Cine scrie și cine citește ( I )

Vântul se iscălește prin deșert, cu hieroglife.
Gândacii desenează obscenități pe ape.
Păsările împușcate rup în fâșii himenul cerului.
Pe stradă, cerșetorii ne mângâie retina cu  pălăriile lor de lorzi.
Noaptea, iubita mea e o bucată de cretă roșie care-și imprimă urma pe trotuare și ziduri.
În zori se tocește de tot.
Nu mai este nimic de scris.
Numai înțelepții citesc.

Suntem propria memorie

Peter Falk a murit fără să mai știe cine este, fără să-și amintească nimic din viața sa, nici măcar faptul că l-a jucat, în filme, pe locotenentul Columbo. Când și-a dat sufletul, credea că este un nimeni.
Suntem propria memorie. Dacă ne aaducem aminte că avem / am avut o mamă, un tată și niște prieteni, că am fost îndrăgostiți de o femeie, că am citit niște cărți, iar câțiva semeni ne-au făcut bine, în momente grele pentru noi,  totul e în regulă. Trecutul e suma lucrurilor bune și frumoase pe care le-am făcut. O poiană cu flori de lavandă, în care citeam,  vara, Cireșarii ori romanele lui Faulkner și Dino Buzzati. Prunul bătrân de care eram legat cu o frânghie și din care cădeau dulciuri aruncate de Dumnezeu, credeam eu, când eram cuminte și citeam sub crengile lui. Păpușile de tutun auriu, puternic mirositoare, ale bunicului. Aroma de gutui din focar. Socul și dudul, prietenii mei. Jucăriile și cărțile aduse de tatăl meu de la oraș.  Crinii violeți, liliecii și fragii sălbatici din cimitir. Ninsorile siberiene care mă învăluiau când mergeam la săniuș. Râul magic în care mă scăldam vara. Gâscanul fioros care îmi ținea calea și mă teroriza în primul an de școală. Profesorii pe care i-am simțit ca pe niște oameni superiori. Cei doi veri cu care mă duceam uneori la școală. Camera friguroasă în care am stat în anii de liceu. Căminele studențești însuflețite de vocile amicilor din facultate. Amfiteatrul Odobescu.
Suntem cine ne amintim că suntem. Când ai memorie, nu ești niciodată singur și nu poți fi animat de ură împotriva nimănui.
Se întâmplă să afli că o femeie la care ai ținut te blamează. Ești informat că unul dintre cei pe care i-ai tratat ca pe niște frați te-a înjurat într-o împrejurare oarecare. Te gândești că persoanele respective fac parte din viața ta, că te-au ajutat și ele cu ceva, că ați trăit împreună  momente de neuitat. Dacă îți este rudă, îți dai seama că sângele apă nu se face, oricâte orgolii sunt în joc.
Când ai uitat toate astea, devii un mostru : ești mai jos, pe scara civilizației, chiar decât un sălbatic, fiindcă acela ține minte coliba și focul strămoșilor. Ești un nimeni.
Numai nebunii și creatorii sunt cine cred ei că sunt.
Dar și ei au memorie.

P.S. Am descoperit un anticariat online extraordinar, Colțul Colecționarului. La sume modice, poți cumpăra orice carte dorești. Am fost încântat să constat că prietenii noștri au, aproape în întregime, colecțiile Meridiane și Globus ale fostei și prestigioasei Edituri Univers. Diversitatea fondului de carte este de natură să ne încânte.
 Cu 90 de lei noi am achiziționat 13 capodopere !
http://www.coltulcolectionarului.ro/

Arta seducției. Eseuri de TUDOR CRISTEA

Cariera mea literară, întreruptă timp de un sfert de secol, a renăscut și datorită lui Tudor Cristea, romancier ( Porțile verii, Ed.Eminescu, 1989, s-a bucurat de mare succes ), poet și critic literar de primă mână, în peisajul cultural de azi. El este receptat acum ca unul dintre marile nume ale criticii literare românești. Fără să mă cunoască personal, Tudor Cristea mi-a oferit o rubrică în celebra, de acum, revistă Litere. Citise un articol pe care i-l trimisesem prietenului meu George Geacăr. În textul acela încercam să schițez evoluția stilului în creația lui Marin Preda. Poetul, el însuși autorul unei cărți de excepție despre Preda, l-a înmânat lui Tudor Cristea, fără să-și exprime rezervele firești la adresa argumentației mele, chiar dacă el avea o altă opinie. Tudor Cristea a publicat articolul. Pe urmă, după ce a citit Maimuțele... mele, mi-a dedicat o cronică măgulitoare și m-a invitat să colaborez la revista pe care a fondat-o și o conduce de mulți ani, scriind una dintre cele mai frumoase pagini de istorie literară românească. Când Tudor Cristea, pe care nu l-am văzut niciodată, mi-a întins o mână salvatoare, tocmai încercam să ies dintr-o depresie cumplită care m-a dus până în pragul morții. Nu mai spun că am scris primele articole fără diacritice ( nu aveam programul instalat pe calculator ! ), iar Tudor Cristea, directorul publicației, pierdea câteva ore pentru a aduce la forma corespunzătoare fiecare rând scris de mine. Nu voi reuși niciodată să-i arăt destulă recunoștință.
Încă un lucru. Am auzit prima dată numele lui Tudor Cristea prin 1984, într-o discuție cu prietenul George Geacăr. Era o vreme când eram mai apropiat de autorul Întâmplărilor în creierul meu. Discutam des la telefon și ne trimiteam scrisori. George îl pomenea frecvent și cu respect pe Tudor Cristea : „Tudor Cristea spunea... Tudor Cristea e de părere că...” Voi evoca, poate, cu alt prilej, amiciția mea cu originalul poet care trăiește în Târgoviște.
Ultima carte a lui Tudor Cristea, care nu are nici el complexul provinciei, se numește Arta derivei, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2011. Subintitulat Tablete. Consemnări. Resemnări, volumul este o culegere de eseuri pe teme dintre cele mai diverse, de la actualitatea politică și socială, educație și învățământ, până la felul defectuos în care funcționează diferite instituții ori controverse culturale și literare de actualitate. Opul are cinci secțiuni : Tablete din Țara de Kutry ( editoriale publicate în Litere ), Accente. Jurnal de presă ( intervenții spirituale, în chestiuni arzătoare ), Aventura Litere. Interviuri, Addenda ( Confrăția dâmbovișteană ) și, într-un Post Scriptum, un splendid poem de încheiere. Ca de obicei, Tudor Cristea este mereu egal cu sine, mișcându-se cu dexteritate și competență printre probleme spinoase și făcând lumină în fiecare caz luat în discuție. Ca și în cazul lui Nicolae Manolescu, mă frapează eleganță exprimării și faptul că lucrurile devin evidente de câte ori autorul nostru își spune opinia. Pe scurt, Tudor Cristea are stil și idee. Textele sale sunt rafinate și curg cu naturalețe. Dacă aș fi iubitor de analogii insolite, precum Alex Ștefănescu, aș spune că eseistul se dsfășoară pe pagina scrisă așa cum joacă Federer tenis : articolul devine un joc intelectual superior, un spectacol al gândirii, care poate fi urmărit nu numai cu folos, ci și cu plăcere.  Uneori, Tudor Cristea privește din perspectiva unor personaje literare, făcând haz de necaz, tipurile umane care ne otrăvesc viața . Astfel, Bilă și Europa - intertext este o capodoperă de bășcălie livrescă și pamfletară. Unele întâmplări relatate sunt stranii. Un cunoscut critic literar și-a tapetat ușa biroului cu fotografiile unor scriitori români, așezate într-o ordine... valorică. ( Interior cu scară de valori ) Bănuim că autorul respectiv s-a inspirat din practicile celor care își etalează cu fală trofeele vânătorești.  Tudor Cristea scrie tablete seducătoare în care valorizează subtil ceea ce alții ignoră și descalifică nesimțirea și prostia fudulă. Scriitorul arată un respect motivat profund marilor valori artistice, dar nu îi suportă pe farisei, pseudoscriitori și impostori. În Între N. Breban și Jupân Dumitrache este evocată condiția deopotrivă comică și tragică a scriitorului de calibru invitat să participe la diverse emisiuni de televiziune : „Dar să fii intelectual de ținută, artist ori scriitor și să te duci în emisiunea unui moftangiu ca Mihai Tatulici, care vorbește pe același ton și despre vidanjele de pe strada Catilina și despre cultură, chiar că e riscant... Și nătărăul o spunea cu aplomb, convins că are și dreptate. Dacă are sau nu e o chestiune pe care o las pentru altădată, limitându-mă acum să deplâng postura lui Nicolae Breban, scriitor remarcabil, care, ignorând înțelepciunea prudentă a lui Jupân Dumitrache, s-a pus „în poblic” cu mitocanul. Și a ieșit ( însă, din nefericire, nu doar dumnealui ) șifonat. ” Răspunsurile date întrebărilor puse de reporteri, din capitolul Interviuri, sunt inteligente și reconfortante prin precizie și frumusețe. : „Criticul este, repet, un poet sobru și un prozator de idei. ” Tot dintr-un interviu aflu, cu mare bucurie, că poetul George Buzinovski, care mă fascina în adolescență, nu era nimeni altcineva decât... Tudor Cristea. E greu să-l prinzi pe publicist cu o eroare, fiindcă argumentele lui sunt bazate pe o cultură solidă, pe o cunoaștere în profunzime a faptelor prezentate. Ca puțini alții, el stăpânește termenii folosiți. Am vorbit cu alt prilej despre maimuțărirea spiritului critic. Ei bine, Tudor Cristea este unul dintre oamenii de litere români care posedă un autentic spirit critic, iar ironia sa este nimicitoare. Iată ce scrie autorul despre un critic literar care îl ceartă bombastic pe Tudor Cristea într-o problemă legată de Adrian Păunescu, dar îi laudă niște poeme, pe care, în realitate, nu le-a scris autorul Artei derivei : „ Încercând să arate cât poate fi el de obiectiv, omul nostru vrea să mă complimenteze, în fine, pentru poezia pe care o scriu, dar, vai, îmi atribuie versurile searbede, etichetate ca atare pe site-ul unde le-a citit ( care lui îi par, însă, excelente, ceea ce ne arată cu cine stăm de vorbă ) ale unui tinerel care utilizează ( din păcate ) același nume ca al meu. Slavă Domnului că nu mi-a atribuit și infracțiunile unui consilier minicipal, pe care-l cheamă la fel ! ” Exemple de acest fel găsim peste tot în cartea lui Tudor Cristea.
Cel mai mare elogiu pe care îl poți aduce unui critic literar este să spui că îl citești cu aceeași plăcere pe care o resimți când parcurgi operele marilor poeți și romancieri. Așa cum s-a întâmplat, la vremea lor, cu G.Călinescu, E.Lovinescu, Ibrăileanu, Nicolae Manolescu. Cum se întâmplă, acum, cu Alexandru Cistelecan sau Dan C. Mihăilescu.
Și, evident, cu Tudor Cristea.
El este, cu adevărat, un scriitor total.

P.S. Am dedicat o amplă cronică penultimei apariții editoriale semnate de Tudor Cristea, De la clasici la contemporani, 2008.

Cum a descoperit un bărbat că a îmbătrânit

Un bărbat, pe care-l cunosc de mulți ani, mi-a spus următoarele :
- Mi-am dat seama că am îmbătrânit, când am descoperit că vărul meu, de aceeași vârstă cu mine,  arată la fel ca bunicul dinspre mama, când acesta era pe patul de moarte !

Schimbare de atitudine

De când m-am convins că Pământul este planeta insectelor, am început să îndrăgesc reptilele.

Parada măștilor. Un roman de VALERIA MANTA-TĂICUȚU

William Faulkner trăia la o fermă din Mississippi și nu și-a făcut niciodată probleme că ar putea fi socotit un provincial.  Până nu demult, la noi funcționa acest complex al periferiei. Ca să fii luat în seamă, trebuia să locuiești pe Calea Victoriei și să tocești zilnic pragurile Uniunii Scriitorilor și ale principalelor reviste literare. Azi lucrurile sunt ceva mai complicate, dar autorii care au conștiința propriei valori nu-și fac probleme că locuiesc în Brașov, Găești, Târgoviște, Târgu-Mureș, Focșani sau Constanța. Ca să nu mai vorbesc de Iași, Cluj și Timișoara. Există mari scriitori care stau în provincie, dar nu fac din asta nici un titlu de glorie, nici un motiv de rușine.
Valeria Manta-Tăicuțu, eminentă poetă, prozatoare și critic literar, membră a Uniunii Scriitorilor din România, este o personalitate de prim-plan a literaturii noastre.
 Ca și Faulkner ori Tudor Cristea, Valeria Manta-Tăicuțu nu are niciun fel de complexe. Textele sale respiră siguranță, firesc, maturitate și un mare talent literar, concretizat în pagini de un relief artistic inconfundabil. Dacă ar fi viețuit la Paris ori în București, Valeria Manta-Tăicuțu ar fi scris la fel, iar cărțile sale s-ar fi ridicat, ca și acum, la un înalt nivel valoric.
Recent, Valeria Manta-Tăcuțu a publicat romanul Mamin ( Editgraph, 2010 ), pe a cărui primă pagină se precizează : „ Această carte este un pamflet. Așadar, orice asemănare cu fapte ori persoane reale este întâmplătoare.” Pesemne că mulți s-au recunoscut în paginile volumului și au jurat răzbunare, fiindcă Mamin este scris cu o forță epică ieșită din comun, etalând inventivitate, vervă stilistică și o știință a construcției care ne face să așteptăm, cu cel mai mare interes, și alte romane semnate de scriitoare. Textul este savuros : „Madame lua foarte rar cuvântul în adunări simandicoase. Unii spuneau că e din cauza timidității. Alții, că de vină ar fi o maximă pe care suverana fusese obligată, de către augustul ei soț, s-o scrie de o mie și una de ori  : << între prostul care tace și savantul care tace nu-i nici o diferență . >> Umbla vorba că, după ce scrisese de o mie și una de ori aceste cuvinte înțelepte, madame devenise grafomană, în sensul că nu se mai putea opri, umplea cu scrisul ei mare și caligrafic de fostă învățătoare toate suprafețele albe întâlnite în cale, de la foile de hârtie, până la tăbliile de marmură ale măsuțelor din apartamentul regal.” N-aș deloc fericit dacă i-aș stârni mânia Valeriei Manta-Tăicuțu !  Nuanțarea exprimării este fericit îmbinată cu o mare cruzime a observației. Unele tușe sunt groase, nemiloase, în spiritul celui mai dur pamflet : „ Brunet, solid și unsuros, alfabetizat de Mamin Întâiul prin efort personal, în timpul orelor de meditație de la Mobilă și durere, viitorul confecționer de dormeze evoluase rapid.  Fusese un copil al străzii. lăsat să crească printre borfași, maidanezi și cerșetori. Din această experiență traumatizantă își trăgeau seva principalele sale poeme, care, la curtea regală, aveau să pară cu mult mai impresionante decât cele ale lui Francois Villon...”  Mai mult ca sigur că Mamin e inspirat din situații reale, dar miza operei, scriitura fără cusur și coerența impecabilă a scenariului epic ridică romanul Valeriei Manta-Tăicuțu în planul valorilor estetice general valabile.

P.S. 1. Doroftei nu ratează nicio ocazie de ieși la rampă și de a-și da în petic : e obligatoriu să recunoaștem că marile caractere nu se dezmint niciodată.
       2. Cohorte de limbuți din țara asta despică firul în patru : dacă Bute trebuia să vină în România pentru a boxa, dacă nu trebuia ; dacă e bine că s-au dat bani de la stat, dacă nu e bine ; dacă era ar fi fost necesar să intre în joc niște oameni de afaceri, dacă n-ar fi fost necesar ; dacă a fost frumos  că poporul suveran a fluierat-o pe Udrea ( ce-au mai jubilat unii ! ), dacă n-a fost frumos... 
Au ajuns să falsifice rezultatele de la examenul de bacalaureat din Franța , pentru a demonstra că ministrul Funeriu e un incapabil. Mai au vreo limită palavragiii ăștia ? Ei nu știu decât să vorbească neîntrerupt, să stea la masă și să-și rezolve necesitățile fiziologice. Atât.
Ca și strămoșii noștri daci, avem o exprimare exclusiv orală. Îți vine să lași totul baltă, să te duci dracului în lume și să nu mai știi nimic de români și de România !

MIRCEA FLORIN ȘANDRU

L-am redescoperit, pe Facebook, pe Mircea Florin Șandru, un poet care m-a fascinat încă de la primele poeme pe care le-a publicat.
Prin 1973 eram un puștan care citea cu sârg România literară,  încântat de cronicile lui Valeriu Cristea, Nicolae Manolescu, Eugen Simion și Lucian Raicu. Geo Dumitrescu răspundea la Poșta redacției. La un moment dat, la rubrica Vă propunem un nou poet, au apărut poemele lui Mircea Florin Șandru. Am fost uluit. Nicicând nu mai văzusem  o asemenea explozie de frumusețe și prospețime. Textele sale erau inspirate, firești, de o imagistică seducătoare, într-un decor citadin, aspect remarcat imediat de comentatorii entuziasmați de noua voce lirică. Prin comparație, Nichita și Dinescu, preferații mei de atunci, îmi păreau puțin căzniți, iar Adrian Păunescu parcă nu mai avea strălucire !
Ce n-aș da să mai pot ține în mână volumul de debut al lui Mircea Florin Șandru, Elegie pentru puterea orașului, Ed. Eminescu, 1974 !
Citiți-l pe Mircea Florin Șandru ! Scrie poezie adevărată, cum ar spune tinerii.
Informații despre el se găsesc pe Wikipedia.

P.S. În anii de studenție am fost foarte bucuros când am auzit-o pe poeta Constanța Păduraru spunând că Mircea Florin Șandru este poetul care îi inspiră cea mai mare încredere. De Constanța Păduraru ce s-o fi ales ? Luase repartiție, dacă nu mă înșel, la Gura Humorului.

Ce ar fi zis NICHITA STĂNESCU ?

Printre subiectele examenului de bacalaureat s-a numărat, la textul argumentativ,  și o afirmație aparținând lui Nichita Stănescu. Fiecare a înțeles ce l-a tăiat capul, potrivit inteligenței, culturii și intuiției sale. Până și simpaticul Cristian Tudor Popescu și-a exprimat răspicat, cu acest prilej, opinia despre ideile marelui poet. Mă abțin să „evaluez” răspunsul său ! C.T.P. este un ziarist de primă mână, foarte talentat și incisiv, dar ia orice problemă ca pe o chestiune care îl vizează personal și nu-și poate reprima natura profund conflictuală. Lasă impresia că el se aruncă în luptă nu de dragul adevărului, ci pentru a a-și dovedi deșteptăciunea. În sfârșit, ar putea fi doar o impresie a mea.
Important e însă altceva. De ce sunt propuse subiecte care presupun un spectru aproape infinit de interpretări, când, se știe, există bareme de rezolvare pentru fiecare tip de exercițiu ? Și dacă mai multe lucrări  - de fapt, bănuiec că foarte multe ! - au fost corectate de profesori care nu l-au citit și nu-l înțeleg pe Nichita ?  În felul acesta, subiectivitatea profesorilor, ca să ne exprimăm cu menajamente,  a creat diferențe mari de notare. Nu era la fel de potrivit să se dea spre comentare texte produse de Pytia, preoteasa Oracolului din Delphi ?
Și ce ar fi zis Nichita dacă ar fi mai trăit și s-ar fi văzut transformat în instrument de tortură pentru niște adolescenți care nu i-au făcut niciun rău ?
Varianta mea ar fi asta : „Bătrâne, ăștia au vrut să mă onoreze, dar n-au făcut decât să-mi pună poza la closet, unde oricine se poate p... pe ea ! ”

Un poem de KOCSIS FRANCISKO

KOCSIS FRANCISKO este un foarte important poet contemporan.

Este autorul următoarelor volume de poezie: Umbrela profetului (Tavis, 1998); Oceanul interior, (Ardealul, 2000); Codul de bare, (Junimea, 2002); Alteritate de duminică (Ardealul, 2004); Ceva trece pe-aproape ( Ardealul, 2009). A scris de asemenea proză scurtă ( Plimbări cu Freud, Ed. Ardealul, Târgu-Mureș, 2006 ), critică literară şi documentare istorice. A tradus din lirica maghiară transilvăneană. În prezent pregătește o nouă carte, din care reproduc admirabilul poem Cântec de dincolo.

                                                  Cântec de dincolo

nu mai ştiu sau am uitat cine eşti, fredonezi calmă,

poate doar în amintirea mea melodia însoţeşte intrarea în somn,

acum mi-ar prinde bine un curs de calificare de scriere şi desen

cu cerneală simpatică, să te pot înfăţişa în feluri ascunse, declin

orice tentaţii represive şi ascult numai ritmul

leneş cu care frânezi graba mea de a ajunge nu ştiu unde

şi nu ştiu de ce,


totul s-a mai întâmplat cândva, poate nu cu mine,

cu cineva dinaintea mea, care puteam să fiu chiar eu

într-o altă ipostază, care-şi aminteşte de un cântec

cu ritm domol ascultat înainte de a cădea în somn,

somn greu, după care amintirile nu mai revin niciodată,

doar uneori o stranie străfulgerare îţi redeşteaptă

imagini şi sonorităţi pe care nu le-ai trăit, deşi le recunoşti,


n-am nici o problemă cu simţurile, sunt sănătos în toate felurile,

senin şi calm ca o dimineaţă de basm,

CINE CERE DOVEZI are probleme cu adevărat grave,


ascult liniştit, nu mă îngrijorează că-n lumea reală

nimeni nu te-aude şi doar mie-mi eşti fantasmă,

tu fredonezi în continuare, exişti, existăm.


P.S. Poetul Kocsis Francisko m-a rugat să transmit simpatia sa celor care i-au citit cu bucurie poemul.

Pornind de la un comentariu al lui Liviu Drugă

Fratele meu întru spirit, scriitorul Liviu Drugă, mi-a inspirat ideile de mai jos.
Moromete bârfește, ca și Maria Moromete, poreclită Guica. Ceea ce face el pare artă, dar ce trăncănește Guica este venin. De ce oare ? Poate fiindcă dialogurile lui Moromete sunt gratuite, în timp ce Guica încearcă să facă rău, inițiază conflicte, pune paie pe foc, ațâță vanități. Discuțiile lui Ilie cu amicii săi reprezintă o formă de artă, menită să-i desfete pe ascultători. În schimb, Guica este ipostaza urâtă, infernală, a socraticului ţăran. Atitudinea femeii este otrăvită şi răzbunătoare, urmărind o finalitate murdară.  Moromete râde de dragul râsului, Guica ponegrește din ură. Aceasta ar fi diferenţa de atitudine dintre un artist şi un simplu mâncător de căcat.
În studenție aveam un profesor celebru, azi academician, iar pe atunci unul dintre cei mai respectați exegeți ai literaturii noastre. Și lui îi plăcea să se amuze pe seama prietenilor săi, scriitorii. Poate de aceea era mort după proza lui Marin Preda. Când își întâlnea un cunoscut, începea :
- Ia zi, ce noutăți mai ai ? Ce-ai mai auzit prin târg ? Ai aflat ce a făcut cutare ? Și de cutăriță ce spui ?
Ce făcea importantul critic era artă sau colportarea unor murdării ieftine ? Și care ar fi, în definitiv, linia care separă cele două noțiuni ?

P.S. Un poet optzecist, celebru azi, iubea mult picanteriile biografice. Tot timpul avea câte o informație incomodă despre un autor sau altul. Într-un rând s-a străduit să-mi demonstreze că un confrate foarte cunoscut, azi gazetar plin de forță, nu ar avea talent, fiindcă...era impotent.
- Mi-o spus mie X, spreciza amicul meu de atunci, foarte convins.
Vorbea ardelenește și o convoca, pe post de martoră, pe o poetă insațiabilă.
Faimosul poet și ziarist era, evident, foarte potent, biologic și artistic, iar poeziile lui de odinioară, ca și articolele de azi, îmi plac nespus.

Bârfa şi delaţiunea

Ştefan Iordache spunea într-un interviu că bârfa este primul pas către delaţiune.
Se ştie că turnătoria a avut efecte dramatice în vremurile de didactură proletară, ca şi pe vremea Inchiziţiei. Cel luat în vizor îşi pierdea nu numai familia şi avutul, ci şi viaţa.
Pâra către şefi a unor colegi ori subordonaţi este şi ea o modalitate de reducere la tăcere a unor indivizi cărora li se compromit cariera şi viitorul.
Bârfa prostească de pe şanţ ori de pe micul ecran urmăreşte distrugerea imaginii unor persoane şi discreditarea ideii că respectivii ar fi purtătorii vreunei valori.
Bârfa şi delaţiunea sunt asociate deseori cu acţiunea de spionare a unor cetăţeni. Lătrăii sunt şi iscoade, de multe ori prost informate.
Un studiu sociologic interesant ar fi să se urmărească profilul socio-cultural al celor care se îndeletnicesc cu răspândirea mizeriilor de tot felul. Fiindcă unii sunt trecuţi şi prin şcoli, iar alţii ocupă funcţii importante în statul nostru, era să zic socialist.
Aceste apucături murdare ale omului ţin de un instinct criminal. De ce oare umanoizilor, de la Cain şi Abel până azi, li se pare că sunt prea mulţi pe un Pământ prea mic ?

P.S. Sunt amuzat să văd că realizatorii emisiunilor de ştiri de pe mai multe canale de televiziune caută vinovaţi pentru rezultatele obţinute de elevi la examenul de bacalaureat. Culpabilizarea continuă să rămână o fixaţie introdusă în mintea noastră de pe vremea colectivizării bolşevice. Dar de ce mă mir ? Aud deseori în jurul meu cuvintele trădători şi a sabota. Trecutul ne trage cu putere în jos, către un periculos primitivism al gândirii.
       

Cine formulează subiectele pentru examenele copiilor noștri ?

Răspunsul e simplu : niște cetățeni care nu cunosc disciplina respectivă și care nu au experiența niciunei ore predate la clasă. Dacă, totuși, au ținut cursuri pe undeva, n-aș vrea să fiu în pielea copiilor instruiți de asemenea specialiști.
Pe vremea lui Ceaușescu, un cretin a propus următorul subiect : „ Alcătuiți patru propoziții în care pronumele relativ care să aibă funcții sintactice diferite. ” Pronumele relativ apare numai în fraze, pentru că face legătura între două propoziții, ca și conjuncțiile subordonatoare, dar are, în plus, funcții sintactice : Am citit cartea pe care mi-ai împrumutat-o.  De pildă, în propoziția subordonată atributivă „pe care mi-ai împrumutat-o”, pronumele relativ pe care are funcția de complement direct. Corect ar fi fost așa : „Alcătuiți patru propoziții în care pronumele interogativ care să aibă funcții sintactice diferite.” De exemplu : Care a sosit ultimul ?  Care este, aici, subiect simplu. În sfârșit, a fost o scăpare care nu s-a repetat. În 1989, subiectul la limba și literatura română pentru admiterea în liceu a fost controversat doar din punctul de vedere al comisiilor care au corectat lucrările. În fraza „S-ar fi trântit întreagă în omătul ce fierbea la malurile Iablanicioarei, dar mai avea atâta minte să cugete că ar fi rămas pe loc trăsnită, copiii s-ar fi prăpădit și osteneala ei de până atunci ar fi fost de prisos”, subordonata „să cugete” a fost luată finală ori indirectă, în funcție de soluția aleasă de evaluatori, deoarece pe atunci nu se utiliza un barem unic de notare. Elevii care au considerat propoziția, în mod corect, consecutivă au pierdut patruzeci de sutimi la notă. Ultimele propoziții „ că ar fi rămas pe loc trăsnită, copiii s-ar fi prăpădit și osteneala ei de până atunci ar fi fost de prisos ” au fost socotite completive directe, cu toate că acestea sunt toată ziua indirecte, după canonul lingvistic stabilit de Eminescu : „Căci la ziua cea de mâine abia cugetă un sărac”. Cineva cugetă la ceva. Verbul a cugeta este termen regent pentru poziția de complement indirect.
După Revoluție au apărut alte năstrușnicii. Într-un an li s-a dat copiilor să descrie un tablou din natură văzut în timpul ...nopții. Ce pictor își ia șevaletul și iese să picteze, noaptea, un tablou ?  Noroc că anticipasem și nebunia asta : le sugerasem, în cadrul unei compuneri, să evoce un peisaj hibernal în care sursa de lumină să fie...luna.
Dar efectele unor prostii - cu urmări dramatice pentru viitorul celor mici ! - nu pot fi neutralizate. De pildă, anul acesta li s-a cerut participanților la Testarea Națională, printre altele, să demonstreze, pe 10-15 rânduri, că o operă studiată la clasă este basm. Să crezi că apartenența la specie a unei creații atât de complexe se poate proba în câteva rânduri, exemplificând trăsăturile respective cu elemente desprinse din text, înseamnă să nu ai habar de literatură și, în general, de școală. Și să vedeți la ce exprimare răsucită - care i-a derutat pe mulți - au apelat autorii subiectelor, pentru a solicita candidaților niște construcții reprezentând indici de spațiu.
 Ce să mai spun ? Că, vorba lui Creanga, mai tot prostul are impresia că se pricepe la limba și literatura română.
Și nu mă pot împiedica să observ că subiectele de anul acesta încurajează mediocritatea, fiind elaborate pentru elevi care n-au dorit în viața lor să ia o notă de zece. Nu spun asta fiindcă noțiunile verificate au fost ușoare : m-a deranjat modul neprofesionist în care au fost așternute pe hârtie.

Moftangiul de casă nouă

Caragiale a descoperit tipuri umane de neuitat. Iată ce scria, printre altele, nenea Iancu despre moftangiu, ca tip reprezentativ pentru bravul nostru popor :

Moftangiul poate avea sau nu profesiune, poate fi sărac sau bogat, prost ori deștept, nerod ori de spirit, tânăr, bătrân, de un sex sau de altul sau de amândouă, el a fost, este și va fi rrromân adevărat... Să te păzească Dumnezeu să ataci Rrromânia lui oricât de pe departe, căci moftangiul român e aci gata sa te zdrobească.

Moftangiul român este:
Din clasele primare până la bacalaureat - anarhist;
De la bacalaureat până la primul examen de universitate - socialist;
De la primul examen până la licență - progresist;
De la licență până la slujbă - liberal;
De la slujbă până la pensie - conservator.
De la pensie încolo, împărtășește principiile tinerimii universitare... Fii sigur că ai să-l găsești oriunde e vreo manifestație mai mult sau mai puțin politică ori nepoliticoasă a studenților mai mult sau mai puțin rrromâni!
Sinonimele cuvântului moftangiu ar fi :  clănțău, flecar, guraliv, limbut, palavragiu, vorbă-lungă, vorbăreț.
Cum s-ar prezenta, moral vorbind, acest personaj în vremurile noastre ?
Ca și limbutul lui Caragiale, clănțăul din zilele noastre trăiește mai ales în mediul urban și citește ocazional doar ziarul din care, bineînțeles, nu înțelege nimic ori pricepe ce îi convine. Cam ca Nae Ipingescu.
În general, nu e de acord cu nimeni și cu nimic, deși are relații bine plasate din punct de vedere politic, aducătoare de sinecuri și venituri nemuncite.
E conservator în gusturi, intolerant în opinii, patriot declarat, creștin înverșunat și își dă cu părerea despre orice, vârându-și nasul unde nici nu gândești și pretinzând ca opinia lui să fie luată literă de lege. Tot ce face el e important. Ce fac alții sunt fleacuri ori tâmpenii. Se exprimă exclusiv oral, având, totuși, impresia că ar putea scrie mai bine decât cei mai valoroși autori. Iubește discursurile, cuvântările, alocuțiunile.
Aș defini moftangiul ca pe un flecar a cărui ciorbă fierbe mereu prin oalele altora.
Dar poate că unii cititori au descoperit și alte trăsături care definesc, cu mai mult haz, specia social-culturală care l-a inspirat pe autorul Nopții furtunoase.

Cum îți dai seama că te-ai înșelat în privința unui om pe care l-ai făcut prost ( din jurnalul unui băgător de seamă )

Să zicem că un oarecare Gioni te-a supărat cu ceva, iar tu îl faci prost. Nu în față, bărbătește, cu pumnii pregătiți pentru a riposta la un eventual atac. Nu. Îl califici așa, cum e mai urât, adică în fața unui colportor de mizerii omenești, cum sunt mulți în societatea noastră. Evident că gafa ta îi va fi prezentată împricinatului ambalată în căcat împuțit, cu fundă și multe înflorituri.
Ce face Gioni ?
Să zicem că te întâlnește întâmplător pe stradă. Tu îl vezi, bănuiești că te-a pândit din umbră și iuțești pasul pentru a scăpa, eventual, de țeava metalică pe care ofensatul o ascunde sub faldurile pardesiului, pentru a-ți rupe un picior ori pentru a-ți sfărâma țeasta. Dar Gioni e mai rapid, te ia prin învăluire, îți iese înainte surâzător, îți strânge mâna cu căldură și îți spune :
-  Salut, dragul meu ! Din câte am înțeles, m-ai făcut prost în fața lui X.
- Știi...e... o neînțelegere, vei căuta să o scalzi.
- Nu-i nimic, nu-ți face probleme ! E părerea ta și ți-o respect. Îmi dai însă voie să-ți zic și eu ceva ?
- Sigur...merit... orice...
- Află că îți împărtășesc opinia ! Ai perfectă dreptate, dragul meu. Sunt un prost. Dar ce nu știi e că eu sunt mult mai prost decât ți-ai putea închipui tu. Sunt prostul proștilor ! Și încă în mai multe direcții.  Asta e tot  ! Ba nu, iartă-mă că te întreb : ce faci duminica viitoare ?
- Păi...
- Te rog să fii invitatul meu la o bere ! Nu accept un refuz !
În această situație, pentru a-ți salva onoarea , trebuie să recunoști că Gioni este infinit mai inteligent decât tine.

Jim cel îndrăgostit de albastru

Jim se îndrăgosti fulgerător de albastru într-o primăvară, când i se umflară amigdalele și trebui să-și dea în gât cu albastru de metil. Își vopsi părul și mustața în albastru, își trase un costum albastru și își cumpără melon albastru. Găsi într-un magazin chiloți și pantofi albaștri, care se asortară la gardul nou-nouț, albastru și el. În curte avea un vișin pipernicit, pe care Jim îl făcu repede albastru, cu un spray cumpărat la colț de stradă. În doi ani, își albăstri soția cu argint coloidal și începu să aibă impresia că este urmărit pe stradă de doi bărbați în uniforme și cu șepci albastre.
Într-o seară, când traversa pe la semafor, Jim fu lovit de o mașină albastră. În ultimele clipe își îndreptă privirea în sus și văzu o lună verde, răsărind pe un cer roz.

Toată țara își ține respirația : Gică se mai gândește

Acum am văzut de ce Răzvan a renunțat la naționala de fotbal : fiindcă aceasta nu mai există ! Victoria cu Bosnia a fost aproape întâmplătoare. Portarul adversarilor noștri ieșea la centrări ca un purtător de baston alb, iar ultimul gol, înscris de Marica, a fost dat după ce atacantul român i-a dat un brânci discret adversarului său direct. Mă rog, s-ar putea să mă înșel, fiindcă m-am ținut de cuvânt și nu m-am uitat la meci. Am văzut golurile la știri.
Și atunci care e salvarea ? Să căutăm un nou selecționer. După ce criterii ? După unul singur : să se numească Gică. Și nu orice Gică. Să fie, neapărat, Marele Gică. E bătut în cuie, altfel ne nenorocim. Zis și făcut. Săndel îl cheamă pe Marele Gică și îi oferă un contract pe o mie de ani, care nu-l obligă cu nimic pe noul antrenor. Dar Marele Gică, în marea lui înțelepciune,  face o mutare la care nu se aștepta nimeni. Refuză, vorba lui Moromete, să ia o echipă din mers. Și se mai angajează la o acțiune imposibilă, pentru el de făcut, pentru noi de crezut : se mai gândește dacă să spună da sau nu.
Nu mă mai interesează finalul acestei bătăi de joc. Cunosc vreo patru de Gică, oameni extraordinari care nu au legătură cu fotbalul. Cu toate acestea, sunt sigur că ei ar da un randament superior ca diriguitori ai viitorului naționalei. Iar Mircea Lucescu ( unul dintre cei doi-trei antrenori români veritabili ), care pierde măsura când e vorba de fiul său, ar putea să aibă gura de aur și să-l regretăm pe Răzvan. La noi, totdeauna e loc de mai rău !

P.S. Uite că Gică a gândit bine. Dar Mircea Sandu.... Trebuie să mai trăim două decenii ca să mai putem vedea naționala noastră la un turneu final.

Sexualitate și putere

Ca și moda, literatura modernă a dezbrăcat femeile și le-a răpit o parte din mister. Estetica de azi refuză bunul-simț și pudoarea, suspectându-le de ipocrizie. De altfel, bunul-simț nu are ce căuta în artă. Nu ne spune el că Soarele se învârtește în jurul Pământului ?
Urmând psihanaliza, creațiile contemporane sondează adânc în inconștientul nostru. Am rămas uimit când un mare critic literar a declarat într-un interviu că „nu avem ce să căutăm acolo”.  Dimpotrivă, aș zice, găsim acolo multe chei pentru descifrarea unei personalități.
Se descoperă că Osama bin Laden era o mașină de făcut sex și că lua hapuri pentru a-și îmbunătăți potența. Am ideea fixă că visătorilor care se ratează în diferite domenii, dar mai cu seamă în cel artistic, le place să-și chinuiască semenii. De aceea vânează funcții de conducere ori se apucă de politică, pentru a ajunge în posturi de decizie și a-i face pe ceilalți să depindă de ei.  Stalin a studiat telogia, Hitler a vrut să fie pictor, Ceaușescu s-a dorit a fi poet.  Mulți l-au înjurat pe Miron Radu Paraschivescu că nu l-a încurajat pe viitorul dictator să publice poezii, fiindcă se presupunea că olteanul ar fi renunțat la viața de partid. Se vede însă treaba că nea Nicu n-a avut pic de talent - s-a văzut și atunci când se apucase să modifice versurile Imnului -, deoarece Miron era un bărbat extrem de generos și găsea calități nebănuite aspiranților la gloria literară.
Dar cum se comportă cei cărora le lipsește o doagă...sexuală ? Hitler nu avea un testicul. Lui Osama îi trebuia, în mod permanent, ca și lui Mao, Alexandru sau Napoleon, o gaură. I-au făcut-o americanii direct în cap.
Dacă s-ar studia sexualitatea lui Castro ? Dar a lui Ceaușescu ?

Vara, un continent cu poeți adormiți și palmieri albaștri

Am fost siberieni, mergând prin zăpezi înalte cât arborii.
Am urmărit renii prin Alaska.
Acum ne așteaptă deșertul, cu bătrâni moțăind la soare și absențe marcate prin rostirea apăsată a numelor.
Femei cu trupuri dizolvate în țesături subțiri, răcoroase.
Cămile de nisip și palmieri albaștri.
Strigoi și poeți dormind prin parcuri și pivnițe.
Oazele sunt departe și numai noaptea trec pe aici, ca niște platouri zburătoare, purtându-și, prin somnul nostru, nucile de cocos și șoaptele.

O capodoperă aproape ignorată : „Evanghelia după Arańa” de Nicolae Strâmbeanu

Cartea a apărut la Ed. Humanitas în 2004, a fost lăudată de câțiva, apoi peste roman s-a așternut o tăcere groasă, ca o plapumă a uitării. La noi nu mai citesc nici oamenii de litere, iar după 1944, un autor trebuie să fie convingător și cantitativ, adică să producă volume pe bandă rulantă, ca să fie luat în seamă. Nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat cu Mateiu Caragiale  - și chiar cu Caragiale cel bătrân ! - dacă ar fi scris după așa-zisa Eliberare.
Recitesc Evanghelia după Arańa și am sentimentul că parcurg o capodoperă literară care anticipează, în câteva puncte, Viața lui Kostas Venetis  de Octavian Soviany. La fel de încântat am fost când am citit romanul Calpuzanii de Silviu Angelescu, operă devenită cumva clasică. Dacă adăugăm Princepele și Săptămâna nebunilor de Eugen Barbu, întregim un mic continent estetic, în cadrul literaturii noastre.
Toate operele cu pricina sunt pline de aromă și culoare, utilizând un limbaj savuros, îndelung rafinat în laboratoarele unor stiliști pursânge. Dacă Eugen Barbu și Silviu Angelescu ne răsfață cu un grai închipuit în sonuri arhaice, iare Soviany ne surprinde cu o morală mereu pe invers, Nicolae Strâmbeanu are, în plus, dialoguri vioaie, autentice și reconfortante, punând în valoare personaje convingătoare.
E un roman picaresc, lucrat în tușe groase, expresive. Personajul-narator e mereu pe fugă : Mă gândeam să-mi iau lumea în cap. Să găsesc un loc pe pe unele din multele caravele ce apucaseră Marea Oceanică în lung și-n lat, căutând Țara lui Brandano, Cele Șapte Orașe ori Indiile, unde auzisem că aurul stă în purcoaie precum căcatul scos din umblători.
Femeile și nu lipsesc din preajma eroului :
Curând după ce mă băgasem slugă, una câte una m-au atras spunându-mi „puiul mamii, hai să băgăm pruncul în leagăn, să scărmănăm maimuța, să otrăvim câinele” și alte drăcii din astea. ..
În unele scene, bărbatul trage cu ochiul la ce fac alții :
În seara despre care povesteam, pașii m-au purtat sub ferestrele odăilor de închiriat ale hanului. Am zărit-o pe Isabel între scoarțele crivatului cu dom Pedro Alguacilul și am văzut-o străduindu-se pentru el din toate puterile, așa cum visasem că se va întâmpla cu mine. L-am văzut pe acel om ridicându-se și scuturându-și mădularul ud, apoi bătând-o cu el de trei ori peste șale, cum mi se spusese că se descântă muierea ca să nu rămână grea....
Odată m-a mânat Satana să mă pitesc în podul fânarului unde aveau ei obiceiul să-și facă mendrele. Și când am văzut-o scufudându-și capul între bucile lui, iar pe călugăr înălțând către locul unde eram niște ochi mai albi decât ar fi aflat acolo acolo cete de îngeri cu goarne, m-au apucat niște năbădăi cât toate uraganele Mării Oceanice la un loc. Am răbdat însă și prăvălirea lor, și despuierea muierii, și gemetele ticălosului de popă, și mai ales dănțuitul bucilor lui păroase, lăsate slobode de sutana ridicată până în brâu. ”
Voi reveni aupra romanului lui Strâmbeanu.

Primăvara, un glob de cristal, scăpat din buzunarul unui marinar adormit pe țărmul unui râu pe care nu se poate naviga

Lumina a devenit o miere răcoroasă și subțire, adăstând pe mustățile puilor de pisică.
Femeile înfloresc vegetal, năvalnic. Devin vânători, întind antene și plase de vânt.
Strălucirea lor, umbrită de frunzele castanilor tineri.
Primăvara asta este un glob de cristal, scăpat din buzunarul unui marinar adormit pe țărmul unui râu pe care nu se poate naviga.