Un romancier pursânge

Prin 1994 mi-a căzut în mână o carte a unui scriitor despre care nu ştiam nimic : "Amantul colivăresei" de Radu Aldulescu. Titlul suna promiţător şi de la primele pagini am fost plăcut impresionat de vigoarea narativă a noului autor, de impresia copleşitoare de viaţă pe care lasă textul său şi despre care a scris recent şi eminentul critic literar Paul Cernat. Cu excepţia seniorială a lui Ştefan Agopian, nu mai încercasem o asemenea bucurie a lecturii, în cazul unui autor român, de la cărţile lui Marin Preda şi Petru Popescu. Citeam, pur şi simplu, cu plăcere, cucerit cu totul de epicul ferm al romanului, fără să mă gândesc la stil, la construcţie sau la complexitatea personajelor. Aveam să aflu mai târziu că "Amantul colivăresei" era a doua carte a lui Aldulescu. Prima, "Sonată pentru acordeon", apărută în 1993, la Editura Albatros, fusese premiată de Uniunea Scriitorilor din România. Adevărul este că Radu Aldulescu a reusit o performanţă literară şi culturală excepţională. Într-o vreme în care romanul românesc ajunsese într-un stadiu îngrijorător de anemiere epică, autorul "Sonatei..." a reuşit să se impună, de unul singur, într-un peisaj literar dominat de autori care sunt doctori în litere şi pentru care strategiile narative de ultimă oră nu mai au niciun secret. Radu Aldulescu a întors romanul la sursele sale primare, adică la o realitate vie, convingătoare. El mizează pe un realism dur şi din degetele sale picură viaţă adevărată. Autenticitatea socială şi psihologică este, de altfel, trăsătura care atrage imediat atenţia în paginile lui Aldulescu. Intuiţia şi instinctul trebuie să fi jucat un rol esenţial în primele sale volume. Îl pomeneam mai înainte pe Marin Preda : aceeaşi mână "grea", acelaşi stil apăsat, aceeaşi viziune scenică te întâmpină la Aldulescu. De la primul volum până la "Mirii nemuririi", în cărţile acestui romancier găsim numai reacţie umană. Totul se petrece la vedere, iar adevărurile omeneşti şi realitatea comportamentală a personajelor sunt esenţiale pentru acest prozator. Mediul evocat vine însă cumva din lumea lui Eugen Barbu. Periferia socială şi culturală face legea, după cum constată şi Mihai Zamfir în inspirata prefaţă la "Proorocii Ierusalimului". Nu sunt însă de acord cu observaţia că în romanele lui Aldulescu limbajul este totul. Ar fi trebuit precizat : în ultimele două romane ("Proorocii Ierusalimulu" şi "Mirii nemuririi"). Există un stil al retardării, al redării nuanţate a detaliilor semnificative, care îi deosebeşte pe romancierii veritabili de povestitori. Rebreanu, Anton Holban, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, M. Preda, George Bălăiţă, Nicolae Breban şi Radu Aldulescu sunt romancieri de meserie. Sadoveanu, Galaction, Ştefan Bănulescu şi Fănuş Neagu sunt povestitori de vocaţie. Lucrurile stau ceva mai complicat cu G. Călinescu, Paul Georgescu şi Ştefan Agopian, în cazul cărora inflexiunile şi interferenţele culturale capătă un asemenea relief artistic, încât fac ridicolă orice clasificare din punctul de vedere exprimat mai sus.

Sunt semne că Aldulescu nu mai este satisfăcut de realismul pur, el încercând o adâncire a viziunii :"Visase iarăşi flacăra aceea mare, în formă de cal alergând pe cer. Se frecă la ochi încercând să se mire cum de nu arsese nimic...E cam nebună mă-ta, spuse Doru distras, rătăcind ochii pe cerul învăpăiat şi încercând să distingă o flacără în formă de cal."("Proorocii Ierusalimului") Deşi romanele sale evocă "zona cea mai sumbră a mahalalei bucureştene(fără nicio dulcegărie, gen G.M. Zamfirescu), mahalaua sordidului absolut, geografia mizeră a zonelor industriale căzute în ruină, aflate la pragul cel mai de jos al sărăciei"(Mihai Zamfir), nu este nimic pitoresc sau trivial în cărţile lui Aldulescu. Vocile narative se amestecă, se întretaie, monologul interior se continuă în dialog şi invers, într-un inextricabil stil indirect liber şi într-un discurs romanesc a cărui pastă stilistică este inconfundabilă. Odată cu "Proorocii Ierusalimului", Radu Aldulescu a ajuns la o maturitate artistică deplină, fiind de acum sigur pe mijloacele şi pe tehnica sa. Alternanţa complexă a modurilor şi timpurilor verbale evidenţiază mâna unui profesionist. Trecerea de la mai mult ca perfectul indicativului la perfectul simplu urmează mişcările sufleteşti ale unor personaje admirabil conturate. Imperfectul şi, mai ales, perfectul condiţionalului explorează, ca o lanternă magică, interiorul sinuos al fiinţelor care populează cărţile lui Aldulescu : "Se învârtea mahmur prin aerul încins din jurul cazanului, dând parcă să alunge focul cu antebraţele împânzite de vene groase, mânjite de pământ şi funingine. N-ar fi avut la ce să se grăbească... În ruptul capului n-ar fi lepădat vesta aia groasă...Nici adidaşii nu-i mai suporta în picioare."("Proorocii Ierusalimului")

Foarte greu de definit sunt personajele lui Radu Aldulescu.Ce fac ele în definitiv ? Trăiesc, supravieţuiesc, se încurcă unele pe altele, se luptă cu soarta într-o bătălie de mult pierdută, agonizează şi se lasă duse la vale de barca destinului care are multe găuri şi ia mereu apă, dar nu se scufundă."Lipsa de speranţă socială"(Dumitriţa Stoica) este absolută. Trăiesc o nesfârşită călătorie la capătul nopţii. Să remarcăm că lui Aldulescu îi ies extraordinar personajele feminine. La ora când scriu aceste rânduri, Radu Aldulescu a publicat şase romane, fiind cel mai prolific romancier din ultimii ani şi având amprenta literară cea mai pronunţată.Evoluţia ascendentă a scriitorului a fost remarcată şi de Cosmin Ciotloş, unul dintre cei doi critici literari de mare perspectivă ( celălalt fiind Daniel Cristea-Enache), promovaţi de "România Literară". Radu Aldulescu este un mare scriitor, intrând într-un club select în care ultimii veniţi sunt Ştefan Agopian, Florina Ilis, Ioan Groşan, Dan Stanca, Petru Cimpoeşu şi Mircea Cărtărescu. De la ei, ca şi de la Dumitru Ungureanu, Bogdan Suceavă, Dan Lungu, Filip Florian, Răzvan Rădulescu, Florin Lăzărescu şi alţii câţiva, suntem îndreptăţiţi să aşteptăm viitoarele reuşite ale romanului românesc.

Stan V. Cristea, un meşter Manole modern

Puţini sunt scriitorii care iubesc mai mult literatura, cultura în general, decât propriile cărţi sau opinii. Când asemenea oameni există, ei reprezintă o binefacere pentru confraţii lor. Din această categorie făceau parte, pe vremuri, Valeriu Cristea, Lucian Raicu, Nicolae Manolescu şi Florin Mugur. Vă mai amintiţi câţi scriitori de talent, dar nebăgaţi în seamă nimeni, a consacrat Valeriu Cristea prin excepţionalele cronici literare pe care le publica în « România Literară » ? Augustin Buzura, Sorin Titel şi Nicolae Velea sunt numai câţiva dintre ei. Şi cine nu era la curent cu independenţa de opinie a lui N. Manolescu care, cu inteligenţă şi talent, a impus o întreaga literatură ? În fond, este un lucru elementar ca un scriitor (şi mai ales un critic literar) sa nu fie influenţat, în părerile sale, de prieteniile şi inamiciţiile pe care şi le-a câştigat şi să nu fie tributar unei anumite politici literare. Din păcate, relaţiile interpersonale dictează, astăzi, liniile de forţă ale întregii mişcări literare. Şi acest lucru nu este de acceptat. (În lungile mele nopţi de insomnie mă întreb de ce nu sunt Paul Cornea, Eugen Negrici, Al. Călinescu, Ion Pop, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, membri ai Academiei Române .Căci operă consistentă au, slavă Domnului. Mister.) Stan V. Cristea face parte dintre cărturarii altruişti fără de care cultura unui popor riscă să devină falimentară. Poet şi eseist talentat, el îşi neglijează proiectele personale, pentru ase dedica altora, ample şi consumatoare de timp,care ţin de promovarea culturii unui spaţiu spiritual de tradiţie, judeţul Teleorman. Ultimele sale lucrări, de anvergură, vizează exclusiv această zonă. El identifică, inventariază şi cercetează cu grijă orice element care are cea mai mică legătură cu Teleormanul. Nimic nu este lăsat pe dinafară.Nicicând o personalitate nu a adus mai numeroase şi mai importante servicii unei zone culturale a ţării. Clasificând şi interpretând, cu vocaţie, competenţă şi dăruire, fapte de civilizaţie şi de literatură, Stan V. Cristea a adunat o zestre impresionantă pentru conjudeţenii săi. Devotamentul şi pasiunea sa sunt cu adevărat tulburătoare. Scriitorii teleormaneni (printre care mă număr) nu-i vor putea fi niciodată îndeajuns de recunoscători celui care a proiectat o hartă a tuturor formelor de cultură teleormănene, dându-le o identitate şi un sens. Acţiunea culturală şi literară a lui Stan V. Cristea nu are precedent în Teleorman şi este de bănuit că el nu va avea nici urmaşi care să se dedice acestei nobile, înălţătoare idei.

Munca pe care o presupune, de exemplu, « Dicţionarul scriitorilor şi publiciştilor teleormăneni »(Editura Rocriss, Alexandria, 2005) este descurajantă pentru un om obişnuit. Nu şi pentru Stan V. Cristea care monitorizează, de mulţi ani, activitatea tuturor autorilor din judeţ. Sub toate aspectele, « Dicţionarul… » este o operă monumentală, copleşitoare ca informaţie şi admirabilă ca realizare istorico-literară. Lucrarea se bazează, după cum scrie Stan V. Cristea, pe o « îndelungată şi atentă documentare ». Cartea conţine 815 fişe orânduite strict alfabetic, fiecare incluzând următoarele secţiuni : biografia, opera, traducerile, ediţiile şi referinţele privind viaţa, activitatea şi opera celui în cauză. La loc de cinste se află marile valori literare teleormanene : Marin Preda, Zaharia Stancu, Gala Galaction. La articolul despre Preda ies în evidenţă însuşirile de critic literar ale lui Stan V. Cristea : « Ştergând limitele dintre subiectiv şi obiectiv, renunţând la elementele idealiste şi lirice şi unind observaţia cu reflecţia, proza predistă transfigurează afectiv întregul material epic printr-un stil al amintirii obiectivate, prin fuziunea dintre confesiune, invenţie şi moralism. »(pag. 389) Ca şi în celelalte volume ale lui Stan V. Cristea, niciun amănunt nu este omis sau neglijat. În « Dicţionar… » apar scriitori de toată mâna : autori de valoare (unii având o singură carte), publicişti talentaţi sau veleitari, grafomani cu zeci de volume, celebrităţi sau necunoscuţi. Aflăm, astfel, că Nelly Cutava, Petru Popescu, Gabriela Adameşteanu, Andrei Pleşu, Dan Berindei, C. Abăluţă şi Mircea Albulescu au rădăcini teleormănene. C. Hogaş a fost profesor la gimnaziul « Alexandru Ghica » din Alexandria, iar Dan-Silviu Boerescu şi-a satisfăcut stagiul militar la Alexandria şi a fost profesor la o şcoală din Roşiori. Ştiam deja că George Gană şi Gheorghe Sarău, universitari de prestigiu, sunt teleormaneni din tată-n fiu.

Dincolo de toate acestea, merită evidenţiată atitudinea de meşter Manole modern a lui Stan V. Cristea. Sacrificându-şi propria creaţie, el ne uimeşte cu realizări unice pentru cultura noastră.Din acest punct de vedere, Stan V. Cristea este, poate, ultimul mohican. Până la urmă, nobleţea şi sacrificiul cultural ţin de o morală foarte înaltă. Şi aceasta este o valoare care va dăinui, în timp, şi prin cărţile cu care Stan V. Cristea sporeşte continuu patrimoniul cultural românesc.

Cărţile mă ocroteau

Consider că există, pentru fiecare dintre noi, o carte care ne deschide uşa către magia literaturii. Nu mai este niciun secret că astăzi se citeşte din ce în ce mai puţin. În liceu, toţi colegii aveau în ghiozdane, pe lângă manuale, şi cărţi pe care le citeau cu plăcere, în pauze sau în orele de la care absentau profesorii. Ştiu un băiat - ajuns acum căpitan de vas – care chiulea de la ore pentru a-l citi pe Dostoievski. Pe vremea aceea citeam pe Faulkner şi fiecare dintre noi era foarte mândru de alegerea făcută. Ne întâlneam pentru a discuta pe marginea cărţilor citite, polemizam, ne certam violent, ne ironizam, eram de acord în unele privinţe, râdeam, ne bucuram de propriile idei şi de ale celuilalt. Colegul acela mi-a spus într-o zi un lucru care m-a umplut de admiraţie : “Dacă nu voi vedea Capela Sixtină a lui Michelangelo, consider că am trăit degeaba !” Şi, în acest scop, s-a făcut ofiţer de marină ! Astăzi, elevii nu mai citesc aproape deloc. Cei mai buni nu au timp din pricina programelor foarte încărcate, iar ceilalţi…”De câte ori iau o carte în mână, îmi spune un băieţel cu moţul blond, n-apuc să citesc zece rânduri, că m-apucă aşa, o plictiseală… Sau adorm.” Le explic că trebuie să găsească opera care să le deschidă ochii asupra frumuseţii literaturii, să le stârnească interesul pentru lectură. Şi le-am spus că, în cazul meu, cartea care m-a fermecat a fost “Aventurile lui Tom Sawyer” de Mark Twain. În mintea mea, lecturile sunt legate de locuri si timpuri precis conturate. Am citit “Tom Sawyer” sub un prun bătrân, acelaşi sub care aşteptam, în primii ani de viaţă, să-mi pice bomboane şi bucăţele de zahăr din crengile lui. Mama voia să stau liniştit şi venea din când în când din grădină să-mi arunce, printre ramurile copacului, dulciuri. Credeam sincer că pomul mi le oferea, dar numai dacă eram cuminte şi nu mă dezlipeam de trunchiul lui. Pe vremea aceea încă nu ştiam să privesc cerul, dar eram fascinat de copaci, de tufele de zmeură, de imensitatea câmpiei şi de iazurile din curţile unor ţărani. Dacă găseam o carte care îmi plăcea, nu mă grăbeam să o termin, până când nu găseam alta care mi se părea frumoasă. Nu părăseam spaţiul ocrotitor al uneia până nu aveam posibilitatea de a intra în lumea celeilalte. Cărţile mă ocroteau !

Am început să citesc „Fraţii Jderi” într-o dimineaţă de Crăciun, când sarmalele sfârâiau pe plita încinsă, mirosind ispititor. Era o ediţie scumpă, legată în piele roşie şi apărută sub supravegherea autorului. Am parcurs trilogia lui Faulkner într-o vară, la umbra unor plopi şi sălcii dintr-un zăvoi aflat în fundul grădinii şi am făcut cunoştinţă cu opera lui Dino Buzzati în cimitir, printre crini, tufe de liliac şi fragi sălbatici. În preumblările mele prin grădinile sălbăticite ale sătenilor, umbrite de salcâmi seculari şi corcoduşi uriaşi, am descoperit, într-o zi, o poiană acoperită cu iarbă de un verde intens şi cu flori albastre, puternic mirositoare. Abia peste treizeci de ani mi-am dat seama că erau flori de lavandă ! Mă duceam acolo zilnic, mă întindeam pe iarbă şi începeam să citesc. Exploram lumea „Cireşarilor”. Singurul meu prieten de joacă era intrigat că nu mai eram de găsit. Mii de fluturi albi şi coloraţi se aşezau pe flori, pe iarbă şi chiar pe faţa mea.Atâţia fluturi n-am mai văzut decât peste mulţi ani, în primul an de apostolat, când aceştia intrau în roiuri infinite, în vârtejuri ireale, prin ferestrele sălilor de clasă, unde mureau în grămezi mari, după ce se zbăteau o vreme. Pomii erau asediaţi de viscolul lor şi atunci, văzând aievea, în mijlocul pomilor ninşi, doi cerbi – unul era rănit şi de unde or fi apărut nici astăzi nu-mi dau seama - n-am mai fost sigur dacă mă plimb prin curtea unei şcoli sau mă mişc între filele unei cărţi.

 Mă simţeam fericit şi singurătatea mi se părea o binecuvântare. Până într-o zi când un tovarăş de joacă m-a zărit prin spărtura unui gard viu. Pradă unui impuls de neînţeles, a năvălit în paradisul meu cu lavandă. Uluit şi derutat, a început să omoare fluturii şi să calce florile în picioare. A tot făcut asta până când o albină l-a înţepat în obraz şi el a luat-o la goană, urlând. Locul era devastat. Nu şi-a mai revenit niciodată. Treceam uneori şi priveam ce mai rămăsese din lumea mea tăinuită o vreme cu grijă. Mai erau două-trei flori firave şi câţiva fluturi.

Viaţa ca scris sau găsirea titlului celui mai potrivit

Valentin Emil Muşat face parte, alături de Ion Stratan, din foarte restrânsa familie a poeţilor poststănescieni, revelatorii, ludici şi intertextualişti. Originalitatea acestei poezii trebuie căutată nu numai în ceremonialul ironic, tonifiant şi elegiac, ci şi în referinţele cărturăreşti insolite. O probează cel de-al doilea volum, publicat în 2004, la Editura Viitorul Românesc, „În căutarea titlului pierdut”. Poezia de azi se naşte totdeauna tot din poezie : „toţi am ieşit dintr-o manta/ ni se vor lipi etichete/ în feluri de feluri/ şi vom fi uitaţi într-un sertar/ undeva”(„ce se vede dinlăuntru”). Tonul vehement aduce uneori cu cel din ultimele volume ale lui Mircea Dinescu, dar la Muşat totul este fluent şi înţesat de semnificaţii culturale : „nimeni nu mai trece pe sub arcul/ de triumf al cuvintelor/ şi turnul de control se fardează/ în oglinda retrovizoare/ cine spre ziua de mâine a poeziei/ îşi ridică ochii/ spre steaua singurătăţii în metru antic”(„starea de fapt”). Rafinamentul lirismului comportă inflexiuni orale, moromeţiene : „ce să-ţi mai dau/ în schimbul unei secunde/ răsfrântă-n viclenele unde/ - jupuitule, ţugurlane,/ eu sunt un salcâm..../ dar nimeni nu trece pe drum „(„repetabila fonciire”). În o „reîntoarcere la clasici” se simte amărăciunea provocată de condiţia precară a poetului modern. Ludicul este uneori foarte aproape de Ion Stratan : „până când, până unde/ cu luntrea de fum voi ajunge/ nici între viaţă, nici între moarte/ ce de ce se desparte „(„despre însoţirea cu poemul”). Ironia potenţează inefabilul textelor : „nu mai mi-e dor, nu mai mi-e sete/ mie îmi stau ca nuca-n perete/nu mai mi-e frică, nu mai mi-e cânt/ parcă n-aş fi, parcă nu sunt” („uitasem să-ţi spun”). Nu găsim nimic din „realismul” poeziei „de notaţie”. Tăietura versului este impecabilă :”poezia nu-i decât un oraş adormit/ prin care te plimbi cu mâinile goale”(„avertisment”). O mică bijuterie este „poet fiind”. Autorul posedă o uimitoare inventivitate verbală care triumfă asupra ideii gata să scoată capul din fiecare stih :”peste oraş a mai căzut o stea/ şi-a mai murit un rug de mure/ când toate par a te uita/ cerşim foşnire de pădure” („poet fiind”). Natura intelectuală şi livrescă a poeziei este evidentă :”Va scrie : Epistolă către Voltaire/ râvnind un petec de cer./ La Drăgăşani, morminte./ Şi marşul unei oştiri de cuvinte./ La Tismana, răsăritul Lunei/ şi baba Comana ori Sorica/ (ne-au dibuit idealul şi frica!)” (periscop”). Textele respiră atmosfera bibliotecii infinite a lui Borges. Elementele reale se comportă după reguli lingvistice : „un salcâm ca o scriptură/ răsărit-a în trifoi/ cât mi-a mai rămas desparte/ în silabe tot mai moi” („întoarcerea în paradis”). Elegiile lui Valentin Emil Muşat degajă o aromă puternică, inconfundabilă, de tomuri clasice : „şi-n trei ne-am aşezat ca în burgheze stanţe/ în jurul nunţii necesare/ dar iată că femeile barbare/ nu ne ademeneau cu jocul de-a vacanţa” („cum am devenit apostol bologa”). Muşat realizează pasteluri din elemente lexicale. Notaţia este fină, inspirată, iar tonul este grav, profund : „ respiraţia mea e un poem/ privirea ta e un poem/ chiar paşii cuvintelor depărtându-se de noi/ ar putea fi un poem ca o rochie de gală...” („ interval”). Erotismul este de foarte bună calitate :”te-ai dezbrăcat de principii/ şi leneşă, pisicoasă în patul lui procust....” („ploi, votcă şi luciditate”). Frumuseţea pare a fi însăşi raţiunea poeziei şi a culturii : „(orice siberie trece) unde poţi reciti rimbaud/ aşteptându-l pe godot” („critica raţiunii practice”). Tema volumului o constituie cuvintele şi modul în car acestea se prefac în poezie : „eram un palimpsest/ lovind cu pumnii rostirii/ în gratiile moi ale privirii „ („botezătorul”). Totul „se termină într-o poveste” : „pentru asta s-ar putea declanşa un război/ planetar între prepoziţii şi substantive/ şi la esenţialele funcţii ar putea renunţa/ multe conjuncţii din stafful tău de sentimente/ precum un cal troian ce paşte superfluu/ a la recherche du temps perdu” („anatomia unui surâs”). Viaţa e privită „ca scris” („eroi au fost, eroi sunt încă”). În volum apar şi semnele unei înnoiri a mijloacelor poetice, către un registru mai viguros şi mai original :”curăţ porumb, declin substantive/ nu cresc ridichi uriaşe şi două cămile/ nu am petrecut prin urechile acului...” („în căutarea titlului pierdut”). Poezie a poeziei, joc intertextual şi bucurie a reinventării cuvintelor, „În căutarea titlului pierdut” este un volum fermecător, de poezie adevarată.

Naphta fără Settembrini sau muntele blestemat al utopiei

Citind „Galeria cu viţă sălbatică”, mă gândeam că niciunul dintre romancierii români de mare valoare nu se apropie mai mult de Thomas Mann, ca tehnică, idei şi construcţie, decât Constantin Ţoiu. Pe urmă, citind celelalte romane ale scriitorului, mi-am luat seama. Perspectiva meschin-iscoditoare şi stilul rautăcios-ironic, cu inflexiuni cărturăreşti, mi-au evocat imaginea unui Anatole France român, mai degrabă resentimentar şi acru, decât senin şi împăcat. Totuşi, orice pagină aparţinând lui C. Ţoiu este scrisă cu rafinament, eleganţă şi cu umor al ideii. Este interesant că mulţi scriitorii români din generaţiile mai noi, inclusiv poeţi, îl apreciază în mod deosebit pe autorul „Însoţitorului”, decanul de vârstă al prozei româneşti de azi. Nu este puţin lucru să fii pe gustul tinerilor creatori şi este reconfortant să constatăm că oamenii de litere români, din generaţii diferite, au în comun şi altceva decât o vanitate supradimensionată, care întrece cu mult, în unele cazuri, talentul literar cu care este înzestrat fiecare.

Autor al unuia dintre cele mai frumoase mituri ale literaturii noastre moderne,cel al „însoţitorului”care scrie povestea, salvând lumea de perspectiva neantului, Constantin Ţoiu, este considerat de un important critic literar ca fiind cel mai de seamă reprezentant al „romanului intelectual”. Mergând pe aceeaşi linie, într-o splendidă analiză făcută romanului „Căderea în lume”( „România Literară” nr. 36-38, 2007), Daniel Cristea-Enache vorbeşte despre romanul „de tip intelectualist „, „de idei”. Într-adevăr, „Căderea în lume” este unul dintre cele mai bune romane ale autorului. Daniel Cristea-Enache evidenţiază tehnica ireproşabilă a romancierului. Romanul avansează „printr-o acumulare de detalii relevante şi prin câştigarea, pas cu pas, a dimensiunii de adâncime. Tehnica impecabilă a prozatorului n-ar trebui să ne facă mai puţin atenţi la tactica lui, la strategiile narative, prin care romanul, lent desfoliat, se încheagă. Aproape fiecare pagină aduce un spor de semnificaţie, ca în pânzele maeştrilor, unde schiţa de început devine, treptat, un formidabil câmp de bătălie, muncă ori petrecere.” Şi încă : „În comparaţie cu alţi confraţi prestigioşi din sfera romanului în care ideile sunt miezul operei, Constantin Ţoiu topeşte...reflecţia în acţiune, interferând cele două planuri.” Talentatul critic de la „România Literară” relevă că tot „ceea ce întreprind personajele, de la marile gesturi la cele mărunte, nu distonează câtuşi de puţin cu gândirea lor.... E obţinută, în mai multe rânduri, acea senzaţie rară, dostoievskiană, de continuum romanesc.” Sunt observaţii fundamentale pentru proza lui Constantin Ţoiu şi s-ar parea că esenţialul a fost spus. Voi insista, în ceea ce mă priveşte, pe modernitatea cărţii. Două doctrine politice, utopic fundamentate, sunt puse faţă în faţă şi sunt confruntate nu numai între ele, ci şi cu viaţa adevărată, dramatică, pe care Ţoiu ştie să o evoce ca nimeni altul. Babis Vătăşescu, fiul lui Vasi, le cunoaşte treptat pe cele două personaje cu convingeri diametral opuse : pe de o parte, Leo, marxistul cu idei staliniste, pe de altă parte, celălalt Babis, unchiul celui care narează evenimentele, ins cu idei de dreapta, activând în mişcarea legionară. Făcând parte din tabăra învingătoare, Leo a supravieţuit, însă arată ca un monstru. Cu trupul diform şi greu deplasabil, Leo trăieşte izolat în biroul său şi scrie fără încetare. Celălalt, Babis, aparţinând taberei strivite de istorie, a fost executat după asasinarea lui Armand Călinescu. Ambele personaje, oameni ieşiţi din comun, s-au înregimentat în grupări extremiste şi utopice. ( Este uluitor că această carte a putut apărea în 1987, în plină înflorire a dictaturii !) Naratorul, Babis cel mic de statură, îi cunoaşte prin intermediul unor personaje-tampon, cum sunt Vasi, tatăl său şi Negotei, fratele lui Leo şi tovarăşul de plimbări nocturne, prin viscolele iernii din 1984. Deşi este extrem de inteligent, Leo este intolerant :”E limpede, continuă el – ori una, ori alta, şi cine nu e cu noi, aşa e, cum a spus Lenin, nu-i o vorbă goală, vă asigur, e împotriva noastră.” Ca un alt Settembrini, Babis cel pitic îi răspunde cu ironie că „ nu toată lumea e marxistă, lumea e mai largă şi mai diversă, specificul ne omoară....” În ciuda apologiei pe care o face dialecticii, Leo este dogmatic şi îngust în ideile sale : „Eu, spune Leo, continuând să se joace cu creionul, nu mă sensibilizez că un milion sau zeci de milioane de cretini şi de imbecili suferă de câte o chestie a lor, individuală ; pe mine mă interesează ce pot să dea ei când sunt şi acţionează la un loc, împreună, punând în mişcare istoria. Asta nu pricepea Vătăşescu. El era pentru esenţă, pentru substanţă, pentru individ, pentru conştiinţa individuală, un fixist, un conservator.” Babis Vătăşescu fusese un om charismatic, care nu împărtăşea, în întregime, convingerile camarazilor săi, un legionar care „era de partea săracilor”, cum spune însuşi Leo, şi care o găzduieşte şi o salvează pe Sara, o tânără evreică, ajunsă mai târziu ziaristă şi emigrată în Israel. Babis va fi pedepsit cu cruzime pentru acest gest, de către camarazii săi, şi, mai târziu, va muri împuşcat, ca o ironie a sorţii, pentru un lucru cu care nu a fost de acord, mai exact, pentru suprimarea lui Armand Călinescu. Drumul lui Babis cel mic prin ninsoare este unul al cunoaşterii. El meditează, la un moment dat :”Misterul nu stătea în decor, ci în subiect. Nu în vremuri, ci în cei ce le trăiseră. În simţurile înnebunite, în ideile exaltate, în iluziile, speranţele lor....” Consider că aici este meritul principal al unui romancier : să creeze viaţă autentică şi fiinţe vii, convigătoare. Ideile vin după aceea, chiar dacă ele animă, în profunzime, toată galeria de personaje. Gândirea de dreapta este şi ea tributară intoleranţei .Ce vrea să spună că Petru l-a trădat pe Hristos ? Că omul e slab şi laş din născare...”Acesta este un mod iudaic de a gândi”, spune Horia Sima. Ei, legionarii, l-ar fi apărat pe Hristos... Iar pe Petru nici nu l-ar fi primit în rândurile lor ...Aceste idei, spune de un puşcăriaş de lux, există numai în capetele fanaticilor :” fanaticii pun prea mult foc în ce cred şi ce susţin.... iar oamenii sunt de foc când mint şi de gheaţă când spun adevărul...” În idei, fanaticii nu găsesc nicio cale de înţelegere. Rămân celelalte punţi, ale iubirii, ale omeniei şi solidarităţii, prin care oamenii pot comunica şi care-l determină pe fascinantul Babis să o protejeze pe Sara ...

Că avem de-a face cu o carte devansează cu mult timpul apariţiei sale se vede din faptul că naratorul ia distanţă faţă de literatura clasică. Imaginea soldatului rus, viitorul tată al lui Babis, călare pe armăsarul Bombon, pare o statuie turnată în bronz, însă într-un context care subminează ideea de eroism. Timpurile acţiunii sunt alternate şi combinate în mod savant, cu reluări şi laitmotive, după principii muzicale. Utilizat pentru a evoca planul trecutului, imperfectul este punctat cu verbe la mai mult ca perfectul şi continuat cu conjunctivul. Stilul este pe măsura tehnicii. Arta retardării, despre care se vorbeşte în legătură cu romancierii de vocaţie, este rafinată, filigranată, în enunţuri subtile, pline de ambiguitate. Ceea ce este de o modernitate şocantă în romanul lui Ţoiu e că, în mod explicit, cititorul asistă la transformarea întâmplărilor relatate în text literar. Personajele trăiesc din plin şi povestesc totul cu o mare plăcere. Povestitul amplifică intensitatea trăirilor. Unul dintre principiile creaţiei acestui scriitor este acela de a trăi pentru a povesti. Sub ochii noştri, istoria devine poveste, faptul divers se metamorfozează în literatură, ficţiune, adică eternitate. Romanul devine nu numai un comentariu al istoriei, ci şi propriul său comentariu ! Este o filosofie despre o carte care se scrie aievea sub ochii celui care citeşte. Evenimentele se petrec simultan cu relatarea şi cu lectura lor ! Şi când mă gândesc că din atâtea romane impunătoare, apărute în aceeaşi perioadă şi primite de critici cu surle şi trâmbiţe, n-au rămas decât câteva rânduri care mai au haz : nişte note întocmite de personaje care erau informatori ai Securităţii! În sfârşit, finalul romanului are o frumoasă deschidere către mitologic. Babis, micuţul, e numit de Leo şi de Negotei,” Alberich”, trezorierul şi prietenul lui Siegfried. La sfârşit, când naratorul contemplă Constelaţia Gemenilor, este subliniată legătura dintre Babis cel mic şi unchiul său, Babis Vătăşescu, aducând sugestia existenţei unei teme profunde, reluate tacit, într-un megaroman, de un prozator mai tânăr, aceea a fratelui pierdut...