Profesorii aşteaptă măriri de salariu de la... dl. Goe

Un amic îmi propunea o temă de reflecţie : dacă profesorul mai poate fi un model pentru elevi. Sigur că putem analiza, nuanţa, aproxima şi descrie poziţia profesorului care predă la o clasă de elevi care au haine de firmă, telefoane de lux şi vin la şcoală în maşini de fiţe. Esenţialul este că profesorul este perceput, în aceste condiţii, ca un om de serviciu. De fapt, întrebarea corectă este : îţi poate fi model un om de serviciu, chiar în condiţiile în care este un erudit ? Cu un salariu de mizerie, cu hainele lucite de atâta purtat, cu ghetele scâlciate, uneori nebărbierit, mereu cu grija facturilor neplătite, mereu surprins de ploaie fără umbrelă, îmbătrânind în râsul şi în dispreţul nu numai al copiilor, ci şi al părinţilor şi întregii societăţi, ce pretenţii poate emite dascălul ? Îşi permite, nesimţitul, să le spună copiilor să înveţe, să le pună note mici şi, oroare, să îi lase repetenţi. Şi ei, copiii, sunt încă din burta mămicilor lor mai deştepţi decât profesorii care nu-i apreciază cum se cuvine. Vă mai amintiţi cât de "deştept" era dl. Goe ? Cât de mult îl admirau "mamiţa", "tanti Miţa" şi "mam-mare" ? Ei, bine, dl. Goe a crescut mare, a devenit politician, lider de partid ( chiar dacă nu vorbeşte corect româneşte, omiţând, de pildă, totdeauna prepoziţia "pe", când aceasta precedă pronumele relativ "care" cu funcţia de complement direct) şi... prim-ministru. Păi, nu vă daţi seama că profesorii sunt utopici, aşteptând o mărire de salariu tocmai de la dl. Goe? Mă gândesc câte umilinţe va fi îndurat Tăriceanu din partea profesorilor săi, în condiţiile în care motociclistul nostru are minte şi exprimare de troglodit... Dar ce-i pasă ? Are bani, jucării (motociclete şi maşini) şi multă nesimţire... Pe deasupra şi putere politică...Mai poţi să te pui cu el ? Profesori, luaţi-vă adio de la măriri, atâta vreme cât prim-ministru este dl. Goe, un ipochimen care vă urăşte din tot sufletul !

P.S. E curios, totuşi, că profesorii şi învăţătorii sunt detestaţi de 90% dintre foştii lor elevi... Să fie şi vina lor ? În altă ordine de idei, am constatat, pe pielea mea, că românii consideră că munca unui profesor nu trebuie remunerată. Neavând efecte perceptibile cu ochiul şi pipăibile cu mâna ( ca, de exemplu, munca zidarului), efortul dascălului nu trebuie răsplătit. Omul de la catedră poate trăi cu vânt. Dacă nu-i convine, să se lase de meserie : mai scăpăm şi noi, şi bieţii elevi de o pacoste...

Un actor fabulos

Stefan Iordache este un actor fabulos care face din teatru un miracol. Este miracolul vietii si al artei adevarate. (Marii actori se formeaza in teatru; in cinematografie pot avea succes si insi care nu au nimic in comun cu actoria.) Expresiv, inspirat, firesc, plin de forta si de autenticitate, Stefan Iordache te face sa te bucuri ca te-ai nascut pentru a-l putea vedea jucand. Personajele sale sunt vii, extrem de convingatoare. Pentru mine, Stefan Iordache si Ion Caramitru sunt cei mai mari actori romani din toate timpurile. Visez sa-l cunosc pe acest fascinant actor, sa veghem impreuna o noapte si sa privim cum stelele se sting, una cate una, in paharele noastre pline cu... apă.
Exista mari talente native(Gheorghe Dinica, Ilarion Ciobanu,Anthony Quinn, George Constantin),inteligente sclipitoare (Robert De Niro,Ion Caramitru,Richard Gere,Radu Beligan, Mircea Diaconu,),prezente expresive (Paul Newman,Marcel Iures)si actori cu posibilitati interpretative uriase, dar insuficient valorificate (Richard Burton,James Dean, Adrian Pintea).Toti cei mentionati mai sus sunt mari, incomparabili. Ei realizeaza insa (cu exceptia lui Paul Newman) numai anumite tipuri de personaje, ilustrand o zona sau alta a infinitului spectru artistic care este teatrul(sau filmul), fiind limitati de inzestrarea lor oarecum unilaterala.Ei, bine,Stefan Iordache are toate insusirile la care deja m-am referit : naturalete si talent, inteligenta si intuitie artistica, prezenta scenica, voce inconfundabila. Si, desigur, munca, munca, munca.Poate ca nimeni nu a reusit sa intruchipeze personaje atat de complexe precum Stefan Iordache.Jocul sau se desfasoara in cerurile marii arte. E greu sa spui despre cineva ca este cel mai mare actor, fara sa-i nedreptatesti pe altii. Totusi, se poate spune ca,in spatiul romanesc, Stefan Iordache are cele mai impresionante realizari scenice si cinematografice. Repet : as vrea sa cunosc aceasta legenda vie si sa stam la povesti o noapte intreaga, in timp ce afara viscoleste. Jos palaria, Maestre!

P.S. Precizez că articolul a fost scris când actorul era încă în viaţă...

Petru Popescu - un mare scriitor

Foarte multă lume nu-l cunoaşte pe Petru Popescu ! E un adevăr nu trist, ci tragic. L-am văzut pe un post de televiziune pe cel mai talentat romancier român din ultimii patruzeci de ani ( şi poate din toate timpurile ! ) şi m-a cuprins o stare greu de definit. Astăzi când toţi telespectatorii ştiu cine este Alina Plugaru şi ce suge Monica Columbeanu, când Mircea Badea face, prin comparaţie cu ele, figura unui gazetar de geniu, când în manualele şcolare se lăfăiesc autori care au scris mai multe cărţi decât au citit, când Elodia e celebră, în timp ce mari poeţi ca Petre Stoica, Emil Brumaru, Claudiu Komartin,Ioan Es. Pop sau Ion Mureşan sunt aproape anonimi( televiziunile s-au ocupat de Ion Stratan numai când acesta s-a sinucis !), când nişte genii ca Ştefan Bănulescu şi Ştefan Iordache au murit aproape în sărăcie, pare firesc ca oamenii să nu-l cunoască pe cel care ar fi putut schimba evoluţia romanului românesc, Petru Popescu. În ce lume trăim ? Normal ar fi fost ca fiecare dintre noi să fi citit măcar cele două romane care l-au făcut celebru : "Prins" ( 1969 ) şi "Dulce ca mierea e glonţul patriei" ( 1970 ). Mie mi-au plăcut şi "Sfârşitul bahic" ( 1972 ) şi "Copiii Domnului", cărţi mai puţin apreciate de critici, dar infinit superioare volumelor de proză semnate azi de, să zicem, Mircea Cărtărescu... E adevărat că "Să creşti într-un an cât alţii într-o zi" mi s-a părut mai puţin realizat artistic, dar asta nu înseamnă nimic. În cele ce urmează, vom examina atuurile pe care le-a avut Petru Popescu şi care ar fi putut face din el, alături de Alexandru Ivasiuc (mort la cutremurul din 1977 ! ), cel mai mare scriitor român al timpurilor noastre.
Petru Popescu s-a născut în 1944, a absolvit liceul "Spiru Haret" în 1962 şi a urmat cursurile Facultăţii de Litere, secţia de limbi străine, pe care o termină în 1967, cu specialitatea "limbi străine". Trec peste primele volume, neinteresante literar, publicate de scriitor. Se ştie că 1968, 1969 şi 1970 au însemnat ani de vârf pentru romanul românesc, aşa cum , în perioada interbelică, a fost anul 1930. Nu are rost să fac un pomelnic cu cele douăzeci de romane foarte bune, unele capodopere, publicate în cei trei ani. E suficient să spun că spectrul romancierilor e uimitor de larg : tipăresc romane "mari" scriitori din generaţii mult depărtate în timp, de la Zaharia Stancu ( cu "Ce mult te-am iubit" şi "Şatra"), care avea 66 de ani, până la Petru Popescu( cu "Prins" şi "Dulce ca mierea e glonţul patriei"),care avea 25 de ani. Ca să nu lungim vorba, căci nu am de gând să scriu un studiu, vreau să arăt ce a adus nou Petru Popescu în proza românească şi care sunt/au fost atuurile lui.

1.Capacitatea de a povesti alert, cu intuiţii vii şi profunde ale lumii, pe spaţii ample, cu alte cuvinte, talent de romancier.
2.Un nou tip de personaj : tânărul unei generaţii fără idealuri, care trăieşte din plin.
3.Teme noi : spaima în faţa morţii iminente (inginerul din "Prins" are cancer şi mai are câteva luni de trăit); falsul patriotism (în "Dulce ca mierea..."), dragostea eliberată de prejudecăţi.
4.Un erotism direct şi abundent, cu atât mai şocant pentru vremea respectivă, când comunismul era în floare.
5.O sinceritate surprinzătoare, care face pagina scrisă să vibreze de viaţă şi de autenticitate.
6 .Precocitatea. Numai Thomas Mann a publicat "Casa Buddenbrook" (o capodoperă pentru care a luat Premiul Nobel) la 26 de ani.
Din păcate, Petru Popescu a preferat să emigreze în S.U.A. şi să devină scriitor şi cineast american. Acolo a devenit un scriitor de succes comercial, ceea ce, în definitiv, nu e puţin lucru. E păcat însă că în această carieră tipic americană s-a irosit un scriitor unic, cu resurse artistice aproape nelimitate.


P.S. După ce am scris rândurile de mai sus, am recitit romanul "Prins". Pentru vremea când a fost publicat ( şi chiar pentru timpurile noastre !) este, într-adevăr, impresionant.

Marin Preda şi "tema povestitorului"

O idee care l-a preocupat constant pe Marin Preda a fost "tema povestitorului". Ce înseamnă, în definitiv, acest lucru în concepţia autorului "Moromeţilor" ? Obsesia porneşte de la neliniştea creatorului că textul scris de el nu poartă amprenta personalităţii scriitorului, "semnul" său distinctiv. Este teama că opera se înstrăinează de cel care i-a dat viaţă. Scriitorul trăieşte sentimentul că, într-o carte sau alta, nu a vorbit despre sine şi scrierea respectivă nu-l reprezintă. Odată ieşită în lume, opera nu-şi mai recunoaşte stăpânul. Probabil că Preda înţelegea prin "tema povestitorului" asimilarea ideilor, fantasmelor şi neliniştilor sale în pagina scrisă, intruziunea biograficului sublimat artistic în ficţiune. "Tema povestitorului" reprezintă, pentru prozator, viaţa la porţile artei. Iată ce le mărturiseşte scriitorul lui Ştefan Bănulescu şi Ilie Purcaru, într-un interviu inclus în volumul "Colocvii" : "Ceea ce m-a făcut însă să ţin mulţi ani neterminat acest roman ( "Moromeţii" - n.n.) a fost absenţa temei personale, intime, a povestitorului. Oare el nu juca, la rândul său, un rol în aceste fapte ?" Şi mai departe : "Această idee care de obicei lipseşte scriitorilor când termină o carte şi care mă face să cred în existenţa unei teme a povestitorului ce n-a fost exprimată, cred că provine din sentimentul de insatisfacţie - sau de uitare care nu s-a produs - cu privire la destinul tuturor eroilor din cartea mea : n-am spus, parcă, tot ceea ce aveam de spus..." Într-un alt interviu, acordat de această dată lui Petru Cârdu în 1976, la Mogoşoaia, dar apărut postum, pe 8 ianuarie 1981, în revista "Tribuna", Preda declară că"Tema povestitorului a apărut în preocupările mele după ce am scris Moromeţii. Da, mi-am zis, am scris despre tatăl meu. Dar despre mine însumi pot scrie ? Are vreo semnificaţie viaţa mea ? Şi astfel am scris Delirul".
În fond, cine urmăreşte evoluţia prozei lui Marin Preda nu poate să nu observe o căutare de sine tulburătoare. Arta scriitorului se înnoieşte cu fiecare proaspătă apariţie, viziunea devine mai originală, iar construcţia narativă mai elaborată. Înnoirea se produce la nuvelul perspectivei narative, al personajului, al stilului şi al structurii romaneşti. Naratorul din cărţile ulterioare "Risipitorilor" este un adevărat purtător de cuvânt al autorului, apărând în câteva ipostaze distincte. Este omniscient şi pasionat de istorie ("Delirul"), se confundă cu personajul ( "Intrusul", "Cel mai iubit dintre pământeni") sau împrumută perspectiva acestuia ( "Risipitorii", "Delirul"). Pasiunea pentru istorie a lui Preda oferă prilejul implicării naratorului în text ("Delirul"), istoria apărând sub un dublu aspect. Pe de o parte, este trăită de Paul Ştefan care se află în miezul evenimentelor. Pe de altă parte, evenimentele sunt comentate în mod direct de către narator. Mecanismele puterii, factorii de decizie, isteria care cuprinde mulţimi de oameni, crima organizată la scară planetară, atrocităţile, instinctul de distrugere al omului şi tenebrele din sufletul acestuia sunt tot atâtea teme de meditaţie pentru narator. Cel mai blând lucru care se poate spune este că aceste comentarii nu sunt benefice pentru valoarea artistică a romanului.
Preda este autorul mai multor personaje memorabile, care rivalizează, ca realizare literară, cu Moromete şi care sunt variante ale unui prototip. Acest personaj apare în cărţile scriitorului la diferite vârste, în împrejurări variate. De obicei, îşi petrece cpilăria în mediul ţărănesc. Este neajutorat, fragil şi nu pare să facă faţă vieţii dure de la ţară. Refuză violenţa şi caută tovărăşia cărţilor. Este inocent, stângaci, bleg, cuprins de o ciudată somnolenţă. Îl caracterizează o anumită nepăsare, dar face eforturi considerabile pentru a supravieţui în această lume ostilă. Mai târziu va părăsi satul, nedorind să rămână ţăran. La oraş va deveni un intelectual fără vocaţie politică, fiind însă mereu prezent acolo unde se întâmplă ceva. Dacă provine din mediul urban, este medic, meseriaş sau profesor. Este o fire reflexivă şi îi place să se confeseze. Trăieşte stări de criză şi uneori este mutilat fizic sau sufleteşte. Ca om, este sortit eşecului. Aesta pote fi erotic, familial, profesional, social sau politic. De cele mai multe ori, insuccesele se ţin lanţ. Este un pesonaj care "păţeşte" ceva şi problematizează. Natura lui este de esenţă morală şi intelectuală. Nu este un om de acţiune, un cuceritor, dar nu este definit nici de gratuitatea şi de dezinteresul lui Moromete. Participând parcă la un proces, el este chemat la bară să depună mărturie.
Spuneam că înnoirea permanentă a creaţiei lui Marin Preda se face simţită şi la nivelul stilului. Există un anumit stil în scrierile de tinereţe şi în "Întâlnirea din Pământuri". Maniera apare uşor modificată în "Moromeţii". Cu totul alt stil este utilizat în "Risipitorii", "Moromeţii II" şi "Intrusul". În sfârşit, un registru stilistic diferit operează în "Viaţa ca o pradă" şi "Cel mai iubit dintre pământeni". S-ar zice că "povestitorul", în termenii lui Preda, şi-a găsit nu numai "tema", ci şi "vocea" care îl reprezintă cel mai bine.
Structura epică a romanelor lui Preda suferă şi ea modificări în timp. Preocuparea pentru schimbare este vizibilă şi aici. Se întâmplă însă un lucru curios : gândindu-şi cu atenţie arhitectura cărţilor, scriitorul cade uneori victimă unui schematism naiv, cum se petrece, de exemplu, în "Marele singuratic".
ÎN CURÂND, ARTICOLELE "AUTORI, SCRIITORI, CITITORI" ŞI "ŞEDINŢOMANIA".

Poemul cu o mie de feţe

Nu despre mulţi poeţi români contemporani se poate spune că au, ca şi principii, un blazon propriu, un decor şi o tematică uşor de recunoscut după doar câteva versuri, o amprentă unică, inconfundabilă, pusă ca un sigiliu pe fiecare text elaborat. Poetul, eseistul şi comentatorul fenomenelor socio-politice Bogdan Ghiu are cu prisosinţă aşa ceva, lucru admirabil azi, când fenomenul literar, după un regres al criticii de întâmpinare, prin dispariţia sau retragerea unor nume grele, precum Valeriu Cristea, Nicolae Manolescu, Eugen Simion şi Lucian Raicu, a tins sa devină, o bună bucată de vreme, o masă nediferenţiată decât prin semnăturile autorilor. Cult, erudit, rafinat, concis, eliptic, mereu cu priză la idei revelatoare şi la paradox, Ghiu face figura insolită a unui Borges autohton. El este un poet profund autentic, cu viziuni filtrate prin textele a sute de biblioteci cu rafturile ticsite cu tomuri impunătoare. Bogdan Ghiu are o conştiinţă critică atât de accentuată, încât nu greşesc dacă spun că el însuşi ar fi cel mai bun exeget al propriei opere, lucru care nu este deloc în defavoarea unui poet modern. Recitindu-i creaţia poetică( „Manualul autorului”, Cartea Românească, 2004) şi mi se impune ca o evidenţă faptul că Bogdan Ghiu şi-a găsit încă de la început timbrul, recuzita, stilul şi temele proprii, fiind mereu egal cu sine, fără să coboare valoric, fără să-şi trădeze modul de a scrie, amintind, prin consecvenţa sa stilistică (şi numai prin aceasta), de Bacovia.
Încă de la început, poetul îşi manifestă neîncrederea în posibilităţile de comunicare prin intermediul cuvintelor de care s-a abuzat prin folosinţă excesivă : „prea multe lucruri au fost văzute prin ele/ şi folosite./ Au venit să se aşeze pe foaia albă şi tare/şi să inducă lumea în eroare.”(„Prolog în carte”). Agresivitatea lumii are consecinţe asupra creaţiei : „Mă apăr de ceea ce/ mă înconjoară/ şi scriu un poem debil pe care îl părăsesc.”(„Poem”). În mod surprinzător, poezia nu ţine de tehnică, fiind o chestiune de inspiraţie : „Poezia în poem ca/ şi mine în această cameră/ afurisită şi ca/ şi sufletul în mine/probabil.”(„Poem”). Un fapt ignorat îndeobşte, când este vorba de textele lui Ghiu, este că poezia lui nu mizează în primul rând pe meşteşug şi construcţie. Intuiţia e suverană. Poet hiperlucid, de o inteligenţă sclipitoare, Ghiu este însă tras de mânecă de talentul său incontestabil :”Vine ceva şi se lipeşte strâns de mine -/ este comparaţia cu altceva,/ la fel de singură/ şi de rănită.”(„Poem”). Analogiile şi comparaţia sunt procedee de bază şi vizează fragilitatea eului în faţa lumii. Obiectele sunt puse în oglindă pentru a-şi contempla sinele schimbător, înfometat, devorator : ”Adaug unui obiect/ comparaţia cu sine/ pentru a-l lăsa pradă/ restului hămesit/ de poem.”(„Poem”). Poetul se vede ca pe un vagabond care ne aminteşte de Villon, Rimbaud, Poe şi Buddha, suferind de boala creaţiei :”cu picioarele eliminate în încercări de a şopti -/ amorţeşte, pe cele şapte cărări ale poemului/ se întoarce la tine punctul final, vagabondul/ (fantoma). Şi cum rana urcă pe trup/ mai bine ca soarele, alege-ţi/ singur locul de apogeu/ şi împrejmuieşte-l, descrie-l.” („Poem”). Poezia este, în fond, expresia suferinţei şi a eşecului :”Ce bine/ că poemele apar şi există/ în afara trupului./ Dar ele/ continuă să aibă/ forma organelor noastre./ Ce bine/ că ele nu dau naştere/ la oameni.”(„Poem”). Ghiu „scrie” cu obiecte pe care le poate ignora : „Scriu : Am uitat să citesc,/ ştiu doar să scriu./ Umplu spaţiul cu lucruri/faţă de care să pot fi orb.”(„Poem”). Textul este semnul, urma, rămăşiţa umană a unei existenţe : „Cu creionul pe albituri/ haşurând desenez murdăria/ pe care trebuie să o las cu trupul.”(„Poem”). Nu găsim aici nimic din aglomerările sufocante din textele altor autori. Sugestia, reducerea inventarului la lucrurile esenţiale par a fi deviza poetului.Nimicul, potenţialul, neputinţa de a scrie sunt temele supreme ale acestei poezii :”Aş vrea să urlu/ şi/ să port un titlu.”(„Poem”). Sau : „ Mă gândesc acum la un poem de dragoste/ aşa cum mă gândesc la tine./ Elegia de-a nu putea să mi-l reprezint,/ elegia de-a nu putea scrie măcar DESPRE el.”(„Poem”). N-au fost remarcate suficient ironia şi autoironia, de cea mai bună calitate, care adie prin poemele lui Ghiu : Vai,/ nu pot continua ( niciun pic )/ acest poem/ atât de minunat.”(„Poem”). Geometrii sigure, reconfortante, străbat textele :” Aici e un ocol al locului./ Imposibil să faci poemul perpendicular/ şi să poţi coborî.”(„Poem”). Explorarea străfundurilor lumii se face cu ajutorul unor elemente umile : „Mi-e milă de conserva pe care/ n-o vom deschide la nuntă,/ mi-e milă de noi -/ ce mici sîntem pe/ fundul(sic!) unui poem de/ milă.”(„Poem”). Cuvintele respiră prin gesturile fireşti ale iubitei : „Am văzut-o ducându-se./ Însemna ( câte gesturi plutesc/ în luciul/ mâinii drepte ?( că/ poemul se terminase/ cu bine.”(„Poem”). Toate textele lui Bogdan Ghiu reprezintă căutarea Marelui Poem, fiind ipostaze şi variante ale acestuia, care nu-l multumesc pe poet. „Manualul autorului” este un tratat şi o exegeză la o carte-poem visată, niciodată scrisă, niciodată terminată. Aceasta este cea mai frumoasă şi mai inteligentă utopie din literatura română, având şi cea mai înaltă miză artistică. Este o utopie programată de însuşi autorul ei să eşueze. Proiectată să eşueze, Utopia Marelui Poem triumfă în estetic. În condiţiile în care scrierea efectivă a Marelui Poem n-ar fi avut niciun haz şi nici n-a fost luată vreodată în calcul, renunţarea la scris se preface în poezie. În spiritul autorului, mare iubitor de paradoxuri, am putea spune că poezia sa este un eşec al eşecului. Eşec al nimicului, al golului, al tăcerii. Totul este însă asumat conştient. Există în texte o fugă de propria identitate şi o căutare a acesteia, într-un joc obsesiv de transfigurări. Poezia lui Bogdan Ghiu se priveşte tot timpul în oglindă, căutându-se, rătăcindu-se, agasată de propria imagine, şi regăsindu-se, în cele din urmă, mereu nouă, proteică, surprinzătoare, originală. Dacă modalitatea de a scrie rămâne aceeaşi, viziunile sunt mereu altele. Convertirea existenţei în estetic se face su aparenţele unor minore inventarieri şi ale unor false preocupări tehnice. Ghiu redescoperă mitul lui Manole, din perspectiva,iarăşi, unei autoironii puternice. Ana varsă lacrimi de crocodil :”O, lacrima e semnul/ că ai vrea să digeri/ pe acela care te înconjoară.”(„Poem”). Multiplicarea poemului se poate face la nesfârşit. O doctrină poetică poate genera ea însăşi o infinitate de poeme :”Acum, acum, să pot trăi -/ în locul meu să las/ un poem/ să scrie poeme.”(„Testament”). Poemul e împuţinat, redus la câteva semne grafice : „Punctul alb (care există deja)/ şi punctul negru/ (pe care îl pun eu.)”(„Două puncte”). Poeziile lui Bogdan Ghiu conţin sugestii culturale de o incomparabilă bogăţie. Ca un alt personaj al lui Marquez, poetul scrie, pe fiecare obiect, numele acestuia. E o modalitate de a nega realitatea netrebnică :”Eu scriu pe fiecare obiect, încet, ceea ce e./ Îl înjur.”(„Poem”). Pe alocuri, când se afirmă ca un poet al transcendenţei goale, Ghiu este un poet foarte expresiv : „Împăturită noaptea-n foaie./ O-nţep şi curge în odaie.” „Privirea cotită” (indicaţii de ieşire) este o replică modernă la poemul arghezian „Între două nopţi”.
Poemele lui Ghiu sunt construite, totuşi, cu migală de bijutier. Cercul, rotundul, golul, ca şi nimicul, remarcat mai înainte, adică temele obsesive ale literaturii noi, sunt prezente pe aproape fiecare pagină. „Poemul” este chiar discuţia despre scrierea poemului „NU, NU, altceva ; degradarea cu mijloace pozitive a / primelor cuvinte legate, copilăria şi adolescenţa poemului. / Discutaţi : v-am făcut locul gol. / Învăţaţi să ştiţi totul.”(„Cursivitate”) Scrierea poemului e precum săvârşirea unui act de bunăvoinţă faţă de un pensionar : „Scriu un poem (un fals poem),/ ajut cuvântul să treacă/ şi să încapă cu bine/ între început/ şi/ sfârşit.”(„Poem”). Cuvintele uzate, „sfârşite”, sunt recondiţionate prin construirea poemului, poezia fiind un mod de renaştere, de regenerare a cuvântului : „Vioiciune a cuvântului sfârşit/ care revine, revine/ bucuros în mijlocul poemelor mele.” („Poem”). În logica textelor, poemul îl inventează pe poet : „Cercul mai drept ca vânătoarea - / un singur vers a rămas să/ liniştească poemul/ şi/ să/ mă viseze.”(„Poem”). Semnele grafice sunt şi ele generatoare de poezie :”Undeva/ în poem (nu acesta)/ punctul/ digeră/ liniştea/ în tăcere./ (Aici, în paranteză [aceasta]/ e bine).”(„Poem”). Bogdan Ghiu este un excelent poet erotic. Anatomiile sunt delicioase, cuvintele şi semnele de punctuaţie se contopesc cu peisajul într-o magie indescriptibilă :”Numele tău îmbina copacii,/ imobiliza/ marginile împletite ale lacului,/ cuvintele noi spintecau ridurile otrăvitoare,/ punctul se desfăcea ca o piersică,/ i se vedea miezul ca o săgeată./ Totul se apropia./ Inima începuse să aibă periferii./ Zboruri obscure, cu aripi/ crescute în luminişul stomacului.”(„Poem cu o singură imagine copiată”). Poetul găseşte deseori punctul inefabil, care favorizează geneza poemului :”Poem pe marginea prăpastiei./ Dacă ai veni şi tu/ ar cădea./ Dar ce discursuri înălţătoare/ învaţă el/ şi ce/ recompensă secretă primeşte/ de la punctul acesta bine uns/ şi strălucitor/ ca după o/ naştere.”(„Poem”). Deşi nu lipsită de afectivitate, poezia lui Ghiu refuză sentimentalismul :”Ca un gunoier/ poemul pleacă înjurând.// N-aştept să se termine-n zare.”(„Două Fragmente”). Pendulând între realitate şi imaginar, „poemul” lui Ghiu se află într-o continuă osmoză cu elementele lumii. Poetul reuşeşte pagini excepţionale, de o frumuseţe stranie : „Nu se mai înţelege nimic,/ nu se mai înţelege/ nimic – aici/ e tata ascuns,/ femeia lui de peste mări şi ţări/ îi împleteşte tranşee.”(„La malul poemului”). Naşterea poemului este o înviere cvasidivină :” Să mai rămână de pus doar/ punctul,/ Dumnezeu-Însuşi,/ pata de sine !” („Poem”). Până la urmă, poemul se încheagă din orice, imprimând realităţii o anumită sintaxă, dar şi ameninţând-o cu haosul : „Poţi dumneata să îţi iei răspunderea/ să arunci/ o lume fericită/ în haosul acesta neterminat ?” („Poem”). În universul lui Ghiu nu e obligatoriu ca poemele să fie scrise, ele existând potenţial şi în afara acestuia :”ce lene.../ să nu poţi scrie acest poem/ şi el/ să existe.”(„Poem”). Apocalipsa fiinţei este descrisă admirabil :”Înainte de catastrofă/ cuvintele părăsesc primele fiinţa,/ apar din adâncuri/ purtând forma fisurilor/ din care s-au prăbuşit;/ vreo zece-cincisprezece/ se opresc, privesc înapoi şi ar vrea să te strige./ Acestea vor fi poemul.”(„Poemul”). Reînvierea şi extragerea esenţelor din lucruri sunt idei ce revin constant : „Se extrag zorile din lucruri./ Lumina evadează din lucruri./ Dimineaţa găsim lumina în afara lucrurilor./ Dimineaţa găsim lucrurile în lumina care s-a scurs din ele/ peste noapte.”(„Propoziţii matinale”).
Treptat îşi face loc în texte şi tema cea mai reprezentativă, aceea a tăcerii :” dar tăcerea nu ai cum s-o refuzi/ Ţi-o dau. Eşti prins. Stăpâneşte-o/ cu bine.” Şi încă : „A scrie înseamnă a nu vorbi, a tăcea./ A te constrânge singur/ să taci./ Scriu ca să tac.” („Când nu apari”). Tăietura versului este impecabilă şi prospeţimea notaţiei remarcabilă : „Cum stai în amintire şi o lumină/ numai a ta te luminează din/ când în când. Tu eşti pământul/ amintirilor mele, mama memoriei, bombardată cu seminţe de toate soiurile, din care alegi...” („Loc natal”). În ultimele volume el scrie un tip aparte de poezie care ar merita o discuţie separată. Textele sale , ca şi cele ale lui Henri Michaaux, dar în cu totul alt registru, par a fi trecute prin eprubetele, retortele şi alambicurile celei mai rafinate inteligenţe.
Bogdan Ghiu este un mare poet , un adevărat clasic al generaţiei 80, un autor care este singurul stăpân şi locuitor al unui teritoriu liric inconfundabil. El ne face să ne gândim, cu speranţă şi îndreptăţire, la un Nobel românesc.

Critica literară şi revigorarea romanului

Oricâtă antipatie ar avea scriitorii faţă de criticii literari ( se cunoaşte cazul unui romancier occidental celebru care şi luat ca model, pentru un personaj care moare, pe un cunoscut critic literar), trebuie să recunoaştem că aceştia sunt o prezenţă necesară în peisajul oricărei literaturi din lume. Mai mult chiar, fenomenul literar degenerează dacă, la un moment dat, nu există critici de valoare care să se pronunţe în legătură cu cărţile apărute. Un exemplu relativ recent este încetarea activităţii celor mai importanţi critici literari aparţinând generaţiei '60. Aceasta a generat o confuzie de valori fără precedent, transformând, pentru câţiva ani, apariţiile editoriale într-o avalanşă derutantă. Criticul nu este numai un mediator între carte şi cititor, având un rol sanitar, de eliminare a nonvalorilor şi de filtrare a operelor cu adevărat valabile. Pentru mine, un critic literar este tot un scriitor, fiind un adevărat regizor al evoluţiei unei literaturi. Având un program şi o doctrină literară, o direcţie şi un canon, el scrie "romane" în care personajele sunt cărţile şi autorii. Criticul ar fi un scriitor de gradul al doilea. Realitatea este că liniile de forţă ale unei literaturi urnează gusturile şi principiile valorice ale celor mai importanţi critici ai epocii respective. Titu Maiorescu şi E. Lovinescu sunt exemple elocvente în acest sens. Scriitorii rămaşi în istoria unei literaturi nu sunt cei care au plăcut publicului larg, ci aceia care au fost apreciaţi de critici. Nu Cezar Petrescu, ci Camil Petrescu. Nu Mihail Drumeş, ci G. Călinescu. Nu Ion Grecea, ci Anton Holban, Ştefan Bănulescu, Hortensia Papadat-Bengescu şi M. Blecher. Dacă e adevărat că, în general, mai citim şi ce ne cade în mână, recitim astăzi numai ceea ce au selectat marii critici din trecut. Istoria unei literaturi este un muzeu viu alcătuit după ideile marilor critici. Acestea fiind zise, rămâne un mister de ce romanul românesc a cunoscut o perioadă de surprinzătoare anemiere în deceniul opt al secolului trecut. Mai mulţi critici de valoare se manifestau în perioada respctivă, dar optzeciştii nu au excelat în a scrie romane de valoare. Să fie de vină urmărirea exclusivă a rafinării scriiturii ? Nu sunt sigur. În orice caz, dacă poezia a evoluat frumos, fără hiatusuri ( graţie activităţii critice a poeţilor înşişi care s-au comentat între ei, dar şi a unor critici de mare pătrundere, dintre care cel mai proeminent este Al. Cistelecan), romanul a intrat într-o zonă obscură, din care a ieşit abia după ce noi critici de mare calibru, cum ar fi Daniel Cristea-Enache şi Paul Cernat, au început să publice constant articole şi studii foarte convingătoare, impunând nume ca Florina Ilis, Petru Cimpoeşu, Dan Stanca, Radu Aldulescu, Ioan Groşan, Mircea Cărtărescu ( ca romancier !), Bogdan Suceavă, Dan Lungu, Dumitru Ungureanu, Filip Florian, Florin Lăzărescu şi alţii câţiva. Nu trebuie să-l uităm pe "clasicul" Ştefan Agopian, autor demn şi el, ca şi alţi scriitori români de azi, de o recunoaştere internaţională şi afirmat, ca mare scriitor, chiar în secetosul deceniu al optulea. Până să fie luat în serios de Daniel Cristea-Enache, Aldulescu era doar un scriitor cu o piaţă literară bună. Cert e că în momentul de faţă avem de-a face cu o înflorire uimitoare a romanului românesc. Câţi dintre ei vor rămâne definitiv pe tabla de joc a valorilor perene ? Numai criticii literari de azi au un răspuns la această întrebare.

Povestiri fantastice

De fiecare dată când citesc o povestire fantastică, am impresia unei complicităţi cu un narator care îmi promite dezvăluiri senzaţionale, dar dovedeşte, în cele din urmă, că nu ştie nimic sau se preface că nu ştie nimic.. Te face să-l urmezi, mergi pas cu pas pe urmele lui, asişti la lucruri incredibile, el îţi face semn că totul are o explicaţie pe care o vei afla la momentul oportun, însă în final ramâi descumpănit când însuşi naratorul pare nedumerit şi confuz. Dacă este şi personaj, lucrurile acestea sunt şi mai bine reliefate. O povestire fantastică este povestea întrepătrunderii a două lumi incompatibile. Personajul şi, pe urmele lui, cititorul ,abil manevrat de către narator, pătrund pe nesimţite într.o altă lume care îşi face sau nu simţită prezenţa prin anumite „semne”. Un exemplu edificator în acest sens este „Frica” de Guy de Maupassant. Este un text care explică perfect mecanismul unei creaţii fantastice. Naratorul călătoreşte noaptea cu trenul. În compartiment se simte un puternic miros de fenol. Mai târziu aflăm că totul este dezinfectat datorită pericolului de holeră. În acelaşi compartiment se mai află un domn în vârstă, de condiţie bună. La un moment dat, cei doi văd , din goana trenului, doi oameni bărboşi şi în zdrenţe, stând într-o pădure, în jurul unui foc. Dornic de comunicare, domnul în vârsta remarcă faptul că e ora douăsprezece şi că ei au văzut ceva bizar. Abia mai târziu enunţă o idee care ar putea fi socotită o emblemă pentru multe povestiri fantastice :”Nu ţi-e frică decât de ceea ce nu înţelegi”. Şi respectabilul domn relatează două întâmplări pentru a-şi argumenta opinia. Îşi aminteşte cum marele scriitor rus Turgheniev a povestit cândva, în casa lui Flaubert, cum, scăldându-se în apa unui râu, s-a speriat îngrozitor când o creatură semănând a om, a încercat să-l ia în braţe şi chiar l-a fugărit o vreme, până când un băieţandru aflat cu vitele la păscut a îndepărtat monstrul cu biciul.Băiatul i-a spus că era o nebună care trăia la marginea pădurii. A doua întâmplare povestită de domnul cel distins nu mai are însă o explicaţie clară. El relatează că, la un moment dat, călătorea prin Bretania. Era noapte şi el mergea pe jos. Atmosfera era stranie, noaptea era adâncă, nu se vedea nimic şi nu se auzea decât şuieratul vântului. Şi atunci bătrânul a auzit un zgomot care se apropia. S-a dat la o parte din drum şi a văzut uluit o roabă care mergea singură, duruind peste pământul uscat. Evident că nu a putut găsi o explicaţie raţională acestui fapt. Cred că acesta este principiul fantasticului : nu este fantastic decât ceea ce nu are o explicaţie raţională, iar perspectiva narativă are un rol esenţial în realizarea incertitudinii, ambiguităţii, echivocului.

Aceste reflecţii mi-au fost prilejuite de apariţia cărţii „Plimbări cu Freud” de Kocsis Francisko (Editura Ardealul, Târgu-Mureş, 2006), binecunoscutul poet ardelean, redactor la revista „Vatra”. Nu este prima dată când un poet îşi incearcă puterile în proza fantastică. Prima impresie este că nu găsim aici nimic din nefirescul povestirilor din „Trântorul” lui Emil Botta. Deşi fără lirismul apăsat din prozele lui A. E. Baconsky, textele din „Plimbări cu Freud” sunt mai aproape de „Echinoxul nebunilor” decât de realismul înşelător din prozele lui Mircea Eliade. Fiecare povestire este construită atent, cu o grijă deosebită pentru detaliile semnificative. „Casa din grădina japoneză” prezintă o lume ordonată, care funcţionează după legi aparent normale. Descrierea grădinii îngrijite de un japonez este de o precizie geometrică : „ un rând de meri întâlnindu-se sub un unghi de patruzeci şi cinci de grade cu un rând de cireşi care primavara sunt numai floare, dar nu rodesc niciodată, consumându-şi vitalitatea în această superbă risipă. Din vârful unghiului porneşte un rând de pruni spre zidul dinspre stradă ; cele trei rânduri, văzute de sus, alcătuiesc litera Y.” În acest decor se întâmplă un lucru care sfidează orice logică. Un necunoscut îl vizitează pe proprietarul grădinii şi îi transferă propria invaliditate. Vizitatorul mărturiseşte că a fost trimis de o voce şi că va reveni peste un an, când lucrurile vor reintra în normal. Ceea ce se şi întâmplă, numai că scena de la început se repetă în oraş, cu un acelaşi invalid, şi nu mai avem certitudinea că personajul afectat de aceste miracole inverse îşi va mai căpăta vreodată capacitatea de a merge. Scenele sunt perfect motivate, între ele există o continuitate firească, iar finalul este reuşit.

Depăşirea limitelor umane şi pătrunderea într-o altă lume formează tema povestirii „Incredibila aventură a domnului Godeschal”.În urma unor exerciţii îndelung repetate, personajul reuşeşte să zboare şi să se teleporteze în locuri îndepărtate, reuşind să depăşească barierele timpului şi ale spaţiului. Ulterior, când se reîntâlneşte cu fiul său, el reintră sub regimul temporal pământesc şi moare asemenea eroului din basmul „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”: „ Când soarele va ajunge pe floarea de mac sălbatic din mijlocul covorului, voi porni să-mi străbat anii. Voi ieşi în grădină şi cu fiecare pas voi îmbătrâni vizibil. Va trebui să mă urmezi. Când voi muri, să mă ridici şi să mai faci câţiva paşi în direcţia în care mergeam. În braţele tale vei avea un schelet pe care va trebui să-l îngropi. Acela voi fi fost.” Există, în aceste pagini, o subtilă pendulare între două lumi, una dintre ele rămânând misterioasă şi inaccesibilă. De altfel, fiecare poveste opereză o deschidere către un alt plan, însă doar atât cât să facă mai enigmatic universul paralel revelat. Este „o uşă abia întredeschisă”, cum ar spune un celebru critic literar român, autor şi el al unor excelente povestiri fantastice. În „Seară vieneză”, un străin îl pedepseşte pe un jandarm ticălos. Apariţia motanului cenuşiu, în final, asigură naraţiunii o desăvârşită ambiguitate.”Vocea” probează neobişnuita dexteritate a autorului de a scrie povestiri. Intervenţia „celui care scrie această poveste”şi care întrerupe fluxul epic, la sfârşit, pare să fie cel mai potrivit final, dar bucata nu se numără printre cele mai reuşite din volum. În orice caz, procedeul este ingenios, dar nu ţine neaparat de fantastic. „Păducelul” evidenţiază gustul şi educaţia artistică a autorului. Se simte ochiul şi mâna celui care percepe lumea dintr-un punct de vedere estetic. Descrierile sunt de un mare rafinament : „ Frigul nu pare prezent, doar o melodioasă compactare a stratului din ce în ce mai gros de nea sub greutatea fulgilor care continuă să cadă. Răzorul cu firele înalte de iarbă uscată şi tufa de măceş cu spini mari, în care s-au prins câteva frunze pe care păianjenul le-a îmbinat în arhitectura sa, rup ritmul monoton al unei coline domoale...” Avem de-a face cu o evadare în esteticul pur, personajul fiind o ipostază modernă a meşterului Manole. „Ceasul de buzunar” şi „O plimbare în amurg” înclină mai degrabă către straniu, dacă ne gândim la categoriile lui Tzvetan Todorov. Decorul este schiţat, de fiecare dată, cu o mână sigură, de autentic prozator. În sfârşit, cea mai reuşită piesă este, în opinia mea, „Cantata profana”. Poetul şi prozatorul îşi dau mâna pentru a realiza un text cu un relief artistic exceptional. Muzica secretă a oraşului este sugerată într-un mod încântător, iar condiţia artistului este evocată cu mijloace proprii, originale. Călătoria prin urbea natală, prilejuieşte naratorului pagini admirabile : „Am trecut pe lângă paragina numită Cocoşul de aur , cândva cel mai galonat local al târgului, altfel o superbă clădire în stil secession, cu interioare spatioase în pereţii cărora s-a impregnat muzica unui veac apus; dacă treci pe lângă ea noaptea târziu, când oraşul doarme, poţi auzi aceste melodii de parcă în clădirea întunecată orchestra nici n-ar fi observat că uşa timpului s-a închis şi ar continua să cânte pentru clienţi cărora doar parfumul le-a mai rămas în preajma meselor.”

Scriam la început că nu este prima dată când un poet român scrie proză fantastică. Ba chiar putem spune, dacă judecăm lucrurile cu atenţie, că mai ales poeţii au izbutit în acest dificil domeniu. Mihai Eminescu, Al. Macedonski,Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu, Ion Vinea, Emil Botta, Ion Minulescu, Adrian Maniu, Al. Philippide şi Mircea Cărtărescu sunt nume prestigioase care au creat texte antologice, unele dintre ele adevărate capodopere, pentru specia literară pe care am discutat-o. Este evident că hlamida de mag, căutător şi creator de mistere, i se potriveşte şi lui Kocsis Francisko.

NINO

Ion Stratan era un miracol prin el insusi. Inalt si frumos, ca un personaj din filmele lui Nikita Mihalkov, te coplesea mai intai prin generozitate si bunavointa. Era protocolar si fermecator cu oricine intra in contact cu el. Nu refuza, nu jignea si nu ranea niciodata pe nimeni. Foarte putin timp mi-a trebuit sa inteleg ca altruismul sau si solidaritatea cu ceilalti nu erau decat una dintre infinitele fatete ale unei fabuloase, uluitoare inteligente. Mereu deschis, mereu indatoritor, crease in jurul sau un climat de extraordinara efervescenta creatoare. Toti caministii scriau , toti erau mari, geniali, nobili si frumosi. Entuziasmul era general. Mai tarziu mi-am dat seama ca intregul sau comportament nu era numai rodul unei educatii alese si urmarea firii lui de rus inclinat sa fraternizeze cu semenii sai, ci si reflexul unei pedagogii superioare. Intr-un fel sau altul, Nino ne-a educat pe toti cei care am fost colegi cu el, in facultate si in caminele studentesti din 6 Martie si Grozavesti. Ne-a imblanzit, ne-a civilizat, pentru a ne putea comunica uimitoarele sale revelatii. El facea ca figura – bonoma sau flegmatica, dupa caz - a lui Alexandru Musina sa para plina de umor, iar ursuzenia lui Romulus Bucur sa fie metamorfozata in originalitate. Verva sa inimitabila contrasta violent cu lipsa de umor a altui poet de marca, mai norocos si mai iubit de critici decat Nino.
Am pomenit despre inteligenta lui Nino. La cursuri, la seminarii, la Cenaclul de Luni - unde avea posibilitatea de a intra in dialog cu o inteligenta egala cu a sa, aceea a lui Nicolae Manolescu – , Nino ii fascina si ii uluia pe acultatori. "Batrane, i-ai naucit pe toti", a exclamat poetul Laurian Campeanu dupa o sedinta in care Stratan fusese, pentru a nu stiu cata oara, one man show.
Imi amintesc ca intampinam impreuna prima ninsoare, plimbandu-ne din Grozavesti pana in Cotroceni si inapoi, in camasi si cu capetele descoperite. Intr-un rand am vegheat o noapte intreaga sa apara un numar din "Romania Libera", unde Nicolae Manolescu, idolul nostru de atunci, avea un interviu in care vorbea si despre Nino, numindu-l "minte stralucita si poet foarte talentat". In asteptarea ziarului, am fumat si ne-am prostit, facand clasamente : cei mai mari poeti, cei mai valorosi critici, cei mai slabi... Apoi am mers la cinemateca si am vazut "Persona" de Bergman.
Nino mergea deseori in vizita la Nichita Stanescu. Erau prieteni si insista sa merg si eu pentru a-l cunoaste pe marele poet, asigurandu-ma ca Nichita m-ar fi indragit pe loc. Timiditatea mea a fost mai puternica decat incurajarile sale si regret si astazi ca nu i-am urmat indemnurile. Nichita il iubea pe Nino, Nichita il desena pe Nino, Nichita ii dedica poeme lui Nino.Era recunoasterea unui mare poet de catre alt mare poet. Ei intelesesera ceea ce nu inteleg cei care nu recunosc statutul de scriitor decat autorilor ale caror acte de creatie s-au produs in interiorul grupului consacrat sau gastii literare din care fac ei insisi parte : intr-o literatura e loc pentru toate talentele.
Cine il cunostea pe Nino avea certitudinea ca vorbeste cu un geniu.( Aceeasi senzatie o aveau, pe vremuri, interlocutorii lui Ion Barbu.) Si ce subiect putea sa-i cada unui poet de geniu la examenul de estetica ? Simplu : "Rolul Partidului Comunist Roman in dezvoltarea esteticii" ! Bineinteles ca Nino nu s-a dezmintit si a facut un spectacol pe masura, spunand printre altele :"Daca n-ar fi existat PCR, estetica ar fi disparut ca disciplina!"Uitandu-se speriat in toate partile, profesorul l-a intrerupt, cerandu-i carnetul de note : "Zece, multumesc, ati raspuns perfect."
In ultimii ani vorbeam saptamanal la telefon si nu pot crede nici acum ca a murit. In orice caz, am certitudinea ca nu s-a sinucis si ca i s-a intamplat alt lucru ingrozitor : l-am cunoscut îndeajuns de bine ca sa pot face aceasta afirmatie. Despre poezia lui Stratan au scris altii : cu simpatie, cu intelegere, foarte rar cu rautate sau obtuzitate. La noi se face insa greseala de a aprecia poezia dupa expresiile utilizate, zorzoane stilistice si bogatie lexicala. Cand se va intelege ca natura poeziei e alta, de natura revelatorie, vor fi valorizati cum se cuvine poeti ca Gellu Naum, Emil Botta, Petre Stoica, Emil Brumaru. Si, cu voia Dumneavoastra, Ion Stratan.

Un poet paradoxal

1. Paradoxul de a fi modern
Despre Topârceanu s-au spus aproape toate lucrurile esenţiale, inclusiv acela că autorul ,,Parodiilor originale” este unul dintre cei mai moderni poeţi ai vremii sale. Este interesant că E. Lovinescu, în general foarte atent la tot ceea ce este modern, remarcă trăsătura cea mai importantă a lui Topârceanu : ,, nu putem decât recunoaşte în dl. G. Topârceanu pe cel mai autentic reprezentant al moştenirii directe a lui A. Mirea.. ‘’ Acelaşi critic observă, ,, ca notă diferenţială ‘’, că ,,în « Balade vesele şi triste » lirismul sau numai epicul , în doze dealtfel mici, se infiltreză cu umor. Ceea ce e esenţial la scriitor este inteligenţa artistică vizibilă în adaptarea formei la conţinut, în căutarea efectului, în preciziunea conturului… ‘’ Făcând aceste judicioase observaţii, Lovinescu ridică şi cele maui serioase obiecţii :,, « Balada popii din Rudeni » sau « Balada morţii », de pildă, par tăiate cu dexteritatea unei mâini de meşter într-un material din care numai emoţia şi misterul lipsesc. ‘’ Adică esenţialul. Cu alte cuvinte, Topârceanu este un meşteşugar desăvârşit, un virtuoz, în ceea ce priveşte forma, dar e lipsit de harul marii poezii. Şi rezervele lui Lovinescu merg mai departe, pe aceeaşi linie : ,, Cu o viziune atât de ascuţită şi atât de materială, dl. Topârceanu a fixat peisagii…cu amănunte prinse atât de sigur şi, pentru a vorbi tehnic, cu atâta acurateţă – încât natura pare pusă sub sticlă într-o ramă, peste care nimic nu trece ; şi tocmai acest aer de « perfecţie » de « finit » stânjeneşte impresia poetică. ‘’(E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, vol. II, Ed. Minerva, Bucureşti, 1981, pag.185) G. Ibrăileanu arată şi el că Topârceanu este ,, un poet de factură specială ‘’. Şi mai departe : ,, inspiraţia sa poetică ne dă o impresie neobişnuită de luciditate, dacă nu cumva luciditatea aceasta nu se datoreşte controlului pe care îl exercită inteligenţa asupra inspiraţiei. A releva rolul prea excesiv al inteligenţei în creaţia lirică nu credem că este un elogiu de invidiat, adus unui poet liric. ‘’(G. Ibrăileanu, G.Topârceanu, în vol. Note şi impresii , Ed. Viaţa Românească, Iaşi, 1920, pag. 206-2o7 ) Adept al inspiraţiei spontane, criticul ,, Vieţii Româneşti ‘’ pare speriat de inteligenţa lui Topârceanu.
Ca de obicei, G. Călinescu are intuiţia cea mai fină şi pune accentul exact acolo unde trebuie. În ,, Istoria… ‘’ sa , el îl trece pe Topârceanu la capitolul ,, Moderniştii ‘’. Călinescu acreditează însă, în mod indirect, ideea că Topârceanu ar fi un poet minor, definindu-l ca ,,un poet al universului mic” : ,,Unii îl preţuiesc ca pe un poet mare, alţii ca pe un poet minor. Cea dintâi opinie este greu de susţinut…. ‘’ Călinescu este primul care înţelege valoarea superioară a parodiilor :,,Totuşi se poate observa la el acel fenomen de uitare în model care e chiar semnul clasicei inspiraţii. ‘’ Topârceanu ar avea spirit critic. Dar asta nu e totul : ,, Inteligenţă critică ? E prea puţin. Avem de-a face cu un mimetism care presupune putinţa de a trăi pe felurite chei muzicale.”(G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Ed. Minerva, Bucureşti, 1988, pag. 826) Unul dintre cei mai avizaţi comentatori ai poetului, Al. Săndulescu, vorbeşte despre ,, umorul liric ‘’ al lui Topârceanu. În baladele poetului, ‘’ contemplaţia se însoţeşte cu o discretă notă de umor ‘’. Universul poeziei lui Topârceanu este definit în mod remarcabil : ,, Spirit lucid, înzestrat cu o remarcabilă inteligenţă artistică, el se caracterizează în primul rând prin autoironie, prin cenzurarea propriilor sentimente. În acelaşi timp, se relevă ca un poet al anotimpurilor, un pastelist şi un miniaturist. În umorul său se ascunde aproape totdeauna o discretă notă de melancolie şi uneori de tragism… În pasteluri, Topârceanu cultivă o poezie delicată, suavă şi graţioasă. ‘’ Criticul trage însă o concluzie greşită : ,, Prin temele abordate, ca şi prin limbajul poetic, Topârceanu este în bună măsură un poet tradiţionaliat.’’ (Al. Săndulescu, Scriitori români, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, pag. 451) În realitate, mijloacele artistice ale lui Topârceanu nu sunt ale unui tradiţionalist. Se ştie, în altă ordine de idei, că, în literatură, nu tema sau decorul contează, ci atitudinea scriitorului faţă de acestea şi modul în care creatorul se foloseşte de ele.
M. Ralea evidenţiază ,, atenţia specială pe care cel mai savant mânuitor al tehnicii poetice româneşti o dă aspectului formal al poeziei.’’ Ralea face observaţia foarte importantă că ,,între cunoştinţa intelectuală şi cea poetică” nu e un divorţ.(M. Ralea, G. Topârceanu, în vol. Interpretări, 1927, pag. 174-175) Tragem concluzia că Topârceanu ar fi un poet rafinat, un intelectual, un profesionist al scrisului. La rândul său, C. Ciopraga(în vol. G. Topârceanu, E. P. L., 1966, pag. 395-396) scrie : ,, Conştiinţă artistică exemplară, autorul de balade şi rapsodii a creat un stil. ‘’ Într-o substanţială prefaţă la ,, Balade vesele şi triste ‘’ (Bucureşti, Ed. Albatros, 1986), Ilie Dan evidenţiază preferinţa poetului ,, pentru anumite specii literare, care conveneau concepţiei artistice şi structurii sale sufleteşti : cea lirico-epică (balada), parodia, pastelul şi fabula . ‘’ Ilie Dan este de părere că poetul are o natură dublă, fiind deopotrivă sentimental şi ironic. Prefaţatorul remarcă ,, picturalitatea ‘’ liricii şi prozei lui Topârceanu. Acesta ,, nu realizează, chiar dacă e descriptiv remarcabil, ansambluri în care relieful să fie patinat de culoare şi tonuri groase, ci schiţe punctate cu accent şi acurateţe. ‘’ Minusul operei lui Topârceanu ar fi ,, uşurinţa de a versifica, diluţia lirică şi lipsa profunzimii ‘’ în texte precum ,, Balada unui greier mic ‘’, ,, Ripostă ‘’, ,, Cioara ‘’.
Se poate trage concluzia că Topârceanu este un poet modern prin cel puţin două aspecte : conştiinţa artistică superioară şi atitudinea faţă de temele şi recuzita literaturii tradiţionale. Acest lucru este vizibil, în mod pregnant, în ,, Parodii originale ‘’. Este curioasă şi paradoxală situaţia lui Topârceanu. Deşi poet de factură modernă, el a făcut parte dintr-o grupare literară tradiţională. Membrii acesteia l-au lăudat cu jumătate de gură, în timp ce el era nevoit să polemizeze cu moderniştii cu care ar fi avut reale afinităţi, dar care îi erau adversari. Într-un fel, Topârceanu a fost un cal troian în cetatea tradiţionaliştilor.
2. Parodiile
Topârceanu percepe atât de subtil poezia altora, încât e capabil să reconstituie universul poetic al fiecărui autor vizat în ,,Parodii originale ‘’. Această reconstituire este minată de o superioară, permanentă ironie. Dacă în ,, Chinurile lui Ulise ‘’ avem impresia că-l citim aievea pe Homer, celelalte texte au un haz incomparabil. Topârceanu îl imită pe Al. Depărăţeanu şi evocă ,, viaţa la ţară ‘’ în versuri care au devenit celebre :
Locuinţa mea de veră
E la ţeră…
Acolo era să mor
De urât şi de-ntristare
Beat de soare
Şi pârlit îngrozitor.
Să remarcăm , de pe acum, că una dintre sursele umorului este neologismul utilizat în contexte neaşteptate, saturate de termeni neaoşi :
Acolo, când n-are treabă,
Orice babă
Este medic comunal.
Viaţa ce aici palpită
E lipsită
De confort occidental.
Iată şi ,, eroismul ‘’ specific poeziei lui Bolintineanu :
Şi zicând acestea, ia o bardă-n mână,
Iute strânge-n juru-i armia română
Şi cu ea de-a valma, făr’să zăbovească,
Sfarmă şi respinge armia turcească.
Chiar şi Sinan-Paşa, plin de umilinţi,
A căzut în apă şi-a pierdut doi dinţi.

Iar Mihai Viteazul, după două ceasuri,
Nalţă-o mânăstire şi trei parastasuri !
Ritmurile din stihurile lui Coşbuc sunt îngânate admirabil :
Vin mişcând din şold alene
Cu privirile viclene
Şi cu sânii arşi de vânt,
De la sudul tainic, unde
Soarele-ndelung pătrunde
Bronzul formelor rotunde
Stingherite de veşmânt…
Ca procedeu general, este evidentă rescrierea în registru comic a tot ce era grav, eroic sau elegiac. Mesianismul lui Goga, de pildă, este convertit în reproşuri meschine :
O, blestemată fie clipa
Când ai purces apoi în ţară
Ş-ai cumpărat tipografie
Să-mi faci revista de ocară.
Să-mi porţi Luceafărul prin lume,
În cap cu proza ta neroadă,
Cu acţibilduri pe spinare
Şi cu notiţe slabe-n coadă.
La Minulescu, este ironizat simbolismul sonor şi teatral, cu elemente exotice :
Ploaia tristă şi banală,
Ploaia obsedantă,
Ploaia
Care pastişează clima de pe Alpi
Şi Himalaia,
Ploaia cade verticală din cerescul alambic
Şi sfidează pacienţa trecătorilor :
Pic-pic…
Parodiile după Cincinat Pavelescu sună aidoma epigramelor scrise de acesta :
Când suspini pe la ferestre
Întristate madrigale
Luna-i veselă, maestre,
Ca chelia dumitale !
*
Talentul vostru-n adevăr
S-a mărginit numai la păr,
Dar toată strălucirea mea
Nu stă-n chelie, ci sub ea !
Textele care-l vizează pe Demostene Botez au intrat, de multă vreme, în memoria culturală a tuturor românilor :
Tristeţi de după-amiezi ploioase
Şi de nostalgice obsesii,
Când stai cu storurile trase
Şi-aştepţi să vie ora mesii…
Inventivitatea, verva şi imaginaţia lui Topârceanu ating punctul culminant când îl parodiază pe Arghezi :
În două surcele de vreasc să se facă
Picerele tale, făptură buimacă.
Plesni-ţi-ar timpanul,
Să n-auzi când trece traivanul.
Să uiţi la cetanii tipicul
Şi psalmii în zi de Crăciun.
Să n-ai după masă tutun.
Să-ţi pută buricul.
Topârceanu procedează întocmai ca un pictor care reproduce pânze ale vechilor maeştri, introducând însă în tablou un element care subminează arta celui imitat şi care evidenţiază atitudinea autorului faţă de mijloacele artistice la care apelează ,,maestrul”. Este un joc superior, al unui poet care posedă o mare inteligenţă artistică şi care respinge elementele rurale, provinciale şi burgheze, adică tocmai pe acelea care alcătuiesc decorul unei mari părţi a operei sale.
3.Pastelurile
Este adevărat că multe poezii ale lui Topârceanu emană afectivitate, iar autorul poate fi socotit un sentimental, dar melancolia sa este discretă, de bună calitate :
Sus, prin crângul adormit,
A trecut în taină mare,
De cu noapte, risipind
Şiruri de mărgăritare
Din panere de argint,

Stol bălai
De îngeraşi
Cu alai
De toporaşi.

Primăvară, cui le dai ?
Ptimăvară, cui le laşi ?
Nuanţele tabloului sunt redate cu un rafinament şi cu o ştiinţă a detaliului unică :
Soare crud în liliac,
Zbor subţire de gândac,
Glasuri mici
De rândunici,
Viorele şi urzici…
Iarna, mai ales, îi prilejuieşte lui Topârceanu scrierea unor bijuterii :
Cad din cer mărgăritare
Pe oraşul adormit…

Plopii, umbre solitare
În văzduhul neclintit,
Visător ca amorezii
Stau de veghe la fereastră,
Şi pe marmura zăpezii
Culcă umbra lor albastră.
Poetul dă întreaga măsură a talentului său în ,, Rapsodii de toamnă’’. O gradaţie savantă, pe un fundal alegoric, obţine unele dintre cele mai reuşite efecte artistice din întreaga creaţie a lui Topârceanu. Toamna apare mai întâi ca un zvon, o ,, boare ‘’, care ,, fură ‘’ puful păpădiilor :
A trecut întâi o boare
Pe deasupra viilor
Şi-a furat de prin ponoare
Puful păpădiilor.
Trecerea de la perfectul compus al indicativului la perfectul simplu accelerează lucrurile :
Cu acorduri lungi de liră
I-au răspuns fâneţele,
Toate florile şoptiră
Întorcându-şi feţele.
Unele instantanee sunt extrem de reuşite :
Un salcâm privi spre munte
Mândru ca o flamură.
Solzii frunzelor mărunte
S-au zburlit pe.o ramură.
O lume întreagă, personificată, intră în panică :
Într-o clipă, alarmate,
Ies din şanţuri vrăbiile.
Papura pe lac se zbate
Legănându-şi săbiile.
Neologismele sunt combinate cu sintagme jurnalistice sau cu expresii colocviale :
Un ţânţar, nervos şi foarte
Slab de constituţie,
În zadar vrea să ia parte
Şi el la discuţie.

Când deodată un erete,
Poliţai din naştere
Peste baltă şi boschete
Vine-n recunoaştere

Cu poruncă de la centru
Contra vinovatului,
Ca să-l aresteze pentru
Siguranţa statului…
Această tehnică de utilizare a neologismelor şi a unor registre variate ale limbii apare pe tot parcursul poeziei ,, Rapsodii de toamnă ‘’ :
L-a găsit sub trei grăunţe
Mort de inaniţie.
Şi-acum pleacă să anunţe
Cazul la poliţie.
Finalul poeziei concentrează toată arta poetică a lui Topârceanu. Cenzurat de ironie, sentimentul este compromis prin exagerare :
Gâze, flori întârziate !
Muza mea satirică
V-a-nchinat de drag la toate
Câte-o strofă lirică.

Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe
Iarna mizerabilă,
Mă cuprinde o tristeţe
Iremediabilă…
4. Baladele
Sentimental este cu adevărat Topârceanu în balade. Ritmul, atmosfera, decorul sunt fixate în tonalităţi fine şi emană o melancolie ancestrală :
Scutură din trecăt salbe,
Reci podoabe care mint,
Surpă bolţi de ramuri albe
Cu portaluri de argint.
Lângă drum bătut de sănii
Unde malul stă să cadă,
Vede urme de dihănii
Înstelate pe zăpadă.
Pe acest fundal, popa din Rudeni capătă dimensiuni de legendă :
Şi cu plosca ridicată,
Zugrăvit pe cerul gol,
Popa capătă deodată
Măreţie de simbol.
Revenirea la realitate echilibrează, benefic, textul :
Iar hangiţa iese-n uşă,
Bucuroasă de câştig.
Ochii-i râd spre căldăruşă ;
- Frig, părinte?
-Straşnic frig!
Integrarea celui dispărut în ritmurile ample ale naturii şi cufundarea sa în uitare sunt magistral evocate :
Vara trece; pe cărări
Frunza-n codru sună.
Trec cernite înserări
Nopţi adânci cu lună.
Un zâmbet în colţul gurii însoţeşte cele mai reuşite versuri :
M-a dus pretutindeni puterea
Aceluiaşi tainic resort.
C-aşa mi-e viaţa – o goană,
Şi astfel durerile trec…

Rămâi sănătoasă, cucoană,
Că-mi iau geamantanul şi plec !
Având un deosebit simţ al limbii, utilizând neologismul cu artă, în versuri rafinate şi limpezi , Topârceanu nu este numai ,, un poet pentru toţi ‘’ (Şerban Cioculescu), ci şi unul pentru viitor. Paginile sale, proaspete, vii şi inteligente, vor fi citite totdeauna cu interes.

Un romancier pursânge

Prin 1994 mi-a căzut în mână o carte a unui scriitor despre care nu ştiam nimic : "Amantul colivăresei" de Radu Aldulescu. Titlul suna promiţător şi de la primele pagini am fost plăcut impresionat de vigoarea narativă a noului autor, de impresia copleşitoare de viaţă pe care lasă textul său şi despre care a scris recent şi eminentul critic literar Paul Cernat. Cu excepţia seniorială a lui Ştefan Agopian, nu mai încercasem o asemenea bucurie a lecturii, în cazul unui autor român, de la cărţile lui Marin Preda şi Petru Popescu. Citeam, pur şi simplu, cu plăcere, cucerit cu totul de epicul ferm al romanului, fără să mă gândesc la stil, la construcţie sau la complexitatea personajelor. Aveam să aflu mai târziu că "Amantul colivăresei" era a doua carte a lui Aldulescu. Prima, "Sonată pentru acordeon", apărută în 1993, la Editura Albatros, fusese premiată de Uniunea Scriitorilor din România. Adevărul este că Radu Aldulescu a reusit o performanţă literară şi culturală excepţională. Într-o vreme în care romanul românesc ajunsese într-un stadiu îngrijorător de anemiere epică, autorul "Sonatei..." a reuşit să se impună, de unul singur, într-un peisaj literar dominat de autori care sunt doctori în litere şi pentru care strategiile narative de ultimă oră nu mai au niciun secret. Radu Aldulescu a întors romanul la sursele sale primare, adică la o realitate vie, convingătoare. El mizează pe un realism dur şi din degetele sale picură viaţă adevărată. Autenticitatea socială şi psihologică este, de altfel, trăsătura care atrage imediat atenţia în paginile lui Aldulescu. Intuiţia şi instinctul trebuie să fi jucat un rol esenţial în primele sale volume. Îl pomeneam mai înainte pe Marin Preda : aceeaşi mână "grea", acelaşi stil apăsat, aceeaşi viziune scenică te întâmpină la Aldulescu. De la primul volum până la "Mirii nemuririi", în cărţile acestui romancier găsim numai reacţie umană. Totul se petrece la vedere, iar adevărurile omeneşti şi realitatea comportamentală a personajelor sunt esenţiale pentru acest prozator. Mediul evocat vine însă cumva din lumea lui Eugen Barbu. Periferia socială şi culturală face legea, după cum constată şi Mihai Zamfir în inspirata prefaţă la "Proorocii Ierusalimului". Nu sunt însă de acord cu observaţia că în romanele lui Aldulescu limbajul este totul. Ar fi trebuit precizat : în ultimele două romane ("Proorocii Ierusalimulu" şi "Mirii nemuririi"). Există un stil al retardării, al redării nuanţate a detaliilor semnificative, care îi deosebeşte pe romancierii veritabili de povestitori. Rebreanu, Anton Holban, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, M. Preda, George Bălăiţă, Nicolae Breban şi Radu Aldulescu sunt romancieri de meserie. Sadoveanu, Galaction, Ştefan Bănulescu şi Fănuş Neagu sunt povestitori de vocaţie. Lucrurile stau ceva mai complicat cu G. Călinescu, Paul Georgescu şi Ştefan Agopian, în cazul cărora inflexiunile şi interferenţele culturale capătă un asemenea relief artistic, încât fac ridicolă orice clasificare din punctul de vedere exprimat mai sus.

Sunt semne că Aldulescu nu mai este satisfăcut de realismul pur, el încercând o adâncire a viziunii :"Visase iarăşi flacăra aceea mare, în formă de cal alergând pe cer. Se frecă la ochi încercând să se mire cum de nu arsese nimic...E cam nebună mă-ta, spuse Doru distras, rătăcind ochii pe cerul învăpăiat şi încercând să distingă o flacără în formă de cal."("Proorocii Ierusalimului") Deşi romanele sale evocă "zona cea mai sumbră a mahalalei bucureştene(fără nicio dulcegărie, gen G.M. Zamfirescu), mahalaua sordidului absolut, geografia mizeră a zonelor industriale căzute în ruină, aflate la pragul cel mai de jos al sărăciei"(Mihai Zamfir), nu este nimic pitoresc sau trivial în cărţile lui Aldulescu. Vocile narative se amestecă, se întretaie, monologul interior se continuă în dialog şi invers, într-un inextricabil stil indirect liber şi într-un discurs romanesc a cărui pastă stilistică este inconfundabilă. Odată cu "Proorocii Ierusalimului", Radu Aldulescu a ajuns la o maturitate artistică deplină, fiind de acum sigur pe mijloacele şi pe tehnica sa. Alternanţa complexă a modurilor şi timpurilor verbale evidenţiază mâna unui profesionist. Trecerea de la mai mult ca perfectul indicativului la perfectul simplu urmează mişcările sufleteşti ale unor personaje admirabil conturate. Imperfectul şi, mai ales, perfectul condiţionalului explorează, ca o lanternă magică, interiorul sinuos al fiinţelor care populează cărţile lui Aldulescu : "Se învârtea mahmur prin aerul încins din jurul cazanului, dând parcă să alunge focul cu antebraţele împânzite de vene groase, mânjite de pământ şi funingine. N-ar fi avut la ce să se grăbească... În ruptul capului n-ar fi lepădat vesta aia groasă...Nici adidaşii nu-i mai suporta în picioare."("Proorocii Ierusalimului")

Foarte greu de definit sunt personajele lui Radu Aldulescu.Ce fac ele în definitiv ? Trăiesc, supravieţuiesc, se încurcă unele pe altele, se luptă cu soarta într-o bătălie de mult pierdută, agonizează şi se lasă duse la vale de barca destinului care are multe găuri şi ia mereu apă, dar nu se scufundă."Lipsa de speranţă socială"(Dumitriţa Stoica) este absolută. Trăiesc o nesfârşită călătorie la capătul nopţii. Să remarcăm că lui Aldulescu îi ies extraordinar personajele feminine. La ora când scriu aceste rânduri, Radu Aldulescu a publicat şase romane, fiind cel mai prolific romancier din ultimii ani şi având amprenta literară cea mai pronunţată.Evoluţia ascendentă a scriitorului a fost remarcată şi de Cosmin Ciotloş, unul dintre cei doi critici literari de mare perspectivă ( celălalt fiind Daniel Cristea-Enache), promovaţi de "România Literară". Radu Aldulescu este un mare scriitor, intrând într-un club select în care ultimii veniţi sunt Ştefan Agopian, Florina Ilis, Ioan Groşan, Dan Stanca, Petru Cimpoeşu şi Mircea Cărtărescu. De la ei, ca şi de la Dumitru Ungureanu, Bogdan Suceavă, Dan Lungu, Filip Florian, Răzvan Rădulescu, Florin Lăzărescu şi alţii câţiva, suntem îndreptăţiţi să aşteptăm viitoarele reuşite ale romanului românesc.

Stan V. Cristea, un meşter Manole modern

Puţini sunt scriitorii care iubesc mai mult literatura, cultura în general, decât propriile cărţi sau opinii. Când asemenea oameni există, ei reprezintă o binefacere pentru confraţii lor. Din această categorie făceau parte, pe vremuri, Valeriu Cristea, Lucian Raicu, Nicolae Manolescu şi Florin Mugur. Vă mai amintiţi câţi scriitori de talent, dar nebăgaţi în seamă nimeni, a consacrat Valeriu Cristea prin excepţionalele cronici literare pe care le publica în « România Literară » ? Augustin Buzura, Sorin Titel şi Nicolae Velea sunt numai câţiva dintre ei. Şi cine nu era la curent cu independenţa de opinie a lui N. Manolescu care, cu inteligenţă şi talent, a impus o întreaga literatură ? În fond, este un lucru elementar ca un scriitor (şi mai ales un critic literar) sa nu fie influenţat, în părerile sale, de prieteniile şi inamiciţiile pe care şi le-a câştigat şi să nu fie tributar unei anumite politici literare. Din păcate, relaţiile interpersonale dictează, astăzi, liniile de forţă ale întregii mişcări literare. Şi acest lucru nu este de acceptat. (În lungile mele nopţi de insomnie mă întreb de ce nu sunt Paul Cornea, Eugen Negrici, Al. Călinescu, Ion Pop, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, membri ai Academiei Române .Căci operă consistentă au, slavă Domnului. Mister.) Stan V. Cristea face parte dintre cărturarii altruişti fără de care cultura unui popor riscă să devină falimentară. Poet şi eseist talentat, el îşi neglijează proiectele personale, pentru ase dedica altora, ample şi consumatoare de timp,care ţin de promovarea culturii unui spaţiu spiritual de tradiţie, judeţul Teleorman. Ultimele sale lucrări, de anvergură, vizează exclusiv această zonă. El identifică, inventariază şi cercetează cu grijă orice element care are cea mai mică legătură cu Teleormanul. Nimic nu este lăsat pe dinafară.Nicicând o personalitate nu a adus mai numeroase şi mai importante servicii unei zone culturale a ţării. Clasificând şi interpretând, cu vocaţie, competenţă şi dăruire, fapte de civilizaţie şi de literatură, Stan V. Cristea a adunat o zestre impresionantă pentru conjudeţenii săi. Devotamentul şi pasiunea sa sunt cu adevărat tulburătoare. Scriitorii teleormaneni (printre care mă număr) nu-i vor putea fi niciodată îndeajuns de recunoscători celui care a proiectat o hartă a tuturor formelor de cultură teleormănene, dându-le o identitate şi un sens. Acţiunea culturală şi literară a lui Stan V. Cristea nu are precedent în Teleorman şi este de bănuit că el nu va avea nici urmaşi care să se dedice acestei nobile, înălţătoare idei.

Munca pe care o presupune, de exemplu, « Dicţionarul scriitorilor şi publiciştilor teleormăneni »(Editura Rocriss, Alexandria, 2005) este descurajantă pentru un om obişnuit. Nu şi pentru Stan V. Cristea care monitorizează, de mulţi ani, activitatea tuturor autorilor din judeţ. Sub toate aspectele, « Dicţionarul… » este o operă monumentală, copleşitoare ca informaţie şi admirabilă ca realizare istorico-literară. Lucrarea se bazează, după cum scrie Stan V. Cristea, pe o « îndelungată şi atentă documentare ». Cartea conţine 815 fişe orânduite strict alfabetic, fiecare incluzând următoarele secţiuni : biografia, opera, traducerile, ediţiile şi referinţele privind viaţa, activitatea şi opera celui în cauză. La loc de cinste se află marile valori literare teleormanene : Marin Preda, Zaharia Stancu, Gala Galaction. La articolul despre Preda ies în evidenţă însuşirile de critic literar ale lui Stan V. Cristea : « Ştergând limitele dintre subiectiv şi obiectiv, renunţând la elementele idealiste şi lirice şi unind observaţia cu reflecţia, proza predistă transfigurează afectiv întregul material epic printr-un stil al amintirii obiectivate, prin fuziunea dintre confesiune, invenţie şi moralism. »(pag. 389) Ca şi în celelalte volume ale lui Stan V. Cristea, niciun amănunt nu este omis sau neglijat. În « Dicţionar… » apar scriitori de toată mâna : autori de valoare (unii având o singură carte), publicişti talentaţi sau veleitari, grafomani cu zeci de volume, celebrităţi sau necunoscuţi. Aflăm, astfel, că Nelly Cutava, Petru Popescu, Gabriela Adameşteanu, Andrei Pleşu, Dan Berindei, C. Abăluţă şi Mircea Albulescu au rădăcini teleormănene. C. Hogaş a fost profesor la gimnaziul « Alexandru Ghica » din Alexandria, iar Dan-Silviu Boerescu şi-a satisfăcut stagiul militar la Alexandria şi a fost profesor la o şcoală din Roşiori. Ştiam deja că George Gană şi Gheorghe Sarău, universitari de prestigiu, sunt teleormaneni din tată-n fiu.

Dincolo de toate acestea, merită evidenţiată atitudinea de meşter Manole modern a lui Stan V. Cristea. Sacrificându-şi propria creaţie, el ne uimeşte cu realizări unice pentru cultura noastră.Din acest punct de vedere, Stan V. Cristea este, poate, ultimul mohican. Până la urmă, nobleţea şi sacrificiul cultural ţin de o morală foarte înaltă. Şi aceasta este o valoare care va dăinui, în timp, şi prin cărţile cu care Stan V. Cristea sporeşte continuu patrimoniul cultural românesc.

Cărţile mă ocroteau

Consider că există, pentru fiecare dintre noi, o carte care ne deschide uşa către magia literaturii. Nu mai este niciun secret că astăzi se citeşte din ce în ce mai puţin. În liceu, toţi colegii aveau în ghiozdane, pe lângă manuale, şi cărţi pe care le citeau cu plăcere, în pauze sau în orele de la care absentau profesorii. Ştiu un băiat - ajuns acum căpitan de vas – care chiulea de la ore pentru a-l citi pe Dostoievski. Pe vremea aceea citeam pe Faulkner şi fiecare dintre noi era foarte mândru de alegerea făcută. Ne întâlneam pentru a discuta pe marginea cărţilor citite, polemizam, ne certam violent, ne ironizam, eram de acord în unele privinţe, râdeam, ne bucuram de propriile idei şi de ale celuilalt. Colegul acela mi-a spus într-o zi un lucru care m-a umplut de admiraţie : “Dacă nu voi vedea Capela Sixtină a lui Michelangelo, consider că am trăit degeaba !” Şi, în acest scop, s-a făcut ofiţer de marină ! Astăzi, elevii nu mai citesc aproape deloc. Cei mai buni nu au timp din pricina programelor foarte încărcate, iar ceilalţi…”De câte ori iau o carte în mână, îmi spune un băieţel cu moţul blond, n-apuc să citesc zece rânduri, că m-apucă aşa, o plictiseală… Sau adorm.” Le explic că trebuie să găsească opera care să le deschidă ochii asupra frumuseţii literaturii, să le stârnească interesul pentru lectură. Şi le-am spus că, în cazul meu, cartea care m-a fermecat a fost “Aventurile lui Tom Sawyer” de Mark Twain. În mintea mea, lecturile sunt legate de locuri si timpuri precis conturate. Am citit “Tom Sawyer” sub un prun bătrân, acelaşi sub care aşteptam, în primii ani de viaţă, să-mi pice bomboane şi bucăţele de zahăr din crengile lui. Mama voia să stau liniştit şi venea din când în când din grădină să-mi arunce, printre ramurile copacului, dulciuri. Credeam sincer că pomul mi le oferea, dar numai dacă eram cuminte şi nu mă dezlipeam de trunchiul lui. Pe vremea aceea încă nu ştiam să privesc cerul, dar eram fascinat de copaci, de tufele de zmeură, de imensitatea câmpiei şi de iazurile din curţile unor ţărani. Dacă găseam o carte care îmi plăcea, nu mă grăbeam să o termin, până când nu găseam alta care mi se părea frumoasă. Nu părăseam spaţiul ocrotitor al uneia până nu aveam posibilitatea de a intra în lumea celeilalte. Cărţile mă ocroteau !

Am început să citesc „Fraţii Jderi” într-o dimineaţă de Crăciun, când sarmalele sfârâiau pe plita încinsă, mirosind ispititor. Era o ediţie scumpă, legată în piele roşie şi apărută sub supravegherea autorului. Am parcurs trilogia lui Faulkner într-o vară, la umbra unor plopi şi sălcii dintr-un zăvoi aflat în fundul grădinii şi am făcut cunoştinţă cu opera lui Dino Buzzati în cimitir, printre crini, tufe de liliac şi fragi sălbatici. În preumblările mele prin grădinile sălbăticite ale sătenilor, umbrite de salcâmi seculari şi corcoduşi uriaşi, am descoperit, într-o zi, o poiană acoperită cu iarbă de un verde intens şi cu flori albastre, puternic mirositoare. Abia peste treizeci de ani mi-am dat seama că erau flori de lavandă ! Mă duceam acolo zilnic, mă întindeam pe iarbă şi începeam să citesc. Exploram lumea „Cireşarilor”. Singurul meu prieten de joacă era intrigat că nu mai eram de găsit. Mii de fluturi albi şi coloraţi se aşezau pe flori, pe iarbă şi chiar pe faţa mea.Atâţia fluturi n-am mai văzut decât peste mulţi ani, în primul an de apostolat, când aceştia intrau în roiuri infinite, în vârtejuri ireale, prin ferestrele sălilor de clasă, unde mureau în grămezi mari, după ce se zbăteau o vreme. Pomii erau asediaţi de viscolul lor şi atunci, văzând aievea, în mijlocul pomilor ninşi, doi cerbi – unul era rănit şi de unde or fi apărut nici astăzi nu-mi dau seama - n-am mai fost sigur dacă mă plimb prin curtea unei şcoli sau mă mişc între filele unei cărţi.

 Mă simţeam fericit şi singurătatea mi se părea o binecuvântare. Până într-o zi când un tovarăş de joacă m-a zărit prin spărtura unui gard viu. Pradă unui impuls de neînţeles, a năvălit în paradisul meu cu lavandă. Uluit şi derutat, a început să omoare fluturii şi să calce florile în picioare. A tot făcut asta până când o albină l-a înţepat în obraz şi el a luat-o la goană, urlând. Locul era devastat. Nu şi-a mai revenit niciodată. Treceam uneori şi priveam ce mai rămăsese din lumea mea tăinuită o vreme cu grijă. Mai erau două-trei flori firave şi câţiva fluturi.

Viaţa ca scris sau găsirea titlului celui mai potrivit

Valentin Emil Muşat face parte, alături de Ion Stratan, din foarte restrânsa familie a poeţilor poststănescieni, revelatorii, ludici şi intertextualişti. Originalitatea acestei poezii trebuie căutată nu numai în ceremonialul ironic, tonifiant şi elegiac, ci şi în referinţele cărturăreşti insolite. O probează cel de-al doilea volum, publicat în 2004, la Editura Viitorul Românesc, „În căutarea titlului pierdut”. Poezia de azi se naşte totdeauna tot din poezie : „toţi am ieşit dintr-o manta/ ni se vor lipi etichete/ în feluri de feluri/ şi vom fi uitaţi într-un sertar/ undeva”(„ce se vede dinlăuntru”). Tonul vehement aduce uneori cu cel din ultimele volume ale lui Mircea Dinescu, dar la Muşat totul este fluent şi înţesat de semnificaţii culturale : „nimeni nu mai trece pe sub arcul/ de triumf al cuvintelor/ şi turnul de control se fardează/ în oglinda retrovizoare/ cine spre ziua de mâine a poeziei/ îşi ridică ochii/ spre steaua singurătăţii în metru antic”(„starea de fapt”). Rafinamentul lirismului comportă inflexiuni orale, moromeţiene : „ce să-ţi mai dau/ în schimbul unei secunde/ răsfrântă-n viclenele unde/ - jupuitule, ţugurlane,/ eu sunt un salcâm..../ dar nimeni nu trece pe drum „(„repetabila fonciire”). În o „reîntoarcere la clasici” se simte amărăciunea provocată de condiţia precară a poetului modern. Ludicul este uneori foarte aproape de Ion Stratan : „până când, până unde/ cu luntrea de fum voi ajunge/ nici între viaţă, nici între moarte/ ce de ce se desparte „(„despre însoţirea cu poemul”). Ironia potenţează inefabilul textelor : „nu mai mi-e dor, nu mai mi-e sete/ mie îmi stau ca nuca-n perete/nu mai mi-e frică, nu mai mi-e cânt/ parcă n-aş fi, parcă nu sunt” („uitasem să-ţi spun”). Nu găsim nimic din „realismul” poeziei „de notaţie”. Tăietura versului este impecabilă :”poezia nu-i decât un oraş adormit/ prin care te plimbi cu mâinile goale”(„avertisment”). O mică bijuterie este „poet fiind”. Autorul posedă o uimitoare inventivitate verbală care triumfă asupra ideii gata să scoată capul din fiecare stih :”peste oraş a mai căzut o stea/ şi-a mai murit un rug de mure/ când toate par a te uita/ cerşim foşnire de pădure” („poet fiind”). Natura intelectuală şi livrescă a poeziei este evidentă :”Va scrie : Epistolă către Voltaire/ râvnind un petec de cer./ La Drăgăşani, morminte./ Şi marşul unei oştiri de cuvinte./ La Tismana, răsăritul Lunei/ şi baba Comana ori Sorica/ (ne-au dibuit idealul şi frica!)” (periscop”). Textele respiră atmosfera bibliotecii infinite a lui Borges. Elementele reale se comportă după reguli lingvistice : „un salcâm ca o scriptură/ răsărit-a în trifoi/ cât mi-a mai rămas desparte/ în silabe tot mai moi” („întoarcerea în paradis”). Elegiile lui Valentin Emil Muşat degajă o aromă puternică, inconfundabilă, de tomuri clasice : „şi-n trei ne-am aşezat ca în burgheze stanţe/ în jurul nunţii necesare/ dar iată că femeile barbare/ nu ne ademeneau cu jocul de-a vacanţa” („cum am devenit apostol bologa”). Muşat realizează pasteluri din elemente lexicale. Notaţia este fină, inspirată, iar tonul este grav, profund : „ respiraţia mea e un poem/ privirea ta e un poem/ chiar paşii cuvintelor depărtându-se de noi/ ar putea fi un poem ca o rochie de gală...” („ interval”). Erotismul este de foarte bună calitate :”te-ai dezbrăcat de principii/ şi leneşă, pisicoasă în patul lui procust....” („ploi, votcă şi luciditate”). Frumuseţea pare a fi însăşi raţiunea poeziei şi a culturii : „(orice siberie trece) unde poţi reciti rimbaud/ aşteptându-l pe godot” („critica raţiunii practice”). Tema volumului o constituie cuvintele şi modul în car acestea se prefac în poezie : „eram un palimpsest/ lovind cu pumnii rostirii/ în gratiile moi ale privirii „ („botezătorul”). Totul „se termină într-o poveste” : „pentru asta s-ar putea declanşa un război/ planetar între prepoziţii şi substantive/ şi la esenţialele funcţii ar putea renunţa/ multe conjuncţii din stafful tău de sentimente/ precum un cal troian ce paşte superfluu/ a la recherche du temps perdu” („anatomia unui surâs”). Viaţa e privită „ca scris” („eroi au fost, eroi sunt încă”). În volum apar şi semnele unei înnoiri a mijloacelor poetice, către un registru mai viguros şi mai original :”curăţ porumb, declin substantive/ nu cresc ridichi uriaşe şi două cămile/ nu am petrecut prin urechile acului...” („în căutarea titlului pierdut”). Poezie a poeziei, joc intertextual şi bucurie a reinventării cuvintelor, „În căutarea titlului pierdut” este un volum fermecător, de poezie adevarată.

Naphta fără Settembrini sau muntele blestemat al utopiei

Citind „Galeria cu viţă sălbatică”, mă gândeam că niciunul dintre romancierii români de mare valoare nu se apropie mai mult de Thomas Mann, ca tehnică, idei şi construcţie, decât Constantin Ţoiu. Pe urmă, citind celelalte romane ale scriitorului, mi-am luat seama. Perspectiva meschin-iscoditoare şi stilul rautăcios-ironic, cu inflexiuni cărturăreşti, mi-au evocat imaginea unui Anatole France român, mai degrabă resentimentar şi acru, decât senin şi împăcat. Totuşi, orice pagină aparţinând lui C. Ţoiu este scrisă cu rafinament, eleganţă şi cu umor al ideii. Este interesant că mulţi scriitorii români din generaţiile mai noi, inclusiv poeţi, îl apreciază în mod deosebit pe autorul „Însoţitorului”, decanul de vârstă al prozei româneşti de azi. Nu este puţin lucru să fii pe gustul tinerilor creatori şi este reconfortant să constatăm că oamenii de litere români, din generaţii diferite, au în comun şi altceva decât o vanitate supradimensionată, care întrece cu mult, în unele cazuri, talentul literar cu care este înzestrat fiecare.

Autor al unuia dintre cele mai frumoase mituri ale literaturii noastre moderne,cel al „însoţitorului”care scrie povestea, salvând lumea de perspectiva neantului, Constantin Ţoiu, este considerat de un important critic literar ca fiind cel mai de seamă reprezentant al „romanului intelectual”. Mergând pe aceeaşi linie, într-o splendidă analiză făcută romanului „Căderea în lume”( „România Literară” nr. 36-38, 2007), Daniel Cristea-Enache vorbeşte despre romanul „de tip intelectualist „, „de idei”. Într-adevăr, „Căderea în lume” este unul dintre cele mai bune romane ale autorului. Daniel Cristea-Enache evidenţiază tehnica ireproşabilă a romancierului. Romanul avansează „printr-o acumulare de detalii relevante şi prin câştigarea, pas cu pas, a dimensiunii de adâncime. Tehnica impecabilă a prozatorului n-ar trebui să ne facă mai puţin atenţi la tactica lui, la strategiile narative, prin care romanul, lent desfoliat, se încheagă. Aproape fiecare pagină aduce un spor de semnificaţie, ca în pânzele maeştrilor, unde schiţa de început devine, treptat, un formidabil câmp de bătălie, muncă ori petrecere.” Şi încă : „În comparaţie cu alţi confraţi prestigioşi din sfera romanului în care ideile sunt miezul operei, Constantin Ţoiu topeşte...reflecţia în acţiune, interferând cele două planuri.” Talentatul critic de la „România Literară” relevă că tot „ceea ce întreprind personajele, de la marile gesturi la cele mărunte, nu distonează câtuşi de puţin cu gândirea lor.... E obţinută, în mai multe rânduri, acea senzaţie rară, dostoievskiană, de continuum romanesc.” Sunt observaţii fundamentale pentru proza lui Constantin Ţoiu şi s-ar parea că esenţialul a fost spus. Voi insista, în ceea ce mă priveşte, pe modernitatea cărţii. Două doctrine politice, utopic fundamentate, sunt puse faţă în faţă şi sunt confruntate nu numai între ele, ci şi cu viaţa adevărată, dramatică, pe care Ţoiu ştie să o evoce ca nimeni altul. Babis Vătăşescu, fiul lui Vasi, le cunoaşte treptat pe cele două personaje cu convingeri diametral opuse : pe de o parte, Leo, marxistul cu idei staliniste, pe de altă parte, celălalt Babis, unchiul celui care narează evenimentele, ins cu idei de dreapta, activând în mişcarea legionară. Făcând parte din tabăra învingătoare, Leo a supravieţuit, însă arată ca un monstru. Cu trupul diform şi greu deplasabil, Leo trăieşte izolat în biroul său şi scrie fără încetare. Celălalt, Babis, aparţinând taberei strivite de istorie, a fost executat după asasinarea lui Armand Călinescu. Ambele personaje, oameni ieşiţi din comun, s-au înregimentat în grupări extremiste şi utopice. ( Este uluitor că această carte a putut apărea în 1987, în plină înflorire a dictaturii !) Naratorul, Babis cel mic de statură, îi cunoaşte prin intermediul unor personaje-tampon, cum sunt Vasi, tatăl său şi Negotei, fratele lui Leo şi tovarăşul de plimbări nocturne, prin viscolele iernii din 1984. Deşi este extrem de inteligent, Leo este intolerant :”E limpede, continuă el – ori una, ori alta, şi cine nu e cu noi, aşa e, cum a spus Lenin, nu-i o vorbă goală, vă asigur, e împotriva noastră.” Ca un alt Settembrini, Babis cel pitic îi răspunde cu ironie că „ nu toată lumea e marxistă, lumea e mai largă şi mai diversă, specificul ne omoară....” În ciuda apologiei pe care o face dialecticii, Leo este dogmatic şi îngust în ideile sale : „Eu, spune Leo, continuând să se joace cu creionul, nu mă sensibilizez că un milion sau zeci de milioane de cretini şi de imbecili suferă de câte o chestie a lor, individuală ; pe mine mă interesează ce pot să dea ei când sunt şi acţionează la un loc, împreună, punând în mişcare istoria. Asta nu pricepea Vătăşescu. El era pentru esenţă, pentru substanţă, pentru individ, pentru conştiinţa individuală, un fixist, un conservator.” Babis Vătăşescu fusese un om charismatic, care nu împărtăşea, în întregime, convingerile camarazilor săi, un legionar care „era de partea săracilor”, cum spune însuşi Leo, şi care o găzduieşte şi o salvează pe Sara, o tânără evreică, ajunsă mai târziu ziaristă şi emigrată în Israel. Babis va fi pedepsit cu cruzime pentru acest gest, de către camarazii săi, şi, mai târziu, va muri împuşcat, ca o ironie a sorţii, pentru un lucru cu care nu a fost de acord, mai exact, pentru suprimarea lui Armand Călinescu. Drumul lui Babis cel mic prin ninsoare este unul al cunoaşterii. El meditează, la un moment dat :”Misterul nu stătea în decor, ci în subiect. Nu în vremuri, ci în cei ce le trăiseră. În simţurile înnebunite, în ideile exaltate, în iluziile, speranţele lor....” Consider că aici este meritul principal al unui romancier : să creeze viaţă autentică şi fiinţe vii, convigătoare. Ideile vin după aceea, chiar dacă ele animă, în profunzime, toată galeria de personaje. Gândirea de dreapta este şi ea tributară intoleranţei .Ce vrea să spună că Petru l-a trădat pe Hristos ? Că omul e slab şi laş din născare...”Acesta este un mod iudaic de a gândi”, spune Horia Sima. Ei, legionarii, l-ar fi apărat pe Hristos... Iar pe Petru nici nu l-ar fi primit în rândurile lor ...Aceste idei, spune de un puşcăriaş de lux, există numai în capetele fanaticilor :” fanaticii pun prea mult foc în ce cred şi ce susţin.... iar oamenii sunt de foc când mint şi de gheaţă când spun adevărul...” În idei, fanaticii nu găsesc nicio cale de înţelegere. Rămân celelalte punţi, ale iubirii, ale omeniei şi solidarităţii, prin care oamenii pot comunica şi care-l determină pe fascinantul Babis să o protejeze pe Sara ...

Că avem de-a face cu o carte devansează cu mult timpul apariţiei sale se vede din faptul că naratorul ia distanţă faţă de literatura clasică. Imaginea soldatului rus, viitorul tată al lui Babis, călare pe armăsarul Bombon, pare o statuie turnată în bronz, însă într-un context care subminează ideea de eroism. Timpurile acţiunii sunt alternate şi combinate în mod savant, cu reluări şi laitmotive, după principii muzicale. Utilizat pentru a evoca planul trecutului, imperfectul este punctat cu verbe la mai mult ca perfectul şi continuat cu conjunctivul. Stilul este pe măsura tehnicii. Arta retardării, despre care se vorbeşte în legătură cu romancierii de vocaţie, este rafinată, filigranată, în enunţuri subtile, pline de ambiguitate. Ceea ce este de o modernitate şocantă în romanul lui Ţoiu e că, în mod explicit, cititorul asistă la transformarea întâmplărilor relatate în text literar. Personajele trăiesc din plin şi povestesc totul cu o mare plăcere. Povestitul amplifică intensitatea trăirilor. Unul dintre principiile creaţiei acestui scriitor este acela de a trăi pentru a povesti. Sub ochii noştri, istoria devine poveste, faptul divers se metamorfozează în literatură, ficţiune, adică eternitate. Romanul devine nu numai un comentariu al istoriei, ci şi propriul său comentariu ! Este o filosofie despre o carte care se scrie aievea sub ochii celui care citeşte. Evenimentele se petrec simultan cu relatarea şi cu lectura lor ! Şi când mă gândesc că din atâtea romane impunătoare, apărute în aceeaşi perioadă şi primite de critici cu surle şi trâmbiţe, n-au rămas decât câteva rânduri care mai au haz : nişte note întocmite de personaje care erau informatori ai Securităţii! În sfârşit, finalul romanului are o frumoasă deschidere către mitologic. Babis, micuţul, e numit de Leo şi de Negotei,” Alberich”, trezorierul şi prietenul lui Siegfried. La sfârşit, când naratorul contemplă Constelaţia Gemenilor, este subliniată legătura dintre Babis cel mic şi unchiul său, Babis Vătăşescu, aducând sugestia existenţei unei teme profunde, reluate tacit, într-un megaroman, de un prozator mai tânăr, aceea a fratelui pierdut...