. De obicei, bărbatul care calcă alături este dependent financiar de soția sa. Aceasta este rece, adesea frigidă, foarte autoritară. Când este surprins cu amanta, el se leapădă, în mod laș, de aceasta și încearcă să reintre în grațiile nevestei.
Femeia adulteră îl ține sub papuc pe bărbatul ei, îl manipulează, îl fraierește, îl duce cu zăhărelul. În momentul adevărului, ea se comportă isteric, insultându-și soțul și acuzându-l de fel de fel de „crime” : că o neglijează, că e prost, că o are prea mică...
Nu judec nimic la semenii mei. Îmi sunt toți simpatici, chiar prin păcatele lor. Pe unii îi iubesc. Nu tolerez doar câteva lucruri : aroganța, agresivitatea de orice fel și caracterul conflictual al câte unuia. Aș spune însă că în clipa demascării, oamenii își arată o față urâtă, grotescă, a personalității lor.
P.S. Acțiunea viitorului meu roman se va desfășura în... Dacia ocupată de romani. Nu voi pune accentul pe evenimentele istorice, ci pe viața de zi cu zi. De aceea îi rog pe toți prietenii mei să-mi semnaleze documente care conțin informații despre perioada respectivă. Le mulțumesc anticipat.
Acolo toată lumea face lucruri reprobabile, din punctul de vedere al moralei comune. Unii își înșeală partenerii, iar alții îi urmăresc.
Se poate face și o tipologie a trădătorilor și încornoraților. De obicei, bărbatul care calcă alături este dependent financiar de soția sa. Aceasta este rece, adesea frigidă, foarte autoritară. Când este surprins cu amanta, el se leapădă, în mod laș, de aceasta și încearcă să reintre în grațiile nevestei.
Femeia adulteră îl ține sub papuc pe bărbatul ei, îl manipulează, îl fraierește, îl duce cu zăhărelul. În momentul adevărului, ea se comportă isteric, insultându-și soțul și acuzându-l de fel de fel de „crime” : că o neglijează, că e prost, că o are prea mică...
Nu judec nimic la semenii mei. Îmi sunt toți simpatici, chiar prin păcatele lor. Pe unii îi iubesc. Nu tolerez doar câteva lucruri : aroganța, agresivitatea de orice fel și caracterul conflictual al câte unuia. Aș spune însă că în clipa demascării, oamenii își arată o față urâtă, grotescă, a personalității lor.
P.S. Acțiunea viitorului meu roman se va desfășura în... Dacia ocupată de romani. Nu voi pune accentul pe evenimentele istorice, ci pe viața de zi cu zi. De aceea îi rog pe toți prietenii mei să-mi semnaleze documente care conțin informații despre perioada respectivă. Le mulțumesc anticipat.
sâmbătă, 26 februarie 2011
Concursul BLOG DE BLOG
1. Mă simt onorat că un juriu alcătuit din personalități proeminente ale vieții noastre culturale a premiat blogul meu la secțiunea Cel mai bun blog literar, blogul-jurnal. Sunt convins că printre cele 61 089 de bloguri existente acum ( după o informație oferită de doamna Lucia Verona ), multe sunt demne de cel mai acut interes, iar eu i-aș fi premiat pe toți prietenii mei care activează în branșă. Nu le dau numele, fiindcă precis voi uita cel puțin unul și acela se va supăra pe mine ! În orice caz, membrii juriului, cărora le mulțumesc pe această cale, ar trebui să fie ei înșiși răsplătiți pentru munca istovitoare la care s-au supus. Nu e deloc ușor să citești zeci de mii de bloguri, ca să-ți faci o părere despre valoarea lor. Mă bucur că printre laureați sunt scriitori pe care îi prețuiesc mult, precum Octavian Soviany, Radu Vancu, Alex Ștefănescu, Liviu Ioan Stoiciu și Ioan Suciu. Îi felicit deopotrivă pe premiați și pe cei care au jurizat. Cu acest prilej am descoperit bloguri extrem de interesante, despre care nu am știut nimic până acum, fiindcă de multe ori orbecăim dezorientați prin blogosferă și nu descoperim decât foarte târziu lucruri de o frumusețe unică.
2. Blogosfera ține de o cultură a textului. Nuanța intelectuală a virtualului capătă dimensiuni noi de fiecare dată când un condeier se hotărăște să-și facă blog. ( În treacăt fie spus, același fenomen se petrece și pe Facebook, când un creator își deschide cont.) Pe net sunt scriitori celebri, scriitori mai puțin cunoscuți, autori total necunoscuți și creatori potențiali, care nu au scos încă nicio carte, dar care prin postările lor arată că sunt înzestrați cu un talent literar indiscutabil. În opinia mea, toți cei care au bloguri bune, cu articole valoroase, sunt potențial scriitori. Internetul aduce, în felul acesta, servicii inestimabile literaturii și culturii, în general, punând în circulație texte care probează vocații creatoare sau reconfortante orizonturi culturale. „Cu intrarea scriitorilor în blogosferă, fiecare cititor își va face „revista lui literară” care are avantajul de a putea fi chiar un cotidian. De ce să ia o revistă 50% sau 80% neinteresantă pentru el? Va intra pe blogurile preferate și își va face singur revista: un poem sau o traducere de Soviany ori de Radu Vancu, critică literară la zi de Micawber, tablete de Șerban Tomșa, comentarii din lumea literară de Stoiciu sau de cine-i place, poșta redacției de Alex Ștefănescu, rubrica de filologie de la Diacritica etc. Totul atractiv și gratuit.” scrie, pe blogul său, Horia Gârbea, unul dintre ultimii, cronologic vorbind, „boieri ai minții” din literatura română. Prin intermediul net-ului, creatorii și cititorii se cunosc mai bine, comunică fără rețineri ori prejudecăți, schimbă idei și texte, creându-se, în felul acesta, un climat de emulație fără precedent. Blogosfera este o mega-operă literară, în care autorii coexistă cu cititorii și personajele lor, un uriaș rezervor de variate talente, dintre care se vor alege scriitorii și iubitorii de literatură de mâine.
P.S. Inițiativa organizării acestui concurs aparține doamnei Lucia Verona, care merită felicitări și mulțumirile noastre respectuoase.
2. Blogosfera ține de o cultură a textului. Nuanța intelectuală a virtualului capătă dimensiuni noi de fiecare dată când un condeier se hotărăște să-și facă blog. ( În treacăt fie spus, același fenomen se petrece și pe Facebook, când un creator își deschide cont.) Pe net sunt scriitori celebri, scriitori mai puțin cunoscuți, autori total necunoscuți și creatori potențiali, care nu au scos încă nicio carte, dar care prin postările lor arată că sunt înzestrați cu un talent literar indiscutabil. În opinia mea, toți cei care au bloguri bune, cu articole valoroase, sunt potențial scriitori. Internetul aduce, în felul acesta, servicii inestimabile literaturii și culturii, în general, punând în circulație texte care probează vocații creatoare sau reconfortante orizonturi culturale. „Cu intrarea scriitorilor în blogosferă, fiecare cititor își va face „revista lui literară” care are avantajul de a putea fi chiar un cotidian. De ce să ia o revistă 50% sau 80% neinteresantă pentru el? Va intra pe blogurile preferate și își va face singur revista: un poem sau o traducere de Soviany ori de Radu Vancu, critică literară la zi de Micawber, tablete de Șerban Tomșa, comentarii din lumea literară de Stoiciu sau de cine-i place, poșta redacției de Alex Ștefănescu, rubrica de filologie de la Diacritica etc. Totul atractiv și gratuit.” scrie, pe blogul său, Horia Gârbea, unul dintre ultimii, cronologic vorbind, „boieri ai minții” din literatura română. Prin intermediul net-ului, creatorii și cititorii se cunosc mai bine, comunică fără rețineri ori prejudecăți, schimbă idei și texte, creându-se, în felul acesta, un climat de emulație fără precedent. Blogosfera este o mega-operă literară, în care autorii coexistă cu cititorii și personajele lor, un uriaș rezervor de variate talente, dintre care se vor alege scriitorii și iubitorii de literatură de mâine.
P.S. Inițiativa organizării acestui concurs aparține doamnei Lucia Verona, care merită felicitări și mulțumirile noastre respectuoase.
joi, 24 februarie 2011
Puterea minții : ION ONCESCU
Ion Oncescu nu este numai campionul de necontestat al lumii la Skandenberg : este un personaj fabulos, un om inteligent, instruit, un adevărat fenomen uman. Înainte de orice, el îi domină pe toți prin puterea incomparabilă a minții sale.
L-am văzut învingând peste 500 de oameni într-un spectacol-maraton, televizat. Calm, relaxat, modest, civilizat, zâmbitor, neobosit. Un prieten care i-a luat cândva un interviu îmi scria că Oncescu știe pe dinafară Douăsprezece scaune de Ilf și Petrov și este autorul unor performanțe de necrezut, pe care nu le pot dezvălui aici. E un fel de Woland al lui Bulgakov, dar spre deosebire de personajul scriitorului rus, Oncescu este luminos și stenic. Sunt un fan fără rezerve al acestui sportiv uluitor.
Oncescu poate fi un model în aceste vremuri de restriște și am văzut că foarte mulți copii îl susțineau. Poate se simțeau și ei, ca și mine, mândri că fac parte din aceeași specie cu luptătorul român.
Felicitări, ION ONCESCU !
P.S. Cum se întâmplă totdeauna în România, s-au găsit și doi proști care au încercat să strice frumusețea demonstrației de forță și abilitate oferite de Oncescu. Au pus amândoi mâinile și au încălcat toate regulile, doar-doar îl vor încurca pe campion. Din fericire, n-au reușit, dar, dacă eram în locul organizatorilor, le dădeam două șuturi în cur și îi alungam de acolo.
L-am văzut învingând peste 500 de oameni într-un spectacol-maraton, televizat. Calm, relaxat, modest, civilizat, zâmbitor, neobosit. Un prieten care i-a luat cândva un interviu îmi scria că Oncescu știe pe dinafară Douăsprezece scaune de Ilf și Petrov și este autorul unor performanțe de necrezut, pe care nu le pot dezvălui aici. E un fel de Woland al lui Bulgakov, dar spre deosebire de personajul scriitorului rus, Oncescu este luminos și stenic. Sunt un fan fără rezerve al acestui sportiv uluitor.
Oncescu poate fi un model în aceste vremuri de restriște și am văzut că foarte mulți copii îl susțineau. Poate se simțeau și ei, ca și mine, mândri că fac parte din aceeași specie cu luptătorul român.
Felicitări, ION ONCESCU !
P.S. Cum se întâmplă totdeauna în România, s-au găsit și doi proști care au încercat să strice frumusețea demonstrației de forță și abilitate oferite de Oncescu. Au pus amândoi mâinile și au încălcat toate regulile, doar-doar îl vor încurca pe campion. Din fericire, n-au reușit, dar, dacă eram în locul organizatorilor, le dădeam două șuturi în cur și îi alungam de acolo.
luni, 21 februarie 2011
Cum trăiau scriitorii români în perioada interbelică
Am luat toate informațiile pentru acest articol din instructiva lucrare a lui Ioan Scurtu, Civilizația românească interbelică ( 1918-1940 ), Ed. Fundației România de Mâine, București, 2008.
Iată ce spune autorul : „Scriitorii constituiau o categorie aparte de intelectuali. De regulă, ei aveau și o slujbă, puțini dintre ei trăind numai din scris. Scriitorii care obțineau cele mai mari venituri de pe urma cărților semnate de ei erau Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu și Cezar Petrescu.. De regulă, scriitorii erau și ziariști, colaborările fiind foarte bine plătite. Conștienți de valoarea și talentul lor, cei mai mulți scriitori se considerau superiori semenilor lor, pe care-i „observau” cu atenție și curiozitate.”
Regina Maria a întreținut, ca și înaintașa sa Carmen Sylva, relații amicale cu literații. Ferdinand îi invita pe autori la discuții și le acorda diferite premii, forme de susținere materială a celor aflați în dificultate.
Carol a II-lea a oferit o vilă la Bușteni pentru cazarea scriitorilor, acestora oferindu-li-se, în mod gratuit, masa la restaurant. Aici veneau, în serii de 15-20 de zile, câte 20-25 de scriitori, cu familiile lor. Dar generozitatea regelui nu era apreciată de toți. Simion Stolnicul nota la 12 iulie, 1938 : „Scriitorii mănâncă pe gratis porții rotunjite și se plâng că îi costă mult bacșișul. Cei ajunși aici, prin multe insistențe, n-au în consecință bani pentru un țap de bere. Am trecut prin această penibilă situație. Să mănânci nisetru într-un restaurant climateric, unde ceilalți civili nu gustă apa și să stai fără sondă pe masă ! ” Se știe că nerecunoștința românilor este proverbială. O întâlnim, din păcate, și în rândul scriitorilor. Autori obscuri care mâncau cel mai scump pește și dormeau gratis, în condiții de lux, pe cheltuiala regelui ar fi vrut ca acesta să le achite și berea !
Nicolae Malaxa, Petru Groza, Max Auschnitt și Iuliu Maniu ofereau, de asemenea,sprijin material scriitorilor. Banii erau acceptați cu plăcere, fiind considerați o obligație pe care cei avuți o aveau față de cultură. Unul dintre personajele cărții Întoarcerea din Rai de Mircea Eliade spune : „Nu e nicio rușine să ceri ; doar ești artist, ești un creator. Alții se învârtesc de milioane. E dreptul tău, dreptul de creație...De ce alții să aibă și tu nu ? Alții au burse în străinătate și sunt incapabili, alții se învârtesc prin ministere și sunt niște lichele. Tu ești artist, ai dreptul să ceri.”
Actorii erau, de asemenea, mereu în căutare de bani. Într-o zi, actorii Grigore Vasiliu-Birlic și Puiu Iancovescu s-au dus la Max Auschnitt să-i ceară bani. Bancherul i-a întrebat cât doresc.
„Cât se poate de mult, domnule Auschnitt, a îndrăznit Puiu Iancovescu.”
Bancherul a apăsat pe un buton și a deschis un seif cât peretele, ticsit cu bancnote, de sus până jos. Birlic s-a speriat și s-a dat doi pași înapoi..
„- Atâta vă ajunge ? a întrebat Auschnitt, prizând cu două degete un teanc de bani.
- Deschideți mai tare degetele, domnule Auschnitt, a propus Iancovescu.
Bancherul a zâmbit, a deschis mai tare degetele și a tras teancul de bani.”
Cu alt prilej, Puiu Iancovescu s-a dus la Iuliu Maniu, președintele Consiliului de Miniștri, pentru a-i solicita...un ajutor.
Maniu i-a spus :
„- Cred că te-aș jigni dacă ți-aș oferi un ajutor de 50 000 de lei, domnule Iancovescu. Eu nu vreau să te jignesc.
Iancovescu nu a stat pe gânduri, nu avea timp de pierdut și a zis :
- Jigniți-mă, domnule prim-ministru, cu 50 000 de lei. Primesc această jignire și vă mulțumesc chiar foarte mult.”
Nici în perioada comuniștilor, cei mai mulți scriitori n-au dus-o rău.
În vremurile mai apropiate, după 1989, au fost însă unii care au murit de foame, cum s-a întâmplat cu un talentat poet.
Ce om politic de azi, cu nobila excepție a lui Neculai Onțanu, se mai simte dator față de cultură ?
P.S. De luni după-amiază nu am mai avut net, fiindcă...s-a furat cablul ! Abia acum a fost înlocuit.
Iată ce spune autorul : „Scriitorii constituiau o categorie aparte de intelectuali. De regulă, ei aveau și o slujbă, puțini dintre ei trăind numai din scris. Scriitorii care obțineau cele mai mari venituri de pe urma cărților semnate de ei erau Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu și Cezar Petrescu.. De regulă, scriitorii erau și ziariști, colaborările fiind foarte bine plătite. Conștienți de valoarea și talentul lor, cei mai mulți scriitori se considerau superiori semenilor lor, pe care-i „observau” cu atenție și curiozitate.”
Regina Maria a întreținut, ca și înaintașa sa Carmen Sylva, relații amicale cu literații. Ferdinand îi invita pe autori la discuții și le acorda diferite premii, forme de susținere materială a celor aflați în dificultate.
Carol a II-lea a oferit o vilă la Bușteni pentru cazarea scriitorilor, acestora oferindu-li-se, în mod gratuit, masa la restaurant. Aici veneau, în serii de 15-20 de zile, câte 20-25 de scriitori, cu familiile lor. Dar generozitatea regelui nu era apreciată de toți. Simion Stolnicul nota la 12 iulie, 1938 : „Scriitorii mănâncă pe gratis porții rotunjite și se plâng că îi costă mult bacșișul. Cei ajunși aici, prin multe insistențe, n-au în consecință bani pentru un țap de bere. Am trecut prin această penibilă situație. Să mănânci nisetru într-un restaurant climateric, unde ceilalți civili nu gustă apa și să stai fără sondă pe masă ! ” Se știe că nerecunoștința românilor este proverbială. O întâlnim, din păcate, și în rândul scriitorilor. Autori obscuri care mâncau cel mai scump pește și dormeau gratis, în condiții de lux, pe cheltuiala regelui ar fi vrut ca acesta să le achite și berea !
Nicolae Malaxa, Petru Groza, Max Auschnitt și Iuliu Maniu ofereau, de asemenea,sprijin material scriitorilor. Banii erau acceptați cu plăcere, fiind considerați o obligație pe care cei avuți o aveau față de cultură. Unul dintre personajele cărții Întoarcerea din Rai de Mircea Eliade spune : „Nu e nicio rușine să ceri ; doar ești artist, ești un creator. Alții se învârtesc de milioane. E dreptul tău, dreptul de creație...De ce alții să aibă și tu nu ? Alții au burse în străinătate și sunt incapabili, alții se învârtesc prin ministere și sunt niște lichele. Tu ești artist, ai dreptul să ceri.”
Actorii erau, de asemenea, mereu în căutare de bani. Într-o zi, actorii Grigore Vasiliu-Birlic și Puiu Iancovescu s-au dus la Max Auschnitt să-i ceară bani. Bancherul i-a întrebat cât doresc.
„Cât se poate de mult, domnule Auschnitt, a îndrăznit Puiu Iancovescu.”
Bancherul a apăsat pe un buton și a deschis un seif cât peretele, ticsit cu bancnote, de sus până jos. Birlic s-a speriat și s-a dat doi pași înapoi..
„- Atâta vă ajunge ? a întrebat Auschnitt, prizând cu două degete un teanc de bani.
- Deschideți mai tare degetele, domnule Auschnitt, a propus Iancovescu.
Bancherul a zâmbit, a deschis mai tare degetele și a tras teancul de bani.”
Cu alt prilej, Puiu Iancovescu s-a dus la Iuliu Maniu, președintele Consiliului de Miniștri, pentru a-i solicita...un ajutor.
Maniu i-a spus :
„- Cred că te-aș jigni dacă ți-aș oferi un ajutor de 50 000 de lei, domnule Iancovescu. Eu nu vreau să te jignesc.
Iancovescu nu a stat pe gânduri, nu avea timp de pierdut și a zis :
- Jigniți-mă, domnule prim-ministru, cu 50 000 de lei. Primesc această jignire și vă mulțumesc chiar foarte mult.”
Nici în perioada comuniștilor, cei mai mulți scriitori n-au dus-o rău.
În vremurile mai apropiate, după 1989, au fost însă unii care au murit de foame, cum s-a întâmplat cu un talentat poet.
Ce om politic de azi, cu nobila excepție a lui Neculai Onțanu, se mai simte dator față de cultură ?
P.S. De luni după-amiază nu am mai avut net, fiindcă...s-a furat cablul ! Abia acum a fost înlocuit.
duminică, 20 februarie 2011
Vânătorul vânat sau despre fricile noastre
I-am urmărit cu mare bucurie pe Liiceanu și Pleșu, discutând despre frică. Puțin tensionați de postura cu care încă nu s-au familiarizat, cunoscuții corifei au lansat idei care m-au făcut să uit cu totul de toate problemele pe care le am de rezolvat. Intelectuali adevărați, așa cum William Faulkner și Marin Preda erau niște scriitori veritabili : le deschideai cărțile și te trezeai brusc într-un spațiu protector, devenind prizonierul definitiv al unor lumi atunci descoperite.
Pleșu și Liiceanu au discutat, cu un rafinament de neegalat, despre spaima comică, frica de Apocalipsă și cuplarea unei minți superioare la vicii și elemente neinteligibile pentru aceasta. După cum remarca Pleșu, s-ar părea că ne aflăm în plină Apocalipsă...
M-ar fi interesat și alte frici : cea mai veche spaimă, aceea în fața morții, frica invizibilă a eroilor ori teama pe care o simt oamenii când înțeleg că au încălcat, fără să vrea, niște granițe interzise și sunt pasibili de pedepse cumplite, distrugătoare, din partea unor forțe pe care nu le pot controla...
Dar Liiceanu a adus în discuție ipostaza celui care se trezește că a devenit vânatul unor semeni ai săi. A fost evocat momentul când, sub o înfățișlare familiară, descoperim străinul absolut, monstrul cu care nu avem nimic în comun și care nu are nici el vreo legătură cu rațiunea sau toleranța.
Teroarea paralizează, a spus Pleșu, iar oamenii înspăimântați pot fi mai ușor manipulați. Tot Pleșu a pomenit despre compromisurile marilor oameni de cultură, scuzabile prin valoarea operelor pe care ni le-au dăruit și fără de care am fi rămas mai săraci.
În sfârșit, au fost discutate, comparativ, spaimele provocate de un animal feroce, de o fantomă și de un zeu.
Care ar fi antidotul pentru spaimă ? a întrebat Liiceanu.
Accesul la iubire. Numai acesta, a răspuns Pleșu.
Cei doi ne-au răsfățat cu un lux intelectual cu care nu suntem obișnuiți pe micul ecran.
Mulțumim, Gabriel Liiceanu !
Mulțumim, Andrei Pleșu !
P.S. Pleșu mărturisea că prima sa spaimă se leagă de...o cloșcă.
Înainte de a trăi frica, am fost martorul a două miracole : mingea roșie, din plastic, cu care mă jucam s-a topit în galbenul soarelui de iulie, iar Dumnezeu mi-a aruncat din cer, peste câteva zile, printre crengile unui prun bătrân, bucățele de zahăr cubic și eugenii, ca să fiu cuminte tot timpul. Sau cel puțin așa mi-a explicat mama.
Înainte de a fi bătut și speriat de doamna învățătoare și de un diriginte sadic ( e drept, ăsta m-a lovit o singură dată în patru ani, în timp ce pe majoritatea colegilor îi căsăpea zilnic ), eram grozav de speriat de gâscanul unui pădurar, care ne ținea drumul, mie și unui coleg, în fiecare dimineață și nu ne lăsa să trecem pe uliță, către școală...
Pleșu și Liiceanu au discutat, cu un rafinament de neegalat, despre spaima comică, frica de Apocalipsă și cuplarea unei minți superioare la vicii și elemente neinteligibile pentru aceasta. După cum remarca Pleșu, s-ar părea că ne aflăm în plină Apocalipsă...
M-ar fi interesat și alte frici : cea mai veche spaimă, aceea în fața morții, frica invizibilă a eroilor ori teama pe care o simt oamenii când înțeleg că au încălcat, fără să vrea, niște granițe interzise și sunt pasibili de pedepse cumplite, distrugătoare, din partea unor forțe pe care nu le pot controla...
Dar Liiceanu a adus în discuție ipostaza celui care se trezește că a devenit vânatul unor semeni ai săi. A fost evocat momentul când, sub o înfățișlare familiară, descoperim străinul absolut, monstrul cu care nu avem nimic în comun și care nu are nici el vreo legătură cu rațiunea sau toleranța.
Teroarea paralizează, a spus Pleșu, iar oamenii înspăimântați pot fi mai ușor manipulați. Tot Pleșu a pomenit despre compromisurile marilor oameni de cultură, scuzabile prin valoarea operelor pe care ni le-au dăruit și fără de care am fi rămas mai săraci.
În sfârșit, au fost discutate, comparativ, spaimele provocate de un animal feroce, de o fantomă și de un zeu.
Care ar fi antidotul pentru spaimă ? a întrebat Liiceanu.
Accesul la iubire. Numai acesta, a răspuns Pleșu.
Cei doi ne-au răsfățat cu un lux intelectual cu care nu suntem obișnuiți pe micul ecran.
Mulțumim, Gabriel Liiceanu !
Mulțumim, Andrei Pleșu !
P.S. Pleșu mărturisea că prima sa spaimă se leagă de...o cloșcă.
Înainte de a trăi frica, am fost martorul a două miracole : mingea roșie, din plastic, cu care mă jucam s-a topit în galbenul soarelui de iulie, iar Dumnezeu mi-a aruncat din cer, peste câteva zile, printre crengile unui prun bătrân, bucățele de zahăr cubic și eugenii, ca să fiu cuminte tot timpul. Sau cel puțin așa mi-a explicat mama.
Înainte de a fi bătut și speriat de doamna învățătoare și de un diriginte sadic ( e drept, ăsta m-a lovit o singură dată în patru ani, în timp ce pe majoritatea colegilor îi căsăpea zilnic ), eram grozav de speriat de gâscanul unui pădurar, care ne ținea drumul, mie și unui coleg, în fiecare dimineață și nu ne lăsa să trecem pe uliță, către școală...
sâmbătă, 19 februarie 2011
Despre ratare
Ratarea este principala temă a ultimului meu roman, Ghețarul. Sigur, acolo sunt niște motivații psihologice și o schemă mitică.
O întrebare pe care mi-am pus-o deseori este ce ar însemna ratarea în viața unui om ?
În funcție de această idee, cred că există mai multe categorii de oameni. :
1. Cei care spun tot timpul : „Dacă nu mi s-ar fi întâmplat... ( și aici menționează un fapt personal de viață care le-ar fi blocat ascensiunea ) sau dacă aș fi locuit în București, aș fi ajuns departe ! ” Acesta e tipul frustratului, care nu a realizat nimic notabil, dar care îi terorizează pe cei din jur cu văicărelile lor ( iar dacă au o funcție de conducere, cu o autoritate prost înțeleasă ). Omul respectiv nu e mulțumit de nimeni și de nimic : toți sunt niște proști, iar el ar fi făcut toate meseriile mai bine decât le fac cei mai buni meseriași. Pălăvrăgește tot timpul, nu mișcă un deget pentru a face un lucru care să rămână, deși are planuri berechet și își judecă neîncetat semenii. Nu știu dacă acest profil uman, identificat și descris foarte bine de Bartolomeu Anania, poate fi numit ratat. Ca să fii ratat, trebuie să ai ceva pentru a-l împlini : un talent deosebit, o vocație puternică, mari posibilități intelectuale.
2. Omul care posedă șapte apartamente, cinci limuzine, câteva milioane de euro și trei copii care studiază în străinătate, prizează cocaină și umblă prin cluburi de fițe, se consideră împlinit. Dacă trăiește la țară, are pătule cu cereale, mașini de toate felurile, crește o sută de porci, trei sute de capre, cinci sute de oi și își face cincisprezece rânduri de fini. Iarăși nu-mi dau seama dacă aceștia sunt niște oameni realizați, ținânt cont de faptul că adevărata reușită este întru spirit.
3.Omul foarte talentat care promite să ajungă în vârful ierarhiei, într-un domeniu sau altul, dar viața îi pune una sau mai multe piedici majore și rămâne la jumătatea drumului, cu visuri și regrete care îl macină toată viața.
4. Exemplarul uman pe care Dumnezeu l-a înzestra tcu toate darurile de care se poate bucura un muritor. Pe lângă talentul copleșitor pe care îl dovedește într-o anumită direcție, persoana respectivă e atrăgătoare din punct de vedere fizic, având și mari posibilități materiale. Totuși, în mod inexplicabil, nu își atinge țintele.
Vreau să fie foarte clar : leneșii nu intră în categoria oamenilor cu posibilități de realizare. E uimitoare însă ipostaza leneșului aparent plin de energie, activ, care îi parazitează isesizabil pe semenii să, are slujbă și familie și excelează prin a-i încurca pe alții, prin tertipuri primitive, să să iasă cumva la lumină. În general, nu au curajul să abordeze mari proiecte și bagă bețe în roată celor care o fac.
În concluzie, care este adevăratul ratat ?
Ne-am obișnuit să judecăm ratarea în funcție de două elemente : posibilitățile individului respectiv și modul în care el le-a valorificat. Sunt convins că facem o mare eroare. Ratarea unui om nu foate fi decretată decât de el însuși. Dacă el e mulțumit de propria viață, chiar dacă doarme prin șanțuri, atunci e împlinit. Fiindcă, după criteriile curente, Edgar Allan Poe, Eminescu și nenumărate genii ale umanității au fost niște ratați ! N-au avut familii, case, n-au crescut porci și n-au rămas după ei nici niscaiva gologani ! Nici nu vreau să-mi imaginez ce s-ar putea spune despre Hristos din perspectiva vulgului.
Am cunoscut cândva un doctor care, ca și marii artiști, nu avea casa lui, nu avea familie, nu avea nimic. L-am întâlnit într-o cârciumă. Bea bere cu un foat elev de-al meu, el însuși un geniu neînțeles. La un moment dat, pe neașteptate, sclipitorul tânăr a spus aceste cuvinte care m-au făcut să-i retrag statutul de geniu :
- Domn'le doctor, ce mai încolo și încoace, dumneavoatră sunteți un ratat !
Doctorul a sorbit din halbă și a răspuns zâmbind :
- De ce, bătrâne, sunt eu un ratat ?
- Păi, n-aveți o familie, o casă a dumneavoastră, nu vă ocupați cu nimic...
Dacă ar fi fost un mârlan obișnuit, medicul ar fi spus :
- Bine, bătrâne, dar nici tu nu ai casă, familie și toate celelalte.
Pentru că tânărul era și el un ratat din propriul punct de vedere. Dar doctorul a spus altceva :
- Tu știi, bătrâne, ce înseamnă un om liber ?
- Păi...
- Eu sunt un om liber atât în gândire, cât și în comportament. Și știind că sunt liber, sunt un om fericit, bătrâne. Spune-mi tu, ce mi-ar trebui mie mai mult ?
Aș spune mai mult decât doctorul : ce i-ar trebui oricărui om mai mult decât să fie fericit ?
Căci, până la urmă, oamenii nu sunt ratați și împliniți, ci fericiți și nefericiți.
Su, altfel formulat, nu contează dacă oamenii par ratați sau împliniți : important este ca ei să fie fericiți.
Dar fericirea și nefericirea nu depind, din păcate, numai de noi.
P.S. 1. Îmi place să cred că ratarea are ceva nobil și măreț, iar pe ratați îi văd ca pe niște nobili scăpătați și distinși...
2. Nu pot să nu remarc o ciudățenie : cei mai inteligenți oameni din societatea noastră sunt relativ săraci, iar foarte mulți milionari în euro ( și nu numai ) sunt profund nefericiți. Poate fiindcă numai în plan material, ființele umane se realizează peste posibilitățile lor mentale. Spiritual, acest lucru este exclus.
O întrebare pe care mi-am pus-o deseori este ce ar însemna ratarea în viața unui om ?
În funcție de această idee, cred că există mai multe categorii de oameni. :
1. Cei care spun tot timpul : „Dacă nu mi s-ar fi întâmplat... ( și aici menționează un fapt personal de viață care le-ar fi blocat ascensiunea ) sau dacă aș fi locuit în București, aș fi ajuns departe ! ” Acesta e tipul frustratului, care nu a realizat nimic notabil, dar care îi terorizează pe cei din jur cu văicărelile lor ( iar dacă au o funcție de conducere, cu o autoritate prost înțeleasă ). Omul respectiv nu e mulțumit de nimeni și de nimic : toți sunt niște proști, iar el ar fi făcut toate meseriile mai bine decât le fac cei mai buni meseriași. Pălăvrăgește tot timpul, nu mișcă un deget pentru a face un lucru care să rămână, deși are planuri berechet și își judecă neîncetat semenii. Nu știu dacă acest profil uman, identificat și descris foarte bine de Bartolomeu Anania, poate fi numit ratat. Ca să fii ratat, trebuie să ai ceva pentru a-l împlini : un talent deosebit, o vocație puternică, mari posibilități intelectuale.
2. Omul care posedă șapte apartamente, cinci limuzine, câteva milioane de euro și trei copii care studiază în străinătate, prizează cocaină și umblă prin cluburi de fițe, se consideră împlinit. Dacă trăiește la țară, are pătule cu cereale, mașini de toate felurile, crește o sută de porci, trei sute de capre, cinci sute de oi și își face cincisprezece rânduri de fini. Iarăși nu-mi dau seama dacă aceștia sunt niște oameni realizați, ținânt cont de faptul că adevărata reușită este întru spirit.
3.Omul foarte talentat care promite să ajungă în vârful ierarhiei, într-un domeniu sau altul, dar viața îi pune una sau mai multe piedici majore și rămâne la jumătatea drumului, cu visuri și regrete care îl macină toată viața.
4. Exemplarul uman pe care Dumnezeu l-a înzestra tcu toate darurile de care se poate bucura un muritor. Pe lângă talentul copleșitor pe care îl dovedește într-o anumită direcție, persoana respectivă e atrăgătoare din punct de vedere fizic, având și mari posibilități materiale. Totuși, în mod inexplicabil, nu își atinge țintele.
Vreau să fie foarte clar : leneșii nu intră în categoria oamenilor cu posibilități de realizare. E uimitoare însă ipostaza leneșului aparent plin de energie, activ, care îi parazitează isesizabil pe semenii să, are slujbă și familie și excelează prin a-i încurca pe alții, prin tertipuri primitive, să să iasă cumva la lumină. În general, nu au curajul să abordeze mari proiecte și bagă bețe în roată celor care o fac.
În concluzie, care este adevăratul ratat ?
Ne-am obișnuit să judecăm ratarea în funcție de două elemente : posibilitățile individului respectiv și modul în care el le-a valorificat. Sunt convins că facem o mare eroare. Ratarea unui om nu foate fi decretată decât de el însuși. Dacă el e mulțumit de propria viață, chiar dacă doarme prin șanțuri, atunci e împlinit. Fiindcă, după criteriile curente, Edgar Allan Poe, Eminescu și nenumărate genii ale umanității au fost niște ratați ! N-au avut familii, case, n-au crescut porci și n-au rămas după ei nici niscaiva gologani ! Nici nu vreau să-mi imaginez ce s-ar putea spune despre Hristos din perspectiva vulgului.
Am cunoscut cândva un doctor care, ca și marii artiști, nu avea casa lui, nu avea familie, nu avea nimic. L-am întâlnit într-o cârciumă. Bea bere cu un foat elev de-al meu, el însuși un geniu neînțeles. La un moment dat, pe neașteptate, sclipitorul tânăr a spus aceste cuvinte care m-au făcut să-i retrag statutul de geniu :
- Domn'le doctor, ce mai încolo și încoace, dumneavoatră sunteți un ratat !
Doctorul a sorbit din halbă și a răspuns zâmbind :
- De ce, bătrâne, sunt eu un ratat ?
- Păi, n-aveți o familie, o casă a dumneavoastră, nu vă ocupați cu nimic...
Dacă ar fi fost un mârlan obișnuit, medicul ar fi spus :
- Bine, bătrâne, dar nici tu nu ai casă, familie și toate celelalte.
Pentru că tânărul era și el un ratat din propriul punct de vedere. Dar doctorul a spus altceva :
- Tu știi, bătrâne, ce înseamnă un om liber ?
- Păi...
- Eu sunt un om liber atât în gândire, cât și în comportament. Și știind că sunt liber, sunt un om fericit, bătrâne. Spune-mi tu, ce mi-ar trebui mie mai mult ?
Aș spune mai mult decât doctorul : ce i-ar trebui oricărui om mai mult decât să fie fericit ?
Căci, până la urmă, oamenii nu sunt ratați și împliniți, ci fericiți și nefericiți.
Su, altfel formulat, nu contează dacă oamenii par ratați sau împliniți : important este ca ei să fie fericiți.
Dar fericirea și nefericirea nu depind, din păcate, numai de noi.
P.S. 1. Îmi place să cred că ratarea are ceva nobil și măreț, iar pe ratați îi văd ca pe niște nobili scăpătați și distinși...
2. Nu pot să nu remarc o ciudățenie : cei mai inteligenți oameni din societatea noastră sunt relativ săraci, iar foarte mulți milionari în euro ( și nu numai ) sunt profund nefericiți. Poate fiindcă numai în plan material, ființele umane se realizează peste posibilitățile lor mentale. Spiritual, acest lucru este exclus.
vineri, 18 februarie 2011
Fotbal dintr-o altă viață
Pe vremea aceea locuiam cu chirie la un moș înalt și surd, în centrul Bolintinului. Bătrânul era mereu înfofolit cu mai multe rânduri de haine ( un șifonier întreg ! ), de teama răcelilor care se țineau scai de el. De aceea părea un munte de om. Dar gazda mea toate temeiurile să se ferească de boli, fiindcă prin casă trăgea curentul ca într-o gară cu geamurile sparte, iar el suferise douăsprezece intervenții chirurgicale, localizate de la degetele mâinii stângi până la urechile care îl lăsaseră cu totul. Bătrâna provenea de prin Ardeal, gătea tot timpul și fredona arii din opere. Când treceam pe lângă ea, un imperceptibil parful de livadă cu pruni mă învăluia pe neașteptate. Amândoi făceau parte dintr-o sectă religioasă și datorită lor am citit Biblia. Nu mințeau și vorbeau în dialect.
- De unde veniți ? i-am întrebat într-o zi.
- Am fostără la un mort, mi-a zis unul dintre ei.
Țineau toate canoanele religioase, mai puțin posturile.
Dacă mă striga vreun băiat la poartă, ieșea moșul. Îl instruiam să spună că nu sunt acasă, pentru că aveam mult de învățat și de citit, timpul nu-mi ajungea nici atunci, iar colegii de liceu speculau cu nerușinare bruma mea de talent literar, întrecându-se în a-mi solicita poezii pentru fetele de care erau îndrăgostiți. Unii intrau, alții plecau.
Cum ziceam, bătrânul îl întâmpina pe musafir.
- Ce dorești dumneata ? întreba proprietarul casei.
- ÎL CAUT PE GIGI, urla băiatul apropiindu-și gura de urechile celui care îl întâmpinase.
( Am purtat, de-a lungul deceniilor, multe nume : în locurile natale sunt Gigi, în anumite cercuri - Șerban, în căminele studențești - Bill, iar ungurii, prietenii mei, mi-au spus totdeauna Janos. )
- Uite ce e, spunea moș Ghiță. Gigel m-a rugat să te mint că nu e acasă. Dar eu sunt om bătrân și pocăit și îți spun drept : e acasă, dar nu are timp de dumneata.
- I-auzi, al dracu, zicea vizitatorul. Mă dă afară ! O fi scriind vreo epopee...
Atunci scoteam capul pe ușă îi spuneam să intre, explicându-i că pocăitul nu a înțeles bine.
Totuși, moș Ghiță le mai înflorea uneori. Era câte o fată din cămin, care venea să...învețe la mine. În căminul amenajat în fosta casă a lui Dimitrie Bolintineanu ( se afla în spatele liceului, dar a fost dărâmată) era mereu gălăgie și dezordine, iar șobolanii alergau peste paturile și mesele elevelor. Aveam și eu legiuni întregi de șoareci care cutreierau ungherele odăii, dar nu erau așa de periculoși. În camera mea fusese pe vremuri tejgheaua unei prăvălii, iar ușa, prevăzută cu oblon, dădea direct afară, în curtea plină de peri și cireși, din care bătrâna făcea sute de borcane de gem. Iarna îmi îngheța apa în găleată și dimineața trebuia să o sparg cu pumnul, ca să mă pot spăla pe ochi...
Fata venea, se punea cuminte la măsuța mea, iar eu mă apucam să învăț , la rândul meu, așezat pe pat. De cele mai multe ori, ușa rămânea deschisă. După câteva ore, frumoasa pleca și îmi mulțumea pentru ospitalitate și înțelegere. Cât timp studia vizitatoarea mea, moșul dădea neîncetat ocol prin curte și pe la ferestre, ca o găină care avea ou. Își vâra capul pe ușă, se uita și pe geam, în sfârșit, se agita continuu. Locuiam chiar în spatele cizmăriei de odinioară și moșul se ducea la cizmar, de unde venea în fugă și ne întrerupea din efectuarea lecțiilor.
- Gigele, îmbracă-te și du-te la școală, că s-a făcut ora unu.
Nu știu ce era în capul lui, dar eu eram îmbrăcat, iar ceasul cizmarului părea de fiecare dată că o ia cu trei ore înainte. Treaba cu ceasul o făcea și când eram singur. Ei, bine, când venea tatăl meu, pocăitul ăla cinstit îl lua de-o parte pe părintele meu și îi șușotea ceva la ureche.
- Ce-ți spunea moșul ? îl întrebam pe tata.
- Zicea că ești cuminte, dat câteodată vin fete pe la tine, te încui cu ele în cameră și nu mai răspunzi când te strigă el !
Făceam o foame crâncenă și asta avea să mă ducă la prima depresie majoră pe care am suferit-o. Proviziile mi se terminau mmarțea ori miercurea, iar până sâmbăta nu mai mâncam nimic sau doar câte un ou crud pe zi. Motanul gazdei nu se atingea de șoarecii care încingeau adevărate hore ale bucuriei pe sub patul meu, dar îmi fura și el din alimente. Uneori, gazdele se milostiveau și îmi aduceau câte ceva din ce gătise bătrâna. O făceau seara, când eram ieșit la plimbare. Intrau cu farfuriile, se împiedicau de vreo carte rămasă pe jos, iar la întoarcere, aveam ăplăcerea să gust feluri de mâncare nemaivăzute : Faulkner în sos alb, Dostoievski cu mujdei și piure de cartofi, cu o copertă de Cehov.
Ca toți băieții din liceu, eram îndrăgostit de o fată care se mutase la noi prin anul al treilea, după ce fusese la o școală din București. Se numea Mariana Ungureanu și avea un nas mic și obraznic a cărui imagine m-a urmărit fix un sfert de veac. De aceea cred că Márquez este un scriitor foarte realist în Dragoste în vremea holerei. Sentimentele pentru cineva pot dura toată viața. Eram bolnav de fata aceea, căreia nu am îndrăznit să-i adresez niciodată cuvântul și mă întrenam la greu acasă, în condiții de înfometare extremă, pentru a fi primul la sport și pentru a-i face ei impresie bună. La învățătură, oricum, nu se compara nimeni cu mine. Aveam și aureola unui poet talentat, care era publicat în Luceafărul.
Chiar dacă pierdeam nopțile cu cititul, am fost mereu primul la viteză, exerciții de forță și sărituri. La rezistență ieșeam al treilea, fiindcă nu aveam timp să mă pregătesc și pentru proba asta... De asemenea, la fotbal înscriam cele mai multe goluri. Un rival de la clasa vecină, poet el însuși, ținea clasamentul la zi al golgeterilor, căci înscria și el cu nemiluita, dar era un băiat corect și consemna faptul că se afla tot timpul cu dou-trei goluri în urma mea. Atuurile mele erau viteza și șuturile foarte bine plasate. Aveam un coleg foarte talentat la fotbal, M., dar era și cotonogar renumit. La un contact de mare violență, l-a trântit pe beton pe un prieten și i-a luxat piciorul stâng. Nu mai pun la socoteală echipamentul distrus. Deși sunt Balanță, n-am reușit niciodată să fiu o ființă echilibrată și am trăit toată viața numai pe extreme. Îmi aduc aminte că peste câțiva ni, într-o zi când beam bere la Monte Carlo, în Cișmigiu, Ion Stratan și Marin Preda ( nepotul celebrului scriiror ) se minunau de aliajul oximoronic din care sunt clădit. Când amicul meu a fost zdrobit de M., am considerat că trebuie să-mi iau în serios rolul de dur. La fiecare duel cu M, îl rupeam, pur și simplu. Baresi, Bumbescu și Gennaro Gattuso s-au comportat ca niște miei pe teren, în comparație cu ce făceam eu când jucam împotriva lui M. Adversarul meu era un tip puternic, rapid, mai mobil parcă decât mine și un bătăuș de prima mână, dar îmi luase frica în urma unui conflict când îl doborâsem cu un croșeu direct în bărbie. Până la urmă, M. și-a luat măsuri de precauție. De obicei venea de la toaletă ( unde „băga” în fiecare pauză două țigări, una după alta ) după ce noi făceam alegerile pentru cele două echipe.
- Ia zi, bă, întreba el pe câte un coleg, sunt cu Gigi în echipă ?
- Nu.
- Atunci nu mai joc.
- De ce ?
- Cum de ce ? Sau tu n-ai văzut ? Vrei să mă omoare tâmpitu'-ăla ?
Și așa se făcea că devenenisem coechipieri în toate meciurile și spulberam echipele adverse. M. avea calități deosebite, reluând cu dexteritate mingile pe care i le ofeream cu generozitate. Când nu puteam să alerg, jucam reras și îi puneam niște pase care i-ar face invidioși pe mulți jucători mari de azi. M. a ajuns și el golgeter...
Într-o zi jucam pe terenul mare. Eram vârf, dar capacitatea mea de efort era limitată, pentru că petrecusem noaptea cu romanul Lumină de august de William Faulkner, recent apărut la Univers. La un moment dat, după un atac, am rămas în careul advers ( nu respectam regula ofsaidului ) și am intrat în vorbă cu portarul. Cum coechipierii noștri se luptau cu îndârjire în jumătatea cealaltă și dădeau semne că nu se vor apropia curând, am sărit amândoi gardul, ne-am urcat într-un cais, ne-am aprovizionat cu fructe și, la întoarcere, ne-am tolănit în iarba deasă de lângă poartă și am început să flecărim. Portarul și-a aprins o țigară. După vreo douăzeci de minute, am auzit strigăte și i-am văzut pe băieți că se apropiau vijelios de poartă. Ne-am ridicat în picioare, iar portarul și-a păstrat țigara între buze. Un băiat a învăluit rapid pe dreapta, a centrat, iar eu am pus latul și am reluat imparabil sub bară. Portarul a rămas încremenit, cu ochii la mine și cu mâinile în șolduri. Țigara continua să-i fumege, între dinți.
- Ce făcuși, mă ? m-a întrebat consternat, după ce a scuipat chiștocul. De un autogol aveam noi nevoie acum ?
- Ești nebun ? i-am zis și eu. Când ți-am dat eu de înțeles că fac parte din echipa ta ?
M-am gândit mai târziu că, dacă portarul mi-ar fi dat cumva el mingea, crezând că sunt de-al lui, n-aș fi introdus-o în plasă, chiar dacă aș fi fost în pericol să pierd meciul...
Chiar nu-mi dădusem seama că el mă considera coechipierul său.
Băiatul a deschis gura să mă înjure, a renunțat, a dat din mâini a lehamite și a aruncat mingea către centrul terenului, pentru a fi repusă în joc.
Mi-am amintit de toate acestea în timp ce priveam , la televizor, meciurile de vis pe care ni le oferă echipele din Occident. Plus Șahtior-ul lui Lucescu...
- De unde veniți ? i-am întrebat într-o zi.
- Am fostără la un mort, mi-a zis unul dintre ei.
Țineau toate canoanele religioase, mai puțin posturile.
Dacă mă striga vreun băiat la poartă, ieșea moșul. Îl instruiam să spună că nu sunt acasă, pentru că aveam mult de învățat și de citit, timpul nu-mi ajungea nici atunci, iar colegii de liceu speculau cu nerușinare bruma mea de talent literar, întrecându-se în a-mi solicita poezii pentru fetele de care erau îndrăgostiți. Unii intrau, alții plecau.
Cum ziceam, bătrânul îl întâmpina pe musafir.
- Ce dorești dumneata ? întreba proprietarul casei.
- ÎL CAUT PE GIGI, urla băiatul apropiindu-și gura de urechile celui care îl întâmpinase.
( Am purtat, de-a lungul deceniilor, multe nume : în locurile natale sunt Gigi, în anumite cercuri - Șerban, în căminele studențești - Bill, iar ungurii, prietenii mei, mi-au spus totdeauna Janos. )
- Uite ce e, spunea moș Ghiță. Gigel m-a rugat să te mint că nu e acasă. Dar eu sunt om bătrân și pocăit și îți spun drept : e acasă, dar nu are timp de dumneata.
- I-auzi, al dracu, zicea vizitatorul. Mă dă afară ! O fi scriind vreo epopee...
Atunci scoteam capul pe ușă îi spuneam să intre, explicându-i că pocăitul nu a înțeles bine.
Totuși, moș Ghiță le mai înflorea uneori. Era câte o fată din cămin, care venea să...învețe la mine. În căminul amenajat în fosta casă a lui Dimitrie Bolintineanu ( se afla în spatele liceului, dar a fost dărâmată) era mereu gălăgie și dezordine, iar șobolanii alergau peste paturile și mesele elevelor. Aveam și eu legiuni întregi de șoareci care cutreierau ungherele odăii, dar nu erau așa de periculoși. În camera mea fusese pe vremuri tejgheaua unei prăvălii, iar ușa, prevăzută cu oblon, dădea direct afară, în curtea plină de peri și cireși, din care bătrâna făcea sute de borcane de gem. Iarna îmi îngheța apa în găleată și dimineața trebuia să o sparg cu pumnul, ca să mă pot spăla pe ochi...
Fata venea, se punea cuminte la măsuța mea, iar eu mă apucam să învăț , la rândul meu, așezat pe pat. De cele mai multe ori, ușa rămânea deschisă. După câteva ore, frumoasa pleca și îmi mulțumea pentru ospitalitate și înțelegere. Cât timp studia vizitatoarea mea, moșul dădea neîncetat ocol prin curte și pe la ferestre, ca o găină care avea ou. Își vâra capul pe ușă, se uita și pe geam, în sfârșit, se agita continuu. Locuiam chiar în spatele cizmăriei de odinioară și moșul se ducea la cizmar, de unde venea în fugă și ne întrerupea din efectuarea lecțiilor.
- Gigele, îmbracă-te și du-te la școală, că s-a făcut ora unu.
Nu știu ce era în capul lui, dar eu eram îmbrăcat, iar ceasul cizmarului părea de fiecare dată că o ia cu trei ore înainte. Treaba cu ceasul o făcea și când eram singur. Ei, bine, când venea tatăl meu, pocăitul ăla cinstit îl lua de-o parte pe părintele meu și îi șușotea ceva la ureche.
- Ce-ți spunea moșul ? îl întrebam pe tata.
- Zicea că ești cuminte, dat câteodată vin fete pe la tine, te încui cu ele în cameră și nu mai răspunzi când te strigă el !
Făceam o foame crâncenă și asta avea să mă ducă la prima depresie majoră pe care am suferit-o. Proviziile mi se terminau mmarțea ori miercurea, iar până sâmbăta nu mai mâncam nimic sau doar câte un ou crud pe zi. Motanul gazdei nu se atingea de șoarecii care încingeau adevărate hore ale bucuriei pe sub patul meu, dar îmi fura și el din alimente. Uneori, gazdele se milostiveau și îmi aduceau câte ceva din ce gătise bătrâna. O făceau seara, când eram ieșit la plimbare. Intrau cu farfuriile, se împiedicau de vreo carte rămasă pe jos, iar la întoarcere, aveam ăplăcerea să gust feluri de mâncare nemaivăzute : Faulkner în sos alb, Dostoievski cu mujdei și piure de cartofi, cu o copertă de Cehov.
Ca toți băieții din liceu, eram îndrăgostit de o fată care se mutase la noi prin anul al treilea, după ce fusese la o școală din București. Se numea Mariana Ungureanu și avea un nas mic și obraznic a cărui imagine m-a urmărit fix un sfert de veac. De aceea cred că Márquez este un scriitor foarte realist în Dragoste în vremea holerei. Sentimentele pentru cineva pot dura toată viața. Eram bolnav de fata aceea, căreia nu am îndrăznit să-i adresez niciodată cuvântul și mă întrenam la greu acasă, în condiții de înfometare extremă, pentru a fi primul la sport și pentru a-i face ei impresie bună. La învățătură, oricum, nu se compara nimeni cu mine. Aveam și aureola unui poet talentat, care era publicat în Luceafărul.
Chiar dacă pierdeam nopțile cu cititul, am fost mereu primul la viteză, exerciții de forță și sărituri. La rezistență ieșeam al treilea, fiindcă nu aveam timp să mă pregătesc și pentru proba asta... De asemenea, la fotbal înscriam cele mai multe goluri. Un rival de la clasa vecină, poet el însuși, ținea clasamentul la zi al golgeterilor, căci înscria și el cu nemiluita, dar era un băiat corect și consemna faptul că se afla tot timpul cu dou-trei goluri în urma mea. Atuurile mele erau viteza și șuturile foarte bine plasate. Aveam un coleg foarte talentat la fotbal, M., dar era și cotonogar renumit. La un contact de mare violență, l-a trântit pe beton pe un prieten și i-a luxat piciorul stâng. Nu mai pun la socoteală echipamentul distrus. Deși sunt Balanță, n-am reușit niciodată să fiu o ființă echilibrată și am trăit toată viața numai pe extreme. Îmi aduc aminte că peste câțiva ni, într-o zi când beam bere la Monte Carlo, în Cișmigiu, Ion Stratan și Marin Preda ( nepotul celebrului scriiror ) se minunau de aliajul oximoronic din care sunt clădit. Când amicul meu a fost zdrobit de M., am considerat că trebuie să-mi iau în serios rolul de dur. La fiecare duel cu M, îl rupeam, pur și simplu. Baresi, Bumbescu și Gennaro Gattuso s-au comportat ca niște miei pe teren, în comparație cu ce făceam eu când jucam împotriva lui M. Adversarul meu era un tip puternic, rapid, mai mobil parcă decât mine și un bătăuș de prima mână, dar îmi luase frica în urma unui conflict când îl doborâsem cu un croșeu direct în bărbie. Până la urmă, M. și-a luat măsuri de precauție. De obicei venea de la toaletă ( unde „băga” în fiecare pauză două țigări, una după alta ) după ce noi făceam alegerile pentru cele două echipe.
- Ia zi, bă, întreba el pe câte un coleg, sunt cu Gigi în echipă ?
- Nu.
- Atunci nu mai joc.
- De ce ?
- Cum de ce ? Sau tu n-ai văzut ? Vrei să mă omoare tâmpitu'-ăla ?
Și așa se făcea că devenenisem coechipieri în toate meciurile și spulberam echipele adverse. M. avea calități deosebite, reluând cu dexteritate mingile pe care i le ofeream cu generozitate. Când nu puteam să alerg, jucam reras și îi puneam niște pase care i-ar face invidioși pe mulți jucători mari de azi. M. a ajuns și el golgeter...
Într-o zi jucam pe terenul mare. Eram vârf, dar capacitatea mea de efort era limitată, pentru că petrecusem noaptea cu romanul Lumină de august de William Faulkner, recent apărut la Univers. La un moment dat, după un atac, am rămas în careul advers ( nu respectam regula ofsaidului ) și am intrat în vorbă cu portarul. Cum coechipierii noștri se luptau cu îndârjire în jumătatea cealaltă și dădeau semne că nu se vor apropia curând, am sărit amândoi gardul, ne-am urcat într-un cais, ne-am aprovizionat cu fructe și, la întoarcere, ne-am tolănit în iarba deasă de lângă poartă și am început să flecărim. Portarul și-a aprins o țigară. După vreo douăzeci de minute, am auzit strigăte și i-am văzut pe băieți că se apropiau vijelios de poartă. Ne-am ridicat în picioare, iar portarul și-a păstrat țigara între buze. Un băiat a învăluit rapid pe dreapta, a centrat, iar eu am pus latul și am reluat imparabil sub bară. Portarul a rămas încremenit, cu ochii la mine și cu mâinile în șolduri. Țigara continua să-i fumege, între dinți.
- Ce făcuși, mă ? m-a întrebat consternat, după ce a scuipat chiștocul. De un autogol aveam noi nevoie acum ?
- Ești nebun ? i-am zis și eu. Când ți-am dat eu de înțeles că fac parte din echipa ta ?
M-am gândit mai târziu că, dacă portarul mi-ar fi dat cumva el mingea, crezând că sunt de-al lui, n-aș fi introdus-o în plasă, chiar dacă aș fi fost în pericol să pierd meciul...
Chiar nu-mi dădusem seama că el mă considera coechipierul său.
Băiatul a deschis gura să mă înjure, a renunțat, a dat din mâini a lehamite și a aruncat mingea către centrul terenului, pentru a fi repusă în joc.
Mi-am amintit de toate acestea în timp ce priveam , la televizor, meciurile de vis pe care ni le oferă echipele din Occident. Plus Șahtior-ul lui Lucescu...
duminică, 13 februarie 2011
Când Dumnezeu a cerut puțină apă
În ținutul din care dispăruseră ulmii și turturelele, verile erau prea călduroase, iar iernile prea geroase.
Printre salcâmi, duzi, libelule și ulii păsărari, potecile se strecurau leneșe, către nicăieri.
Nimic nu avea nici început, nici sfârșit.
Într-o zi, un om negricios a prins un uliu maiestuos și i-a tăiat picioarele cu toporul.
Băiatul citea zilnic, în cimitir, printre liliecii violeți și crinii cu parfumuri grele, înecăcioase.
Vecinul din față, roșu și buhăit, dormea până târziu, la ora zece, și sforăia de se scuturau merele din cei doi pomi aflați la poartă și se speriau oamenii care treceau pe poteca de lângă gard.
În spatele casei în care stătea puștiul, locuia un bătrân care avea fel de fel de sfârleze, lanterne și jocuri de cuburi. Moșul îndrăgea, de asemenea, tigvele pe care le cultiva prin toată curtea și iepurii pe care îi prindea și îi împăia.
Într-o zi a trecut pe drum, călcând cu picioarele goale prin pulberea fierbinte a șoselei, cel mai bătrân dintre toți bătrânii pe care îi văzuse copilul. Avea un băț în care se sprijinea și șchiopăta vizibil. S-a oprit în drum, a oftat, și-a trecut mâna-i tremurătoare prin barba albă și neîngrijită și i-a zis moșneagului iubitor de tigve și sfârleze :
- Dă-mi și mie nițică apă, să beau !
- Da' bună ziua nu știi să zici ? s-a mâniat colecționarul de iepuri împăiați. Du-te de aici și cere apă în altă parte !
- Ai dreptate, s-a scărpinat necunoscutul în cap, trebuia să mă port mai cuviincios. Dar, vezi dumneata, eu sunt Dumnezeu și am voie să greșesc.
Și a pornit încetișor mai departe, printre pietrele drumului, șontâc, șontâc.
Stăpânul jucăriilor s-a îngălbenit și a fugit în casă, după apă. Când s-a întors, străinul dispăruse fără urmă. Pe drum nu se mai vedea decât praful ușor stârnit de pașii săi.
Vecinul a început să tremure, a căzut la pat și a făcut febră. A zăcut câteva zile.
După ce omul și-a revenit, o oală de pământ plină cu apă și așezată pe patul de lemn de la poarta sa îl aștepta în fiecare zi pe Dumnezeu.
Apa se înfierbânta vara și îngheța iarna, când spărgea vasul în care era pusă.
Printre salcâmi, duzi, libelule și ulii păsărari, potecile se strecurau leneșe, către nicăieri.
Nimic nu avea nici început, nici sfârșit.
Într-o zi, un om negricios a prins un uliu maiestuos și i-a tăiat picioarele cu toporul.
Băiatul citea zilnic, în cimitir, printre liliecii violeți și crinii cu parfumuri grele, înecăcioase.
Vecinul din față, roșu și buhăit, dormea până târziu, la ora zece, și sforăia de se scuturau merele din cei doi pomi aflați la poartă și se speriau oamenii care treceau pe poteca de lângă gard.
În spatele casei în care stătea puștiul, locuia un bătrân care avea fel de fel de sfârleze, lanterne și jocuri de cuburi. Moșul îndrăgea, de asemenea, tigvele pe care le cultiva prin toată curtea și iepurii pe care îi prindea și îi împăia.
Într-o zi a trecut pe drum, călcând cu picioarele goale prin pulberea fierbinte a șoselei, cel mai bătrân dintre toți bătrânii pe care îi văzuse copilul. Avea un băț în care se sprijinea și șchiopăta vizibil. S-a oprit în drum, a oftat, și-a trecut mâna-i tremurătoare prin barba albă și neîngrijită și i-a zis moșneagului iubitor de tigve și sfârleze :
- Dă-mi și mie nițică apă, să beau !
- Da' bună ziua nu știi să zici ? s-a mâniat colecționarul de iepuri împăiați. Du-te de aici și cere apă în altă parte !
- Ai dreptate, s-a scărpinat necunoscutul în cap, trebuia să mă port mai cuviincios. Dar, vezi dumneata, eu sunt Dumnezeu și am voie să greșesc.
Și a pornit încetișor mai departe, printre pietrele drumului, șontâc, șontâc.
Stăpânul jucăriilor s-a îngălbenit și a fugit în casă, după apă. Când s-a întors, străinul dispăruse fără urmă. Pe drum nu se mai vedea decât praful ușor stârnit de pașii săi.
Vecinul a început să tremure, a căzut la pat și a făcut febră. A zăcut câteva zile.
După ce omul și-a revenit, o oală de pământ plină cu apă și așezată pe patul de lemn de la poarta sa îl aștepta în fiecare zi pe Dumnezeu.
Apa se înfierbânta vara și îngheța iarna, când spărgea vasul în care era pusă.
sâmbătă, 12 februarie 2011
Istoria universală a prostiei și „minunile” românești
Istoria arătat că la noi și la chinezi comunismul a căpătat cele mai monstruoase forme. Vezi fenomenul Pitești și ce s-a întâmplat la Gherla.
O minune pur românească este însă modul în care s-au manifestat coloneii și generalii pensionari, cu ocazia zilei de 1 Decembrie. Au fluierat și au huiduit Imnul de Stat. Ăștia, da, martiri și volintiri ai neamului !
În altă împrejurare, niște polițiști au aruncat cu caschetele în poarta Președinției și au mers la manifestație înarmați cu pistoale. Păcat că nu au tunuri în dotare !
Vameșii fură miliarde și se regulează la serviciu. Strânsul banilor în găleată e un afrodisiac și îi transformă pe bieții oameni în niște cotoi psihopați, veșnic în călduri, căutând cu disperare femelele dornice să se împerecheze cu ei. Dar ce, sunt singurii care fac așa?
Pe lângă multele lucruri bune pe care le-a adus, Legea educației prevede, printre altele, că școlile vor fi conduse din afară, de comunități, și vor fi la cheremul partidelor politice, chiar dacă, formal, este interzisă politica în instituțiile de învățământ. N-ar fi fost bine să se stabilească limpede că în școli nu au voie să predea decât părinții elevilor, iar foștii profesori să devină oameni de serviciu ? Încă nu m-am documentat, dar dacă se măresc efectivele la clasă și se încarcă norma didactică, înseamnă că unii își bat joc de noi, iar învățământul este reformat în sensul în care sunt și recruții găsiți inapți pentru serviciul militar : este dat la o parte, ca nefolositor. Păi, la ce să ne mai folosească școala când avem Google ?
Nu cred că se va înhăma cineva să scrie o Istorie universală a prostiei. Ar fi cel mai grandios proiect intelectual al umanității, dar ar presupune o muncă imensă. Dacă, totuși, se va găsi vreun nebun să o facă, noi, românii, vom fi pe podium. Măcar la asta să fim printre primii !
P.S. Scuze tuturor. Ieri după ce am postat textul de mai sus și am răspuns primilor prieteni care au comentat, mi-a căzut net-ul...
O minune pur românească este însă modul în care s-au manifestat coloneii și generalii pensionari, cu ocazia zilei de 1 Decembrie. Au fluierat și au huiduit Imnul de Stat. Ăștia, da, martiri și volintiri ai neamului !
În altă împrejurare, niște polițiști au aruncat cu caschetele în poarta Președinției și au mers la manifestație înarmați cu pistoale. Păcat că nu au tunuri în dotare !
Vameșii fură miliarde și se regulează la serviciu. Strânsul banilor în găleată e un afrodisiac și îi transformă pe bieții oameni în niște cotoi psihopați, veșnic în călduri, căutând cu disperare femelele dornice să se împerecheze cu ei. Dar ce, sunt singurii care fac așa?
Pe lângă multele lucruri bune pe care le-a adus, Legea educației prevede, printre altele, că școlile vor fi conduse din afară, de comunități, și vor fi la cheremul partidelor politice, chiar dacă, formal, este interzisă politica în instituțiile de învățământ. N-ar fi fost bine să se stabilească limpede că în școli nu au voie să predea decât părinții elevilor, iar foștii profesori să devină oameni de serviciu ? Încă nu m-am documentat, dar dacă se măresc efectivele la clasă și se încarcă norma didactică, înseamnă că unii își bat joc de noi, iar învățământul este reformat în sensul în care sunt și recruții găsiți inapți pentru serviciul militar : este dat la o parte, ca nefolositor. Păi, la ce să ne mai folosească școala când avem Google ?
Nu cred că se va înhăma cineva să scrie o Istorie universală a prostiei. Ar fi cel mai grandios proiect intelectual al umanității, dar ar presupune o muncă imensă. Dacă, totuși, se va găsi vreun nebun să o facă, noi, românii, vom fi pe podium. Măcar la asta să fim printre primii !
P.S. Scuze tuturor. Ieri după ce am postat textul de mai sus și am răspuns primilor prieteni care au comentat, mi-a căzut net-ul...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)