Un mare om

Într-o seară de septembrie am fost smuls de la calculator doi cunoscuți care m-au dus, mai mult cu forța, pe proprietatea unui prieten comun, pentru a cunoaște un mare om. Era vorba de un muzician celebru, al cărui nai se auzea cândva pe toate posturile de radio din lume, dar care a fost declarat falit în Franța și a fost nevoit să se reîntoarcă pe plaiurile Dâmboviței. În rarele mele incursiuni prin București îl zărisem întâmplător, de vreo două ori, pe la Piața Veteranilor ( sau Gorjului ? ), plimbându-și mutra cenușie și deprimată.
Gazda își așezase musafirii la o masă lungă, pusă în curte sub niște arbori aflați încă în vegetație. Marele om stătea în capul mesei. În celălalt capăt, se lăfăia un tânăr blond și simpatic despre care am aflat că era directorul unei filarmonici. Fiecare dintre cei doi era însoțit de câte o fată drăguță, apropiată de vârsta majoratului. Pe de lături, amicii amfitrionului nostru se cinsteau cu vin, aruncând priviri admirative asupra geniului care bea, evident, doar apă minerală. Marele om s-a ridicat și m-a întâmpinat cu efuziune. M-a luat în brațe, m-a pupat și mi-a strâns mâna. M-am așezat în apropiere, am refuzat băutura și, auzind ce debita muzicianul, am căutat să-mi țin gura. Marele om îi înjura de zor pe țigani și pe evrei, aprobat cu entuziasm de ceilalți. Mai puțin de directorul de filarmonică, preocupat să-și sărute tovarășa. Pe urmă, zeul pogorât printre muritori a început să vorbească despre tunelele și sanctuarele dacice din Bucegi, despre sfârșitul lumii în 2012, când Pământul își va opri rotația, temperatura va scădea cu nu știu câte sute de grade, viața va dispărea și abia după aceea planeta noastră va reîncepe să se învârtească, dar în sens invers.  Mă simțeam penibil, nu știam încotro să-mi îndrept privirile, în vreme ce amicii se mobilizau să-și umple paharele. Tânărul blond a observat panica mea și a căutat să mă liniștească, făcându-mi semn cu degetele la tâmplă, că adică să nu iau în serios ce spune naistul, fiindcă nu e în boii lui. Blondul mi-a dat și o carte de vizită și am văzut că avea un nume evreiesc.
Văzând că n-am de gând să mă „afirm” cu nicio idee și că voi rămâne mut, ca prostul, până la sfârșit, un intelectual din localitate, fost elev de-al meu, a simțit nevoia să mă laude și i-a spus marelui om că sunt un romancier consacrat, recunoscut la nivel înalt, că ei se mândresc cu mine, etc. Muzicianul s-a încordat brusc, s-a făcut vânăt la față și am simțit că îmi poartă pică. Din momentul acela nu mi-a mai dat nicio atenție. I-a mai drăcuit pe evrei vreo trei minute, apoi s-a oprit și le-a spus celorlați, pe nerăsuflate, cu ură :
- Am scris și eu șapte volume de versuri, patru de nuvele și șase romane !
Cu alte cuvinte, ce scrisesem eu era nimic pe lângă impresionanta cantitate de capodopere literare concepute de el ! Plus că era, știa toată lumea, un incomparabil compozitor ! A fost singurul moment când cei de față nu prea i-au dat crezare. Se vedea după privirile lor, lucind a neîncredere.
A venit și momentul plecării. Marele om și-a luat rămas bun de la toți, dar pe mine m-a ocolit cu dibăcie. Numai un ghiont sănătos al tânărului blond și frumos ( se ridicase în picioare și am observat că era și înalt ) l-a făcut să-și aducă aminte de persoana mea și să mă ia din nou la pupături, adresându-mi, zgomotos, niște laude pe care nu le-am înțeles bine .
În timp ce musafirii se îndreptau către poartă, am rămas năuc, privind în urma lor, cu gura căscată și cu mâinile atârnându-mi pe lângă corp. M-am închinat. După ce gazda s-a întors, l-am întrebat :
- De ce îi înjura, mă, X pe evrei ? Directorul ăla de filarmonică, prietenul lui, nu este evreu ?
- Bineînțeles că e. Dar dă-l în pizda mă-sii, ce, el nu e țigan  ?

Pasărea necunoscută din alunul meu

Printre alte idei, am avut-o şi pe aceea de a planta în jurul casei mai multe soiuri de pomi şi arbuşti, în ciuda faptului că locul e destul de îngust. Cu ani în urmă, am pus aluni, am sădit zmeură şi tufe de mure. E drept că n-am ajuns, asemenea unui personaj al lui Saroyan, să fac o livadă de rodii... Dintre toate, zmeura s-a dovedit plină de vitalitate. S-a înmulţit năvalnic, înăbuşind totul şi transformându-mi curtea într-un loc sălbatic. A trebuit, cu părere de rău, să iniţiez o operaţiune de defrișare... Din tot entuziasmul meu, au rămas câţiva pomi fructiferi şi un mic alun pe care îl ud aproape zilnic. ( Un prietem priceput în probleme de pomicultură, profesor de matematică, mi-a spus că alunii sunt iubitori de apă. ) Mi l-a ros un câine, dar şi-a revenit şi a făcut o coroană mică, dar stufoasă. Am fost surprins să văd, într-o vară, că o pasăre minusculă şi bogat colorată, de două ori mai mică decât vrăbiile, şi-a făcut un cuib bine ascuns printre frunzele verzi şi crenguţele delicate. Era ca un mic bibelou. Se ferea cu șiretenie de ciorile care o pândeau, pofticioase. Pasărea necunoscută a venit doi ani să locuiască în alunul meu. Anul acesta n-a mai apărut… Vine o vreme când nu mai ajungem la nicio întâlnire.

Obama, Osama și Elodia

Au găsit-o pe Elodia !
Avea turban și barbă de musulman, făcea pe teroristul și se ascundea într-o vilă bine păzită din Pakistan. Americanii au dibuit-o, e drept că după ani de căutări, și au lichidat-o.
Acum va trebui să căutăm alte teme.
În viața asta de doi lei nu știm niciodată ce rol jucăm și nu cunoaștem regizorul piesei.
Ca să nu mai vorbesc de autor.

Întâlnire astrală

Am un adevărat cult pentru criticul literar și prozatorul Valeriu Cristea. Făcea parte din celebra echipă de cronicari de la România literară, alături de Nicolae Manolescu, Eugen Simion și Lucian Raicu. Îi admiram pe toți, dar pentru el aveam și multă afecțiune, deși nu-l cunoșteam decât din scris. Eram sigur că iubește cărțile altora mai mult decât pe ale sale. Probabil că aceasta ar trebui să fie condiția oricărui mare critic literar. Dincolo de eclatantul său talent literar, de finețea și profunzimea exegezelor sale, Valeriu Cristea citea cu interes și onestitate toate cărțile. Și scria despre ele cu o perfectă independență de spirit. Am impresia că astăzi scriitorii nu se citesc între ei decât dacă sunt prieteni. Sunt, desigur, și excepții.
Prin 1992, mă duceam către Facultatea de Litere, să mă întâlnesc cu îndrumătorul lucrării mele de grad, Eugen Simion. Mă deplasam dinspre Unirii către Universitate și era o vreme urâtă, ploua și ningea în același timp.  Mergeam cu capul în pământ, aveam o figură sictirită, strângeam din dinți, înjuram și călcam prin zloată, întrebându-mă dacă de data aceea îl voi găsi pe Simion. Aproape de metrou, mi-am ridicat capul și am încremenit. Venind din sens invers, un bărbat frumos mă privea cu îngrijorare. Era chipul inconfundabil, luminos și trist,  al lui Valeriu Cristea. Așa cred. Așa îmi place să cred. Am intuit fulgerător că el vedea nemulțumire și furie pe chipul meu. Îi citisem toate cărțile și știam că nu suporta răutatea.  Într-o fracțiune de secundă, privirea lui m-a făcut să-mi schimb expresia feței. Am încercat să arăt ca un om bun și am zâmbit.
Astăzi, când scriu, mă gândesc și la Valeriu Cristea. De fapt, în primul rând la el. Dacă ar fi trăit și ar fi scris acum, poate că și eu aș fi fost un alt tip de scriitor.

Lumea e o scenă

„Nunta secolului” mi s-a părut, atât cît am fost nevoit să văd din ea, o piesă de teatru pe înțelesul tuturor. Un basm dramatizat. Scenariu previzibil, fast, eleganță, distincție, lux afișat într-un mod genial. Pe deasupra, aluzii culturale decente.Nu m-am întrebat deloc câte cărți a citit Kate Middleton, fiindcă toți cei care au defilat pe micile ecrane au învățat alte lucruri : tradiția, educația, bunele maniere. Și poate că i-au mai și citit  pe Shakespeare, Hardy și ceilalți. În orice caz,  participanții la spectacol s-au arătat niște actori desăvârșiți. Cei mai buni din lume.
E sigur că membrii „protipendadei” noastre joacă un teatru de proastă calitate. Sunt niște actori proști. Cei mai proști din lume. Ei nu au nevoie nici de cultură, nici de bun-simț, de nimic.
Sunt multe diferențe între noi și occidentali. Cred însă că mentalitatea face diferența.
Cum s-ar putea modifica mentalitatea unui popor ?

P.S. Apropo de mentalitate. Am fost totdeauna surprins că unii îl consideră pe Cristiano Ronaldo mai bun decât Messi. Diferența în favoarea argentinianului mi se pare bătătoare la ochi. Din punct de vedere sportiv, Ronaldo are un fizic de invidiat, dar și o minte care îl trage mult înapoi.
Messi joacă, într-adevăr, fotbal. Deși pare a fi o făptură plăpândă, e de neoprit. Probabil, cel mai bun jucător din toate timpurile.

ar fi trebuit să mor ieri

lui El Desdichado

ar fi trebuit să mor ieri
o pisică dansa pe pervazul unei ferestre
lovind în răstimpuri cu lăbuța colivia unui canar

ar fi trebuit să mor ieri
am stat câteva momente pe cheiul dâmboviței unde așteptasem un alt tramvai
după ce văzusem împreună cu tata
primul film din viața mea

ar fi trebuit să mor ieri
m-am oprit pe o bancă din cișmigiu
unde stătusem toată noaptea cu un prieten
după ce îl înmormântaseră pe marin preda

ar fi trebuit să mor ieri
m-am odihnit o oră  pe treptele facultății de drept
unde cândva îmi așezam capul în poala emiliei

tramvaiul lui cristian mă așteaptă după colț cu discreție

Ultima cronică la „Ghețarul”

În revista Vatra, tânăra și talentata Cristina Timar publică o cronică la Ghețarul meu. Îi mulțumesc cu căldură, pe această cale, autoarei.

Cristina TIMAR


Apocalipsa albă

1. Deconstruirea realităţii

Şerban Tomşa a scris probabil unul dintre cele mai negre romane ale perioadei de tranziţie, în care realismul şi fantasticul, pamfletul şi umorul rabelaisian, imaginarul grotesc, baroc, atroce şi accentele de milă, compasiune şi inocenţă, utopia şi distopia, se împletesc cu o rară fineţe. Dar nu acesta pare a fi meritul principal al Gheţarului*, ci incontestabila măiestrie a autorului de a se juca cu nivelurile realităţii, cam în felul în care misteriosul amfitrion al romanului, un gen de Big Brother, se joacă cu destinele oamenilor invitaţi pe o perioadă nelimitată în fantomaticul orăşel Christiana, de la poalele muntelui de gheaţă, în calitate de actanţi ai unei „comedii fantastice” (p.25). „Marea performanţă a prozatorului constă în menţinerea, până la final, a confuziei între realitate şi ficţiune, între viaţă şi vis”, menţiona Gabriela Gheorghişor în cronica din Dilemateca (nr.42/2009). Poate mai potrivit ar fi să vorbim de trecerea imperceptibilă de la realitatea cotidianului anost, la cea sufletească, a psihismului, cu nevrozele, spaimele, frustrările şi neîmplinirile sale, apoi la cea paralelă, artificială, care oferă un simulacru de existenţă („exilul” în oraşul Christiana), sau la realitatea livrescă (Tom îşi doreşte să creeze, în stil borgesian, un oraş al cărţilor, fiecare carte locuind într-o cameră a ei) şi, în ultimă instanţă, la realitatea amintirilor, cele din copilărie părând singurele calificate să amelioreze drama protagonistului. În cea mai mare parte a romanului, cititorul e condus într-o călătorie în „haremul imaginar” al lui Tom, scăpat de sub control, căci în mintea sa domneşte dezordinea şi neputinţa de a mai delimita nivelurile realităţii, astfel încât impresia este de simultaneitate a planurilor realităţii. Confuzia cititorului, odată ce i s-a permis accesul în mintea lui Tom, se trage din dificultatea înţelegerii paradoxului trăirii simultane a nivelurilor realităţii. Astfel, la sfârşitul lecturii, cititorul e abandonat în plină ambiguitate: nu e clar dacă Tom Kastelka, protagonistul, a fost într-adevăr victima unui experiment utopic, menit să-l trateze de ratare, care s-a sfârşit prost, aruncându-l în demenţă, sau într-o societate alienată, un om fragil, dar revoltat, un Mîşkin autohton, trăind permanent drama insuficienţei, a insatisfacţiei realului imediat, nu are altă şansă decât să înnebunească ori să joace rolul prostului, al bufonului nebun pentru a se elibera. Căci pentru oamenii din categoria lui Tom, miza nu e supravieţuirea în această lume – romanul aduce în prim plan şi câţiva maeştri ai supravieţuirii –, ci eliberarea din ea. Imaginaţia halucinantă şi povestirea devin căi de transgresare a realităţii, nu alta decât România tranziţiei, dominată de interese meschine, ipocrizie, cruzime, promiscuitate şi corupţie, o lume gregară, devenită un infern, din care par să fi dispărut definitiv eroismul şi sfinţenia. E clar că pentru Tom, prototipul creatorului inadaptat, inocent, utopist („Utopia, în cazul lui Tom, era că încerca să închidă gura proştilor prin fapte demne de laudă…” (p.33), după cum îl caracterizează prietenul Catalan Filozofu, salvarea nu poate veni decât prin evadarea în universurile compensatorii. Ultima sa slujbă, de modest funcţionar la „Biroul pentru Redistribuirea Forţei de Muncă în Tranziţie”, e şi cea mai degradantă pentru protagonist, persecutat de un şef cu accese de grandomanie, poreclit Gonzales Iepuroiu, datorită neobişnuitului său apetit sexual. Scapă de acest serviciu dezonorant şi se retrage la casa bunicilor săi de la ţară, unde-şi petrece timpul citind, scriind şi ocupându-se de grădina de legume. În această atmosferă tihnită, de împăcare cu soarta, Tom primeşte o scrisoare pe cât de intrigantă, pe atât de provocatoare. În aparenţă, un prieten din liceu, Samuraiul, despre care ştia că ar fi murit, îl invita să-şi petreacă vacanţa în oraşul Christiana, în regim all inclusive. Oferta e cu atât mai irezistibilă cu cât nu i se cer bani, ci i se oferă 10.000 de euro pentru cheltuieli iar durata vacanţei e nelimitată. Scrisoarea face o vagă referire la un proiect de viitor în care urma să fie inclus şi Tom cu scopul de „a păcăli netrebnica ratare”. Fără să mai stea pe gânduri, Tom porneşte spre necunoscut la volanul vechii sale Dacii.

2. Experimentul Christiana sau despre apusul Europei

Tom e avertizat că în Christiana va întâlni şi alţi oameni, din diverse categorii sociale, selectaţi totuşi după un criteriu comun, care pare a fi cel al ratării, al eşecului existenţial. Drumul lui Tom e drumul dintr-o lume în alta, dintr-o realitate, cea detestată, dar familiară, într-una complet necunoscută, stranie, neliniştitoare. Ajuns la destinaţie, în compania colonelului autostopist Amedeo Marshala, invitat şi el în Christiana, Tom descoperă un oraş-simulacru, care reproducea fidel locuri, clădiri, parcuri din Bucureştiul anilor ’70, anii studenţiei sale. Hotelul, de fapt o modestă pensiune, avea un restaurant cu autoservire, copie fidelă a cantinei studenţeşti din Grozăveşti. Toate aceste locuri declanşează memoria lui Tom şi trecutul pare să reînvie sub ochii lui. Oraşul nu pare să aibă nicio altă regulă decât „Fă ce-ţi place” (principiul expus pe frontispiciul Academiei în care studia Pantagruel al lui Rabelais). Singura restricţie o constituie comportamentul violent, caz în care invitatul riscă eliminarea.
Şederea în Christiana se transformă într-o „pălăvrăgeală gravă”, pe teme din cele mai diverse, de la amintiri şi povestiri ale invitaţilor – pe lângă Tom şi colonelul Amedeo, se mai găsesc în oraşul fantomă un sportiv, un călugăr, un politruc, un orb, un director de şcoală, un pictor, un medic – la religie, politică, istoria mentalităţilor, mersul civilizaţiei, într-o încercare de a eluda spectrul spaimei şi al disperării în faţa numeroaselor necunoscute: Cine este amfitrionul? De ce nu-şi dezvăluie identitatea? Care e scopul „experimentului”? Ce trebuie să descopere invitaţii? Nu cumva se află deja într-o zonă crepusculară, în imediata proximitate a morţii (din moment ce invitaţiile, în cazul lui Tom şi al colonelului, erau semnate de prieteni acum morţi)? Misterul e cu atât mai mare cu cât cei doisprezece nu-şi cunosc foarte clar rolul în comunitatea artificială din Christiana, în care vor convieţui cu semenii lor din două proiecte cu finanţare europeană, „Cultura vie” şi „Strămoşii noştri”. Oricum, dacă participanţii la celelalte proiecte par oameni comuni, mediocri, recrutaţi să joace rolurile unor personalităţi celebre (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Radu de la Afumaţi, dintre iluştrii voievozi, sau Eminescu şi Creangă, dintre „marii clasici”, deşi printre ei s-au strecurat şi scriitori contemporani, mai uşor recognoscibili fiind Mircea Cărtărescu şi Radu Aldulescu), cei doisprezece îşi joacă propriul rol. Modul în care au fost invitaţi îi individualizează în rândul celorlalţi. Cineva, aflat dincolo de înaltele foruri europene, un misterios Păpuşar, le manipulează destinele. Această supra-conştiinţă (în care unii comentatori au văzut un Păpuşar sadic, nemilos, cinic) apare o singură dată explicit în roman, după selecţia celor 12 „rataţi”: „Şi El – care nu este nici Dumnezeu, nici autorul şi poate că nu este nici Samuraiul, ci doar Celalcăruinumenutrebuierostit sau doar mesagerul Lui – stă pe marginea unei piscine, îşi priveşte Chipul vălurit de apă, apoi închide ochii. Îi vede pe toţi cei doisprezece, le citeşte gândurile, le aude vocea, îi vede cum merg, le cunoaşte preferinţele artistice, vestimentare şi culinare, deficienţele sexuale, insomniile, le simte frica şi transpiraţia.” (p.46).
Până să se lămurească rolul lor în desfăşurarea evenimentelor, mai mult simulate din Christiana (care ar fi trebuit să se finalizeze cu o mare bătălie), e evidentă intenţia polemică şi pamfletară la adresa unei anumite filozofii culturale promovate de forurile europene. Dincolo de ridicolul lor şi de uriaşele costuri implicate, asemenea proiecte utopice de relansare şi ameliorare artificială a vieţii culturale sunt cea mai clară dovadă a devitalizării şi decadentismului culturii şi civilizaţiei actuale, a sterilităţii cronice în care se zbate şi a epuizării resurselor creatoare. Starea de decadenţă a civilizaţiei europene, atât din jumătatea occidentală, cât şi din cea răsăriteană, e descrisă fără menajamente de colonelul Amedeo Marshala, cel mai lucid dintre numeroasele personaje ale romanului: „Nu există decât un Ev Mediu perpetuu. Mai sălbatic – vezi începuturile capitalismului şi ceea ce se întâmplă acum în State – sau mai blând, mai evoluat: vezi Europa şi în special ţările nordice. Bani şi putere. (…) Mai slăbiţi-mă cu Occidentul. În afară de confort, ordine şi curăţenie, unt şi mezeluri, haine şi maşini şi palate, curve scumpe şi boşorogi cocoţaţi cu fundurile lor spălate şi parfumate pe munţi de aur, ce e Occidentul? (…) Şi mintea, şi sufletul şi morala costă, se măsoară în bani. Păi, acesta e cel mai înalt grad de evoluţie la care puteau ajunge oamenii? Să trăiască bine şi să se poarte ca nişte fiinţe raţionale? E clar că noi trăim foarte prost şi avem o conduită de creaturi preistorice, dar asta e altceva. (…) Cu zgârie-nori şi jacuzzi, oamenii nu şi-au îndeplinit destinul.”(p.67)
Neputinţa de a mai crea a dus la reciclări şi remake-uri groteşti, iar spaţiul straniu al oraşului Christiana nu e decât punctul terminus al procesului de reciclare a civilizaţiei creştine europene. Eforturi disperate, dar inutile de a mai salva ceva. Numele oraşului e cât se poate de sugestiv în această privinţă. Christiana nu e un paradis al regăsirii valorilor pe care se întemeiază cultura europeană, nici vreun utopic tărâm promis, ci e ultima oprire înaintea rătăcirii în deşert. Gheţarul care străjuieşte oraşul, departe de a fi reper spiritual, devine, prin supradimensionare, un veritabil semn apocaliptic pentru oraşul Christiana, făcându-i pe participanţii la diferitele proiecte să aleagă calea fugii în deşertul necunoscut, într-un exil autoimpus din care nu se ştie dacă mai există cale de întoarcere. Gheţarul devine, ca în cazul portretului lui Dorian Gray, un revelator, preluând monstruozitatea şi degradarea morală a locuitorilor, ale căror patimi şi înclinare spre dezmăţ par de neoprit, profanarea mergând până în punctul în care îşi înscenează propria moarte, orice urmă de solemnitate sau reculegere în faţa misterului morţii fiind anulate în favoarea dezmăţului bahic şi orice respect pentru semeni sau lege fiind înghiţite de înflorirea fără precedent a hoţiei (nu întâmplător, personajele care domină ultima parte a romanului sunt cei trei hoţi cu nume exotice Haisănebatem, Zerocincizeci şi Sacrificiulcalului). E momentul în care romanul cu aparenţă de utopie îşi dezvăluie o natură pur distopică, de carte neagră a tranziţiei româneşti şi, prin extrapolare, a civilizaţiei Occidentale.
Viaţa în Christiana decade odată cu terminarea fondurilor europene, până la a deveni o permanentă profanare a vieţii, prin încălcarea oricăror reguli, haosul riscând să pună stăpânire pe întregul aşezământ. Tot lui Tom Kastelka îi revine sarcina de a sintetiza filozofia romanului. Rolul celor doisprezece rataţi „de elită” pare a fi tocmai cel de spectatori ai unui grandios reality-show al eşecului. Ceea ce-i poate lecui de sentimentul eşecului personal e viziunea eşecului colectiv şi generalizat al unei lumi, a cărei cădere e definitivă şi irevocabilă: „Acum îmi vine în minte că poate am fost invitaţi aici nu ca să depăşim ratarea care ne caracterizează, ci pentru a înţelege cu adevărat măreţia eşecului…”
Finalul romanului corespunde din nou unei suprapuneri a planurilor realităţii. Tom se trezeşte la realitate pe patul său de spital, iar ultimele sale cuvinte adresate medicului înainte de căderea în vis/halucinaţie, se dovedesc extrem de relevante pentru filosofia romanului („adevărul pare cel mai puţin real” (p.399). În planul realităţii-simulacru, îl regăsim complet singur în oraşul părăsit, pradă unei apocalipse albe. Ultima imagine la care cititorul are acces este a unui Crăciun idilic din copilărie. Regresul în copilărie, după ce toate celelalte paliere ale realităţii şi-au probat derizoriul, pare a fi singura cale de salvare a inocentului Tom.
Roman de o mare complexitate, Gheţarul propune, în ultimă instanţă, cu tot recursul la realismul magic, imagini-simbol, umor negru, parodie, burlesc şi distopie, infuzii de livresc, elemente de metaroman, o parabolă a alienării creatorului într-o lume a cărei poveste se află sub semnul iremediabil al apocalipticului.
______

* Şerban Tomşa, Gheţarul, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2009, 407 p.

De ce n-am scris nimic un sfert de veac

Prin anul doi de liceu, pentru mine lucrurile mergeau foarte bine. Eram în mare formă fizică, scriam poezii care mi se publicau în reviste de prestigiu și eram foarte respectat de profesorii mei pentru excelentele rezultate la învățătură, pe care le aveam.
Pe urmă, prins cum eram cu cititul și cu discuțiile pe teme literare, am cam uitat să... mănânc. E drept că nici nu aveam ce. Gazda nu se angajase să îmi asigure hrana zilnică, iar mersul la cantina liceului îmi consuma prea mult timp. În fiecare marți terminam mâncarea luată de acasă și petreceam restul săptămânii consumând câte un ou crud pe zi. Inconștiența asta m-a dus la prima depresie majoră din viața mea. Dar a mai fost un factor care a precipitat lucrurile. În anul al treilea, în clasa noastră a venit o nouă elevă, o bucureșteancă de care s-au îndrăgostit toți elevii din liceu. Mai ales eu, deși eram prea mândru ca să o recunosc. Se numea Mariana Ungureanu și avea un nas obraznic pe care l-am visat decenii în șir. Faptul că nu îndrăzneam să comunic cu ea mă otrăvea în fiecare zi și ajunsesem să fiu bolnav de fata aceea. Așa se face că am slăbit brusc și am pierdut 80% din formidabila mea forță fizică. La ora șapte seara nu mă puteam ține pe picioare, epuizat fizic și psihic. Țin minte că un amic, care până atunci nici nu îndrăznise să mârâie vreodată la mine, surprinzându-mă când îmi schimbam cămașa și văzând că am ajuns numai piele și os, a scos satisfăcut o limbă groasă și roșie și a spus :
- Eeee, te-aș cam bate la puncte !
Ce nu știa el era că m-ar fi putut doborî cu două palme, iar un pumn i-ar fi fost de ajuns să mă facă knockout. Ideea că m-ar fi putut întrece la puncte demonstra că încă îi era frică de mine.
Pe atunci se făcea medicină ca și acum. Am făcut tot felul de analize și nimeni nu și-a dat seama ce am. Eram convins că nu mai am scăpare și abia peste câteva decenii am înțeles că trecusem printr-o depresie cruntă. Am dat examen la facultate și am făcut armata în aceeași stare de cumplită oboseală, însoțită de insomnii puternice.Abia în anul al doilea de facultate mi-am revenit parțial. Scriam puțin, publicam, dar nu am cedat deloc la insistențele lui Stratan de a citi în Cenaclul de Luni. Acolo erau recunoscuți ca mari valori Traian T. Coșovei, Florin Iaru și Ion Stratan. Cărtărescu avea să se impună mai târziu. ( Am asistat la prima sa lectură și voi povesti cu alt prilej reacțiile viitorilor săi prieteni. )
Îmi făcusem mulți amici, de felurite naționalități. Am evocat cândva această perioadă fericită a vieții mele. Cu ungurii beam palinkă și mă uitam la televizorul lor micuț. Cu coreenii și cubanezii jucam fotbal. Cu italienii stăteam la palavre. ( Era printre ei unul, de etnie armeană, Luigi Cantrino, care se lăuda că știe unde e mormântul lui Bălcescu. Ca să se dea cocoș în fața fetelor, fuma niște trabucuri puturoase, riscând mereu să-și aprindă de la ele barba neagră ca smoala. ) Cu grecii fumam și spuneam bancuri, iar pe sirieni îi ajutam să-și redacteze corect tezele de doctorat. Îmi plăceau sud-americanii, dar nu și ideile lor comuniste.
Învățam bine și nu mare mi-a fost surpriza într-o zi când, ducându-mă la la facultate, secretara noastră, neuitata doamnă M., mi-a spus îngrijorată :
- Măi, tu ești om serios ! De ce nu-ți vezi de treabă ? Vrei să ai necazuri ? Să te dea ăștia afară din facultate ?
Am rămas uluit.
- Bine, dar ce-am făcut ? am întrebat, speriat.
- Tu știi că ești urmărit de Securitate ?
Mi s-a pus un nod în gât.
- Pentru ce să fiu urmărit de Securitate ?
- Cum pentru ce ? Pentru relații cu străinii !
În vremea asta, cealaltă secretară, o scorpie numită S., asculta. Era turnătoare și avea să-i facă raport doamnei M. că previne studenții și deconspiră nu știu ce. Ulterior a fost depistată că își însușise niște burse ale unor studenți și a făcut și ceva pușcărie. Proptelele ei au scos-o însă repede din închisoare.
Pe atunci eram plin de bune intenții, dar oarecum inconștient, ca și personajul meu Tom Kastelka. Pluteam dincolo de nori. M-am întors la cămin, i-am adunat pe băieți și i-am întrebat :
- Ia spuneți, bă, care sunteți turnători ?
Au început să mă abordeze pe rând, prin unghere, și să se acuze unii pe alții. Dacă stau să judec lucrurile cu experiența de acum, am grele bănuieli în legătură cu mai mulți ( unii dintre ei ajunși scriitori faimoși ! ), dar atunci eram complet dezorientat.
Nu mă simțeam persecutat și nu vedeam nicăieri teorii ale conspirației. Așa se face că nu mi s-a părut ceva neobișnuit ce mi s-a întâmplat în continuare. Dacă întârziam noaptea în oraș, o mașină neagră mă urmărea cu insistență. Râdeam și tratam totul cu nepăsare. Într-un rând, eram cu Marin Neagu și mașina a accelerat pe neașteptate, urcând pe trotuar doi metri după noi, dar nu a reușit să ne lovească. Ne-a sperit însă serios. În sfârșit, într-o dimineață de iarnă am simțit că prin cap îmi umblă niște furnici. Au urmat dureri, temperatură, spitalizări îndelungate. Capul mi-a devenit dureros și s-a inflamat. Doctorii dădeau din umeri, după bunul lor obicei :  antibioticele și antiinflamatoarele nu aveau efect asupra mea. Am mers la examenele dintr-o sesiune năuc, învăluit într-o ceață fierbinte și usturătoare.
Prietenul Stratan mă încuraja în felul său :
- Bătrâne, caută niște doctori mai buni, că am avut un prieten care avea aceleași simptome. Avea lichid la creier, bătrâne, și a murit !
Eram de câteva luni în Spitalul Studențesc, când în salonul nostru a fost internat un argeșean blond. Când a auzit de problemele mele, m-a sfătuit să cumpăr Propolis de la piață și să-l mestec. E singurul remediu, mi-a spus el și mi-a dat o bucățică din miraculosul remediu. Am mestecat-o și am simțit că m-am înviorat puțin. Venise vara când am ieșit din spital. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să cumpăr Propolis. Am folosit kilograme întregi. După două luni și jumătate, durerile au început să bată-n retragere. Dar în tot acest timp n-am scris nimic. Și nici mai târziu când am intrat în învățământ.
Ajuns profesor, am nimerit într-un mediu care îmi consuma toată energia. Făceam 24 de ore  pe săptămână și îmi erau plătite 20.  Mai târziu a, ajuns să lucrez 30 de ore săptămânal. Pierdeam zilnic, în plus, două ore cu consultațiile oferite copiilor la școală, dădeam meditații și acasă, desfășuram activități, paricipam la lungi, dese și obositoare ședințe. Nu voi înțelege niciodată cui și la ce folosesc ședințele nesfârșite pe care le țin unii. Sigur, uneori e singurul mod de afirmare a unor șefi de instutuții. Dacă stă în fața unor oameni care sunt obligați să-l asculte, cel care nu are niciun merit intelectual se simte cineva. Pentru anumite exemplare umane, asta e suprema reușită ! Când nu e, desigur, o terapie pe care paranoicii și-o asigură prin porcăirea subordonaților. Așa că n-am mai avut timp de scris. Am trimis niște versuri lui Valeriu Cristea și lui Florin Mugur. Mi se părea că ei nu au interese marginale și iubesc literatura mai mult decât propriile cărți. Mi-a răspuns poetul, care mi-a spus că îi plac versurile mele și că am putea face un volum pentru Cartea Românească . A menționat că ar fi fost și mai ușor să scriu un roman. Mi-a dat numărul de telefon și m-a îndemnat să-l contactez. N-am făcut-o. Și nici timp de scris n-am mai avut. Păstrez și acum scrisoarea de la Florin Mugur. El fusese președintele juriului care îmi acordase, prin 1974, Marele Premiu al Festivalului Național de Poezie Dimitrie Bolintineanu. Citisem inițial în afara concursului și textele mele nu erau „patriotice”, dar am aflat mai târziu că Mugur nu vrusese să semneze nicio hârtie, dacă nu mi se acordă mie premiul !
Prin 1984, când l-am cunoscut pe George Geacăr, nu mai scriam. Nici nu aveam încredere în literatura care se promova atunci. Romanul se anemiase, o oarecare libertate de expresie aveau numai autorii consacrați. Totuși, nu m-a părăsit niciodată ideea de a deveni romancier.
Trecuseră câțiva ani de la Revoluție și scrisesem, fără tragere de inimă, o parte din Biblioteca lui Noe, când mi-a căzut în mână Amantul Colivăresei de Radu Aldulescu. Iată, mi-am spus, ăsta a reușit să se impună de unul singur, chiar dacă scrie altfel, deloc pe placul celor care fac ierarhiile. Trebuie să precizez că performanța culturală a lui Aldulescu este singulară. El a întors romanul la epic și la sursele sale primare, adică la o realitate vie, seducătoare. Și am reînceput să scriu.

Un nou roman

Radu Aldulescu scria că nimic nu te obosește mai mult decât scrierea unui roman. El, care a făcut o mie de meserii și a făcut cu mâna lui cam tot ce poate face un om care trebuie să-și câștige existența.
Citeam, cu mulți ani în urmă, în memoriile nu mai știu cui : „L-am văzut pe Andre Malraux. Scrisese romanul Speranța.” Memorialistul vedea scrierea romanului mai importantă decât întâlnirea cu Malraux. Scrierea unui roman, bun sau prost, înseamnă crearea unei lumi. De aceea Camil Petrescu considera că, dacă poeții pot avea un serviciu, romancierii și dramaturgii sunt atât de prinși de lumile pe care le creează, încât le imposibil să aibă și slujbă. Sigur, aș amenda părerea lui Camil, considerând că și poeții sunt prizonierii propriilor plăsmuiri și sunt incompatibili cu programul de lucru al unei instituții. E convingerea mea.
Dar în România poți fi orice un geniu, rămânând un muritor de foame, dacă nu ai o funcție pe undeva ori un locșor cald, în vreun partid politic. Nu contează că ești mediocritate, dobitoc sau un om inteligent. Să fii prins într-o plasă de relații. Asta e totul.
Am mai terminat un roman. Ideal este să lucrezi, la o carte de acest tip, mai mulțin ani. Și nici atunci nu ești sigur că ai desăvârșit-o. Mereu îți spui că încă n-ai scris cel mai bun roman. Cel mai valoros e mereu următorul.
Constat însă că pe măsură ce trec anii, ne gândim tot mai mult la cititori. Îi menajăm și le facem sarcina mai ușoară. Poate că marele defect al prozatorului român este că nu se gândește decât să facă o impresie cât mai bună criticilor literari. Să scrie dens, cu relief artistic puternic, cu priză puternică la lumea pe care o inventează, fără să se teamă că omul care deschide cartea s-ar putea plictisi.
În copilărie și în adolescență nu terminam de citit o carte până nu găseam alta, cel puțin la fel de interesantă, în al cărei univers protector să mă pot refugia. Acum nu pot termina de scris un roman până ce nu încep altul, care, mi se pare, va ieși mai bun. Insuportabilă realitate !
În august, anul trecut, am scris ultima propoziție a cărții. De atunci, din dorința de a face textul cât mai coerent, cursiv și accesibil, am tot operat modificări benefice, zic eu, pentru text. Nu vreau să mai pățesc ce s-a întâmplat cu Ghețarul. Am crezut că redactorul, un critic literar eminent, va scoate tot balastul din ce am scris, iar Domnia Sa a tăiat toate cuvintele care începeau cu „p”, răpind bruma de farmec oral pe care îl avea romanul și a lăsat totul baltă. Un puseu de depresie m-a prins tocmai când trebuia să dau „bun de tipar” . Acum am vrut să nu las nimic la voia întâmplării. E un op care, după părerea mea, poate fi citit foarte ușor de un om normal. Am încercat, de asemenea, să dau adâncime viziunii romanești, pentru a nu mă face, vorba lui Breban, de căcat. Ușor, ușor, dar nici chiar așa. Și mai e ceva. Un romancier nu trebuie să fie uluitor pe fiecare pagină, precum Mateiu Caragiale : construcția, viziunea de ansamblu contează..
Acum s-a terminat.
Să văd la ce editură îl voi publica.

Străzi care duc direct în mit

E suficient ca o stradă să fie menționată într-o capodoperă ca să devină mitologie. La fel se întâmplă cu cârciumile, cartierele, cătunele sau mahalalele prin care viețuiesc diferite personaje imaginate de scriitori celebri sau unde au trăit, ani buni, personalități însemnate ale culturii noastre.
Calea Victoriei, Sărindar ( Mateiu ! ), Bulevardul Elisabeta,  Căderea Bastiliei ( Horia Gârbea ! ), Mântuleasa ( Eliade ! )Piața Amzei ( Nichita ! ), Piața Bobocica ( Aldulescu ! ), Mogoșoaia, Dristor ( Constantin Țoiu cu Galeria sa ! ), Cișmigiu, Capșa, Copou, mahalaua Țicăului ( Creangă, Mihai Ursachi ! ), Bariera Vergului,  Dionisie Lupu ( Marin Preda ! ), Str. Plantelor ( unde a murit Eminescu ! ), Hanul cu Tei ( I. Peltz ! ), cimitirul Bellu și câte și mai câte. Trecând prin locurile cu pricina, intri efectiv în universul unor ficțiuni sau te intersectezi cu existențele unor mari oameni.
M-am gândit de multe ori că m-aș simți cel mai bine în Iași, oraș pe care nu l-am văzut niciodată, dar l-am visat de nenumărate ori. Poate în Copou ori în vreo bojdeucă celestă din Țicău.
O întâmplare reală, pe care am mai povestit-o.
Într-o zi, acum aproximativ o sută de ani, un român s-a rătăcit pe străzile Berlinului. Vrând să iasă din încurcătură, el a încercat să ceară sfatul unui trecător. A ochit, în acest scop, un bărbat care arăta a berlinez get-beget : față rumenă, mustață zbârlită, costum impecabil, pălărie pusă pe-o sprânceană.
- Herr, bitte schon, i s-a adresat compatriotul nostru străinului și i-a solicitat, bolborosind, informații în legătură cu locația pe care o căuta.
Neamțul l-a privit cu atenție ( avea o privire vie, inteligentă ) și a început să-i explice românului, într-o germană impecabilă, cum poate să ajungă la destinație. După privirea holbată a bucureșteanului, localnicul și-a dat seama că omul n-a înțeles lămuririle sale și a repetat spusele. De câteva ori. Fără succes. Valahul nu pricepea nimic. Atunci binevoitorul și-a pierdut răbdarea și a zis în românește :
- Al dracu', prost mai ești, mă !
Berlinezul era Caragiale.
M-am întrebat deseori pe ce stradă s-au întâlnit cei doi.
Personajul meu de suflet Ignatius J. Reilly ( din Conjurația imbecililor de J. Kennedy Toole ) locuiește în New Orleans, pe Constantinopole Street, într-o casă minusculă.


P.S.  Într-un comentariu, Horia Gârbea mă completează :
„Str. Plantelor - Eliade, Mogoșoaia - Princepele lui E. Barbu (ca și Grivița, Filantropia în Groapa), Antim, Arionoaiei (!), Vaselor - G. Călinescu, Hanul cu Tei - I. Peltz, Caimata - I.L.C., apoi Eliade, C.A. (cheia!) Rosetti - M. Preda, Foișorul la I.L.C. (Lefter Popescu)... ”
Spațiile din literatura universală sunt fascinante. Lăsându-le la o parte pe cele imaginare - Yoknopatawpha, Macondo, Kakania, Deșertul Tătarilor -, mă gândeam la Strada Sadovaia ( Dostoievski,  Bulgakov ! ), Arbatul, Nevski Prospekt,  Berlin Alexanderplatz ( Doblin ! )... Eroii lui Hemingway au pășit, ca și autorul lor, pe mai toate străzile importante din Europa. Dar Montmartre, Montparnasse, Iasnaia Poliana, Mirgorod ?
Una dintre cărţile marelui critic literar şi prozator Valeriu Cristea este intitulată Spaţiul în literatură. Am citit-o şi am recitit-o. Din păcate, ca şi alte volume importante, a rămas în posesia unui prieten care a şters-o pe meleaguri mai prielnice culturii. E vina mea : simt nevoia să împart cu alţii bucuria lecturii unor opere care mă seduc. Acum caut, prin anticariate, Spaţiul în literatură.

Liiceanu, Pleșu și maladiile spiritului

Deschid televizorul și îi văd pe Liiceanu și Pleșu, parcă mai bătrâni decât îi știam, obosiți, ușor tensionați. Apoi, pe măsură ce ideile vin cuminți și li se așează pe buze, cei doi se deschid, înfloresc, întineresc, devin mai frumoși. Adevărurile enunțate îi transfigurează cumva.
Acum văd și diferențele dintre ei. Liiceanu identifică și numește cele mai interesante teme, sondează mai adânc, e un mai bun căutător, Pleșu le formulează cu mai multă relaxare și expresivitate. Inteligența pură și frumusețea inteligenței intuitive.
Astăzi au discutat despre trufie, vanitate, orgoliu, egolatrie, smerenie. Au fost clasificați și puși în insectar politicieni și oameni de televiziune. În fond, inșii cu spiritul mutilat. Fără ranchiună, în șoaptă, cu har. De multe ori am impresia că mereu tinerii noștri corifei se războiesc, indirect și în mod permanent, cu umbra prostiei. Iată, de pildă, profilul egolatrului, cel care nici nu așteaptă să fie lăudat de alții, fiindcă se laudă singur. Ar mai fi și tipul celui care se laudă într-un mod curios și agresiv, aruncând cu noroi în cei pe care îi suspectează că e ceva de capul lor.
Multe idei enunțate de Liiceanu și Pleșu pot fi nuanțate. De ce este ridicol și păgubos vanitosul ? Fiindcă el nu are niciun temei să-și exacerbeze eul, necum să se considere un zeu.  Dacă s-ar numi Shakespeare, am putea găsi niște explicații salvatoare. Dar așa ? Profită însă de oportunitatea ocupării unei funcții ori de apartenența la o mare gașcă națională, numită partid politic. Și, dacă e prost, meritele-i apar instantaneu. Dar numai în propriii ochi. Urmarea, toxică pentru întreaga sociatate, este că trufașul ajunge să-și terorizeze și să-și persecute semenii în numele superiorității sale iluzorii. Afacere românească, ce să mai vorbim.
O temă ispititoare formulată de Liiceanu este pânda păcatului. În acest caz, smeritul poate deveni el însuși orgolios. Mi-e și groază să mă gândesc la ce se poate întâmpla dacă pândarul este smerit numai de ochii lumii.
Dialogurile dintre Liiceanu și Pleșu sunt utile pentru oricine, dar sunt de părere că oamenii cu funcții importante în statul nostru ar trebui să le urmărească tot timpul cu atenție, ca pe niște cursuri de consiliere și educație, cu pixul și  caietul în mână. Poate așa vor avea și ei în viitor un comportament public cât de cât decent.
Dar pentru asta, mama ei de treabă, trebuie să învețe să ia notițe !

Moartea, dincolo de florile de cais

Ieri abia observasem că în împrejurimi au înflorit corcodușii, caișii și piersicii și mă pregăteam să scriu ceva, când am aflat că Alex Leo Șerban a murit.
Nu l-am cunoscut personal, am schimbat, în vreo două-trei rânduri, doar impresii pe bloguri, dar dispariția sa mă tulbură și îmi lasă un gust amar.
N-am mai scris nimic.

Cine a fost George Buzinovski

Eram copil și începusem să citesc România literară. Geo Bogza ne încânta săptămânal cu o tabletă, Nicolae Manolescu ținea cronica literară, iar Valeriu Cristea, Eugen Simion, Lucian Raicu și Mircea Iorgulescu publicau recenzii ample, număr de număr. La poșta redacției, Geo Dumitrescu îi tipărea pe necunoscuții care îl convingeau că au talent literar. Geo Dumitrescu era un anticalofil convins, nu iubea metaforele prea dichisite, iar răspunsurile sale aveau valoare artistică luate în sine. Pentru a le aproxima, voi spune că semănau cu ale lui Horia Gârbea, lipsindu-le numai umorul pe care îl au rândurile scrise de autorul volumului Fratele mai deștept al lui Kalașnikov. Prin 1971, Geo Dumitrescu a inaugurat rubrica Vă propunem un nou poet cu poemele unui tânăr, George Buzinovski. Mi-au plăcut atât de mult versurile noului autor, încât le știam pe dinafară. Îmi aduc aminte că o poezie îi era dedicată poetei Floriana Tei. Geo Dumitrescu a mai publicat, la rubrica sa, și alți aspiranți la gloria literară : Marius Stănilă ( ce poet ! ), Anca Pedvis, Gheorghe Azap, Mircea Florin Șandru, Valeriu Veliman, Theodor Purice, D. V. Luca, T. Vasilache. Unii au făcut carieră, alții au dispărut din peisaj.
Zeci de ani m-am întrebat ce s-a mai întâmplat cu atât de înzestratul George Buzinovski. Am aflat răspunsul la această întrebare în urmă cu câteva zile, când răsfoiam ultima carte a scriitorului Tudor Cristea, poet, romancier și critic literar de mare valoare. Ei, bine, am citit cu încântare că George Buzinovski a fost pseudonimul literar al lui Tudor Cristea... Iată, mi-am spus, George Buzinovski n-a renunțat să mai scrie și un mare talent și-a urmat, firesc, drumul către afirmare. Deși nu l-am văzut niciodată, am onoarea de a fi, azi,  prieten literar  cu Tudor Cristea, căruia îi sunt foarte îndatorat pentru ce a făcut pentru mine, în calitate de director al revistei Litere și de critic literar.
Nicio întâlnire importantă din viața noastră nu este întâmplătoare. Și e bine să răspundem când cineva ne caută, fiindcă poate fi însuși destinul. Fără legătură cu întâmplarea legată de Tudor Cristea, îmi reproșez doar că în tinerețe mi s-a bătut la ușă în repetate rânduri, din diferite direcții, inclusiv religioase, dar eu n-am răspuns, ca și când n-aș fi fost acasă.

P.S. Scriindu-i lui Tudor Cristea despre surpriza pe care mi-a făcut-o, el s-a întrebat / m-a întrebat ce s-o fi ales de poeta Floriana Tei.

Adevărul

Bătrânul trăia singur și se comporta ca un înțelept. Nu căuta să-și facă prieteni, nu intra în conflict cu nimeni și le ignora pe femei.
Își făcuse o băncuță de lemn la poartă și privea de acolo, impasibil, cum se agită lumea. Așa și muri după după ce suferi un atac de cord, într-o seară de vară.
Rudele sosite de la oraș l-au îngropat în grabă și au plecat înapoi, nu înainte de a se interesa dacă printre săteni nu există vreunul dornic să cumpere casa rămasă. Moșul fusese pus într-un cavou, cu fereastră. Sicriul său avea, de asemenea, capacul prevăzut cu un mic geam prin care putea fi văzut răposatul. Acesta rămase îmbujorat și aproape zâmbitor - ai fi zis că e gata să pufnească în râs de pocinogul care i se întâmplase - mai multe luni după înhumare. Oamenii au început să privească mormântul cu respect și să se închine când treceau prin zonă. Vestea s-a lățit peste tot și televiziunile au făcut mare tămbălău pe tema asta. Un cercetător gras și asudat descinse într-o dimineață în localitate, dornic să lămurească miracolul. El păru lămurit după primele discuții cu vecinii și mărturisi :
- Adevărul e că mortul s-a hrănit numai cu mezeluri și a băgat în el atâtea E-uri că o să mai stea proaspăt și vesel vreo cinci ani.
Un localnic îi altoi savantului doi pumni, pentru erezie, iar musafirul se urcă în mașină, șchiopătând și ștergându-și cu batista sângele care îi curgea din nas.
În studenție, pe când locuiam în 6 Martie, am fost martorul unei discuții dintre doi studenți de la altă facultate. Unul dintre ei avusese examen la filosofie și se întorcea la culcușul său, bucuros că a trecut de momentul difcil, dar cu spaima încă întipărită pe chip.
- Ia zi, mă, ce ți-a căzut ? îl întreba un coleg, ieșit în ușa dormitorului, în pijamale și cu țigara aprinsă între degete.
- Păi, mi-a căzut adăvăru', a răspuns proaspătul examinat.
- Zău ? Și ce-ai zis despre adăvăr ?
- Am zis că adăvăru' e adăvăr, nu e minciună.
- Și profesoru' ce-a spus ?
- A spus că adăvăru' e că mai mult de cinci nu poate să-mi dea.

Ah, adevărurile pe care nu le descoperim la timp, pe care nu vrem să le vedem, care ne surprind nepregătiți să luăm contactul cu ele și care ne macină, încet-încet, până fac din noi niște ignoranți ori niște mincinoși.

Urâțenia care fascinează

Nimic nu este mai rău decât o femeie rea.
Nimeni nu este mai răzbunător decât o femeie răzbunătoare.
Nimeni nu este mai trist decât o femeie tristă
Nimic nu este mai frumos decât o femeie frumoasă.
O femeie nu este niciodată dizgrațioasă.
Există femei aparent urâte, care sunt, de fapt, mai frumoase decât frumoasele frumoaselor. Prin atmosfera pe care o creează, prin inteligență și farmec, ele te învăluie în acel inefabil care izvorăște numai din reprezentantele sexului slab. E punctul de vedere al unui bărbat.
Am cunoscut un bătrân care îmi era rudă și care spunea : „ Nu e frumos ce e frumos, e frumos ce îmi place mie.” A fost un om fericit și a trăit 92 de ani.
Frumusețea e o noțiune relativă și schimbătoare. Antichitatea miza pe armonia trupului, în timp ce Evul Mediu a ascuns detaliile anatomice după văluri groase, etalând, ca și burghezia de mai târziu, trăsăturile chipului. Renașterea ne-a dezbrăcat din nou, dar nu cu atâta furie cu care o face începutul de mileniu prin care trecem acum. Atuurile omului modern se află sub hainele puține și subțiri.
Pe vremea ciobanului din Miorița, un bărbat frumos trebuia să aibă o față albă, păr negru și mustața ca spicul grâului. Albeața feței a rămas, în mediile țărănești, un argument puternic în favoarea frumuseții până către sfârșitul celui de-al doilea mileniu. În primul an de învățământ aveam o colegă brunetă, foarte frumoasă ( se numea Lidia Mănescu ), care crescuse la țară și care mărturisea că marele coșmar al vieții ei fusese o colegă de școală, grasă și cu pielea albă, admirată și lăudată de toată lumea. Ea, Lidia, era considerată urâtă, fiindcă avea pielea negricioasă ! De câte ori o întâlnea, colega îndrăgită de popor îi dădea Lidiei cu sâc și executa un fel de dans ritual, spunând : „ Ce albă și grasă sunt ! Ce albă și grasă sunt !”
Când eram tânăr, țăranii nu mai apreciau mustața. Îți lăsai podoaba respectivă, ieșeai din rândul oamenilor ! Îmi aduc aminte că în armată aveam niște mustăți fioroase, ca și prietenii mei unguri. Când am venit acasă, nu m-a recunoscut nici mama. Apoi toate neamurile au început să se perinde pe la mine și să mă implore să-mi tai pămătuful de sub nas, fiindcă era un lucru de mare rușine. În cele din urmă, am cedat. Eram un tip drăguț, dar cunoșteam în liceu niște băieți care i-ar fi făcut pe Gary Cooper și pe Rock Hudson  să plângă în pumni, de invidie. Credeți că se uita cineva la ei ? Nici vorbă. Fetele se uitau după bărbați însurați care le făceau propuneri concrete și...după mine. Aveam o aură de poet și eram, într-un fel, vedeta liceului. Iar pe mine nu mă interesau decât cărțile. Prost îngrămădit, ce mai !  (  Acum trei ani am văzut niște fotografii cu colegii fetei mele : erau urâți puși jos, fără excepție. Și se bucurau de mare succes ! Nu e prima dată când  mi-am dat seama seama că fetele nu știu să aleagă. ) Mai târziu, în facultate, am avut un prieten după care toate femeile întorceau capul pe stradă. Aducea cu Alain Delon, doar că purta mustață. Antonio Banderas pare necioplit în comparație cu el. Se numea... Marin Preda  și era nepotul celebrului scriitor cu același nume. Fratele său, Sorin Preda, este un prozator optzecist foarte cunoscut. Marinică însă nu dădea atenție fetelor : voia să devină el însuși scriitor. Mă întreb ce s-o fi ales de el. În 1980, după înmormântarea unchiului său, am mâncat împreună colivă din pomana lui Marin Preda, am băut o sticlă de vodcă în amintirea marelu romancier și ne-am plimbat toată noaptea prin Cișmigiu. Nu l-am mai văzut pe  Marinică din 1981, dar am aflat că era profesor la un liceu din Bacău. (Tot pe atunci, Cristian Teodorescu își scria primele bijuterii, dar el reprezintă cazul bărbatului care devine mai arătos pe măsură ce trec anii. )
Cum spuneam, există urâțenie care fascinează.  Anthony Quinn, Chaplin și Al. Pacino sunt oamenii care trec printr-un lung, nesfârșit tunel și și-au pierdut speranța că vor mai da vreodată de lumină. Sunt niște actori geniali.
Firește că frumusețea stimulează dragostea. Dar nu numai ea. Până și Ion Cristoiu și-a dat seama că Marin Preda era un slab psiholog în materie de femei. Poate fiindcă le admira prea mult. Pentru Preda, faptul că o femeie purta cercei și pantofi cu tocuri înalte era un fenomen straniu, inexplicabil, uluitor. Cristoiu a remarcat că și scenele amoroase din opera scriitorului sunt naive, superficiale, expediate. După Cristoiu, totul se încheie, la Marin Preda, cu propoziția  : „Și se sui pe ea”. Cine a citit însă Viața ca o pradă știe că în paginile cărții este relatată, printre altele, una dintre cele mai impresionante povești de dragoste din literatura română. E vorba de episodul legat de iubirea puternică pe care personajul-narator o nutrește față de opticiana care îi prescrie primii ochelari.Ceea ce îi spune aceasta tânărului Preda ne lasă visători :
„Ești urât, îmi șopti, dar ceva te transfigurează...o, ceva terifiant... toate vălurile cad în fața ta...”
Preda nici măcar nu înțelege ce îi comunică proaspăta sa iubită.
Oricum, nu trebuie să mizăm prea mult la frumusețe, fiindcă aceasta, spunea Ștefan Gheorghidiu, personajul lui Camil Petrescu, „ e trecătoare și are pete”...

Ghici cine vine la cină sau despre modelul românesc

Nu mai încape nicio îndoială : modelul nostru este căpușa. Sau lipitoarea. Nu se poate trăi decent românește decât parazitându-i pe alții. În general, românii o duc bine dacă ocupă o poziție oarecare într-un sistem. ( Nu intră în discuție mediile artistice și scriitoricești, unde cultura modelează comportamentul tuturor. ) Fabrică hârtii și dosare, țin ședințe, fac schimb de așa-zise proiecte cu alții, inventează participări la simpozioane și strâng puncte. Pentru ce ? Pentru a obține gradații de merit.
În viitorul nu prea îndepărtat voi arăta cum se acordă gradațiile de merit în învățământul din Teleorman.
Profitorul adevărat e un taliban care îi denigrează, cât îl țin puterile, pe cei cu merite reale, le minimalizează realizările mai mari sau mai mici, face tămbălău din lucruri de nimic, încearcă să-și discrediteze colegii și subordonații mai de Doamne-ajută, iar pe ceilalți îi exploatează fără milă și cu o nesimțire specifică.
Cei care mai creează ceva sunt din ce în ce mai puțini. Oamenii care ajung să joace un rol convenabil nu au pic de rușine ori demnitate : se agață ca lipitorile de scaun și mai bine mor decât să dea drumul obiectului care îi face fericiți.  Ca să le fie bine, ariviștii de curte nouă ( și de mentalitate veche ! ) nu se dau în lături nici de la cele mai grețoase manevre. Dacă sunt dați la o parte, nu visează decât cum să se cațere înapoi, în culcușul cald. Trag sfori, caută aliați, protectori și fac planuri de atac. Se știe că politicienii români nu știu ce este aia demisie. Acum, prin Adrian Severin, suntem de râsul întregii lumi.
Pițurcă a fost înlăturat de la echipa națională cu furca și cu îmbrânceli. Echipa nu juca nimic, eram zero la toate capitolele, dar el nu se dădea dus : naționala era a lui, i-o dăduse taică-său și cum să lase el moștenirea din mână ca un prost, de vreme ce era un șmecher veritabil ?
Sindicalistul Marius Petcu își negocia nemțește șpaga și o încasa elegant și eficient. Dar ce strigă el ? Că e nevinovat, că i s-a înscenat totul.  Nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase.
Răzvan Lucescu ne-a arătat o echipă de fotbal care nu are legătură cu sportul respectiv. Și în lot figurează jucători valoroși, dar sunt folosiți așa cum a fost utilizat Messi în reprezentativa lui Maradona. Niciun orizont, nicio strategie. Nimic. Ce spune Răzvan ? „Totuși, nu e momentul să discutăm despre demisia mea. ”  Mai încape vorbă ? Poate reușim să batem, până la urmă, o echipă din liga a treia. Calificarea nu contează. Nu contează nici microbiștii. Nu contează nimeni și nimic. Scaunul e cel mai important. Pentru un român,  nu e niciodată momentul să se vorbească despre demisia sa.
Probabil că selecționerul va fi înlocuit.  Cine își freacă mâinile, așteptând să fie numit și punând de pe acum condiții ? Ați ghicit : Pițurcă. Și mai cine trage nădejde ? Iar ați fost pe fază : Hagi, care a avut, ca antrenor, cele mai răsunătoare succese !
Păi, ce, mai sunt alți antrenori  pe lumea asta? Mai e cineva care se numește Dan Petrescu ? Nu.
Aceiași politicieni, aceiași antrenori, același fotbal de doi lei.
Vineri, în centrul Alexandriei, am stat câteva minute pe o bancă. Făcusem aproape o sută de kilometri ca să recuperez un document. N-am avut succes, uitasem o hârtie acasă și mai aveam de așteptat până să apară prietenii mei cu mașina. Trei bătrâni falnici discutau cu voce scăzută.
- Costică, ia zi, mă, cum te mai simți ?
- Bă, ce să spun ? Nu mă doare nimic, dar n-am neam putere.
- Mănâncă  și tu niște urzici. Eu am mâncat de două ori până acu'.
- Da, da, a sărit al treilea. Alea sunt bune.
- Zău  ? a reacționat Costică. O să-mi cumpăr de la piață câteva legături.
- Ia repede până nu se termină. Da' să știi că nu se vând în legături. Sunt niște grămăjoare.
- Cum o fi, dar o să iau și eu chiar azi.
- Dar fii atent, a mai zis primul pensionar, să ți le pregătească o femeie care se pricepe.
- Nu e nicio problemă, le face nevastă-mea.
- Da, dar să se priceapă. Că nu toate muierile știu să gătească urzicile. Am stat cu una douăzeci și opt de ani și urzici ca lumea n-am mâncat niciodată.
- Așa e,  a intervenit din nou al treilea. Dacă nu e legată cu făină, urzica n-are niciun chichirez. Nici fiică-mea nu știe să le facă. I-am spus : „Tată, nu te supăra, dar nu e bine cum le faci.”
- Păi, eu mă duc să-mi iau urzici, a oftat Costică și s-a ridicat de pe bancă.
- Bine, plecăm și noi.
- Ce să facem, mergem înainte.
Cu fotbalul, ca și cu urzicile, mie mi se pare că mergem înapoi.

Ce fel de femei iubesc poeții

Într-un interviu, Nichita Stănescu a fost întrebat dacă atunci când citește versurile unui poet, se gândește la înfățișarea autorului.
- Nu, a răspuns Nichita. Sentimentele sunt nonfigurative. Cel mult încerc să-mi imaginez ce fel de femeie a putut să iubească.
Sper să nu supăr pe nimeni, dar Elizabeth Taylor nu-mi spune nimic. Nici ca femeie, nici ca actriță. Dar când îi văd chipul, sunt emoționat, fiindcă ea a fost iubită de Richard Burton, actorul care m-a fascinat mai mult decât oricare altul. Burton scria el însuși sonete și poate că era îndrăgostit doar de imaginea sa, din oglinda violetă pe care i-o arăta Taylor. Cu certitudine nu vom ști însă niciodată.

O suedeză trece grăbită, cărând în buzunare întuneric

Primăvara este doar mareea de aer pe care o stârnesc hainele vag parfumate ale unei suedeze care trece grăbită către un amant de culoare, răscopt și viril. Fata a întârziat oarecum, iar moșul tremură în răcoarea iradiind din ghețari.
„Lumina asta din nord e bună să bați monedă din ea, vorbește singur bătrânul. Cu atâția bani poți cumpăra orice femeie. Dacă închid ochii, pot să-mi închipui că îmi petrec o noapte în deșert. Parcă aud foșnetul palmierilor dintr-o oază apropiată.”
Cioc! cioc ! la ușă.
- Intră, strigă boșorogul, dar deșartă-ți în prag lumina aia din buzunare ! Îmi plac la nebunie buzunarele goale !

Sfârșitul unei ere

Sunt lucruri despre care credem că nu se vor sfârși niciodată. A se vedea „domniile” lui Ceaușescu, Castro, Mubarak și Gaddafi. Dar vine un moment când lumile se primenesc și ne felicităm că suntem martorii increduli ai unor evenimente de neimaginat cândva.
Mi-a plăcut mult cum juca Federer  : firesc și elegant ca Năstase și Santana, dar și eficient precum Laver și Sampras. Însă vremea lui a trecut. Nu mai poate urca până în vârful muntelui. Se va opri de fiecare dată undeva către poale, din ce în ce mai jos. Îmi pare rău că elvețianul nu a acceptat, încă din prima tinerețe, să-și ia un antrenor. Poate că victoriile sale ar fi fost și mai numeroase. Până la urmă e destul și atât.
Din păcate, Nadal, ca număr 1 mondial, nu are totdeauna strălucirea necesară. O spun cu un mare respect față de spaniol și sub rezerva că s-ar putea să mă înșel.  Nadal îmi pare dependent de energizante, pilule și loviturile în forță. Când nu-și poate umple stomacul cu stimulente ori nu-i intră loviturile de măciucă, nu-i mai iese nimic.
Din urmă vine Novak Djokovic. Îmi place la nebunie sârbul și cred că dacă el va dovedi seriozitate în pregătire ( adică se va antrena măcar pe jumătate din cât o face Nadal ), va cuceri lumea și va recupera ceva din frumusețea pierdută a tenisului. Dar noi, bărbații din răsărit, avem niște vieți cu un traseu de spirală. Cu căderi și ridicări spectaculoase. Năstase, Dobrin, Marat Safin, Goran Ivanisevic. Mutu e ultimul pe lista celor care au cedat psihic în repetate rânduri. Și nu sunt de acord ca asemenea oameni să fie judecați cu asprime : când pornești de foarte de jos, efortul de a te autodefini, ca și succesul ulterior, te marchează iremediabil. Fenomenul respectiv se petrece peste tot, în lume. De pildă, lupta lui Maradona cu drogurile m-a impresionat puternic.
Sper că Nole va fi mai puternic și va avea mai mult noroc.

Diavolul meschin sau despre comedia fantastică

Am citit cu mare plăcere romanul de excepție al lui Marin Anton Eu, gândacul, Ed. Institutul European, 2009.  Cunoșteam încă un roman, în manuscris, aparținând autorului și am rămas cu aceeași opinie foarte favorabilă dspre posibilitățile sale literare. Mă convinsesem că Marin Anton are talentul de a putea prezenta veridic comedia vieții domestice, cu mizeriile și stridențele acesteia. În textele lui Marin Anton, naratorul alege o perspectivă comică, plină de indiscreție, prozatorul părând a fi un chirurg al realității care nu se îmbată cu apă rece și care nu se mai satură „ascultând” pălăvrăgeala spumoasă a personajelor. Textul etalează și exfoliază, uneori cu un cinism insesizabil, amănuntele dure ale existenței de zi cu zi. „Răutatea” stilistică, benefică pentru roman, a lui Marin Anton mă trimite cu gândul la Diavolul meschin, capodopera lui Sologub, și la Diavolul șchiop al lui Lesage. Marin Anton este fericitul posesor al unui talent de romancier pur, atmosfera cărților sale derivând exclusiv din mișcarea personajelor și din cuvintele rostite de acestea. Fără descrieri inutile, fără tonalități lirice. La Marin Anton, povestea primează.
Romancierul are abilitatea de a se preface că nu-și fixează mize pretențioase și acest lucru îl duce la reușite remarcabile. Ironia și autoironia sunt la ele acasă peste tot în paginile cărții pe care o comentez. Lectorul universitar Dan C. Mihăilescu ( semnificativă coincidență cu numele talentatutlui critic literar ! ) își face, din greșeală, cafea cu niște apă sfințită și se preface într-un gândac de bucătărie, fiindcă chiar asta își dorise el doar cu câteva momente în urmă. În loc să considere metamorfoza drept o tragedie, personajul își face din aceasta principalul său atu. El începe să spioneze oamenii din diferite medii sociale. Medicii și asistentele universitare, menajerele, portarii, cadrele universitare sunt privite cu un ochi iscoditor de, cum spuneam, diavol meschin care poate oricând să afle totul despre ei. Transformarea personajului în insectă îmi pare bine motivată literar, ca și revenirea lui la starea normală. Autorul și-a gândit cartea deopotrivă ca pe o fabulă și ca pe un roman-frescă. Eu, gândacul este și un roman de moravuri, prezentând micile manevre pe care le fac toți cei puși sub lupa necruțătoare a insectei-narator : lumea este un infern în care toți membrii societății sunt niște gândaci. În noua sa ipostază, Dan C. Mihăilescu strânge o adevărată armată de gândaci și îi pedepsește pe impostori. Sunt afectați în special cei din facultatea unde lucrează și el. Deschiderea către fantastic forțează uneori limitele credibilului, dar Marin Anton are umor și relativizează lucrurile. Bistroul de lângă facultate e un fel de cantină cazonă. „N-aș fi mâncat acolo nici amenințat cu spargerea unei țevi în baie” mărturisește protagonistul. Prozatorul scrie cu vervă și cu o plăcere nebună a dialogurilor. Are ureche fină, iar cititorul aude aievea vocile personajelor. Nu cred că mă înșel dacă spun că Marin Anton ar putea să scrie excelente piese de teatru. Forța artei literare a lui Marin Anton stă în digresiunile comico-sadice pe care le introduce în text și în autenticitatea dialogurilor despre care vorbeam. Preferatele mele sunt convorbirile dintre portarii facultății. Aceștia strâng fier vechi și fură tot ce le cade în mână. Chiar și insecticidul cumpărat recent de respectabila instituție. Citind flecărerile portarilor, am râs în hohote. Comicul are, în cărțile lui Marin Anton, un relief artistic de o originalitate evidentă.
Marin Anton este un prozator autentic, foarte înzestrat, care merită să fie cunoscut de critici și cititori, așa cum e firesc să se întâmple cu un scriitor de valoare.