Dacă aș mai consuma alcool, aș fi sărbătorit victoria lui Federer asupra lui Nadal. Dar m-am bucurat.
Să mă explic.
Pentru mine, Nadal este un personaj de dramă sau de roman, un luptător tragic, chinuit și măreț. Nu, măreț nu... El este și mai mult și mai puțin decât un tenismen. Mai puțin, pentru că nu e un jucător de tenis propriu-zis, practicând un fel de tenis-box. Mai mult, pentru că e un luptător care transbordează valorile umane specifice sportului . E un om chinuit, umflat cu energizante și pastile, obligat să câștige tot timpul, un copil ( gen Michael Jackson ) exploatat fără rușine de o familie de nesimțiți, un dreptaci învățat să joace cu stânga pentru a strica jucăriile adversarului. Un om care e învățat sistematic să gândească negativ și să poarte cu el energii întunecate. Se strâmbă, se contorsionează, se holbează, devine un monstru al efortului, mai ceva ca în tablourile lui Munch.
Îl simpatizez ca om. Politicos, educat ( aș zice, mai degrabă, dresat ). Un interesant personaj literar.
Federer nu mă încântă ca om sau comportament. Dar e jucătorul perfect. Loviturile lui au eleganță, farmec, sunt estetice. El este marele jucător. M-am manifestat totdeauna împotriva ideii de „cel mai mare”, dar dacă în tenis există așa ceva, Federer este, cu siguranță, acela. Mi se pare o evidență orbitoare. ( Îmi aduc aminte cu amuzament de vremea când unii spuneau că Platini era mai bun decât Maradona. Jucau amândoi în aceeași perioadă, iar comentatorii ăia parcă nu știau ce înseamnă să joci totbal...) Dacă el și Nadal ar juca, amândoi, la cel mai înalt nivel de care sunt capabili, elvețianul ar câștiga fără discuție. Iar la 23 de ani, când era numărul unu, Federer nu era umilit de nimeni, cum se mai întâmplă acum cu Nadal. ( Vezi meciul spaniolului cu germanul Melzer, dar și multe altele.) Faptul că Nadal are mai multe victorii asupra lui nu înseamnă nimic. La Wimbledon, finala a ajuns să se joace pe pământ ( din cauza tocirii ierbii ), adică tot pe un fel de zgură. Altminteri, Nadal n-ar fi avut vreodată șansa să câștige în fața lui Federer. Dacă vreau să văd cel mai frumos tenis jucat vreodată, mă uit la un meci al lui Federer...
O pată neagră pentru amândoi : niciunul dintre ei nu știe să piardă. Când e în dificultate, Nadal apelează la tertipuri de nomad, se preface accidentat, trage de timp, bate mingea de pământ de o sută de ori, se întoarce, se înfășoară, îl enervează pe adversar. În meciul Cu Djokovici, l-a jucat pe sârb numai pe partea pe care acesta nu vedea mingea, fiindcă îi căzuse lentila de contact.
Federer se comportă oarecum similar.
Fair-play era Mats Wilander.
Dar mi-am adus aminte că, într-o finală la Paris, cu francezul Leconte ( care avea o dreaptă ucigătoare, dar rever ioc ), chiar și suedezul l-a jucat pe urmașul galilor mișelește, numai pe rever...
luni, 29 noiembrie 2010
miercuri, 24 noiembrie 2010
Impresii de la decernarea premiilor ASB
Vineri, 19 august, 2010.
Sunt deosebit de bucuros și onorat că am fost premiat de filiala bucureșteană a Uniunii Scriitorilor.
Emoții, organizare impecabilă. Sponsor este Primăria sectorului 2.
Horia Gârbea ne întâmpină, zâmbitor și protocolar, în hol. Tot acolo mă întâlnesc cu Radu Aldulescu cu care mă îmbrățișez.
La etajul al treilea, în Sala de Consiliu, se desfășoară ceremonia. Premiații au locuri rezervate în primul rând. Fiecare primește câte un trofeu de cristal și o Diplomă de Excelență.
Iată cum m i s-au părut participanții.
Horia Gârbea, sclipitor ; un adevărat magician care își găsește cuvintele cu ușurință și cu haz. Autorul întregii povești.
Radu Aldulescu, venit să mă susțină, relaxat, puternic, sigur pe el.
Primarul Neculai Onțanu, un om cu picioarele pe pământ, probabil singurul edil din țară iubitor de cultură. ( Câți primari îi mai premiază pe scriitori ? Lucian Vasiliu subliniază acest lucru : el e din Ploiești, dar n-a fost chemat vreodată, acolo, la primărie, să i se ofere o formă de recunoaștere...)
Eugen Simion, foarte tânăr. Neschimbat, după 30 de ani...
Lucia Verona, Ioana Drăgan, Doina Ruști, Olga Delia Mateescu și Ruxandra Garofeanu, fermecătoare.
Constantin Abăluță și Lucian Vasiliu, spirituali.
Gelu Negrea și Dan Cristea, firești.
Dan Mircea Cipariu, impetuos.
Radu Voinescu, semeț, seniorial.
Tudorel Urian și Ionel Ciupureanu, discreți.
Ioan Zubașcu, cordial.
Gheorghe Turda, amabil.
După ceremonie, toată lumea a mâncat și a băut. Cu măsură....Fotografii și momente de efuziune. Îi explic lui Radu Aldulescu că mi-e imposibil să merg la Gaudeamus și mă gândesc serios să îi rog pe prietenii mei să îmi găsească un post oarecare la Uniunea Scriitorilor... Vreau să scap de infernul școlii, unde nu mai învață nimeni nimic...
Sunt deosebit de bucuros și onorat că am fost premiat de filiala bucureșteană a Uniunii Scriitorilor.
Emoții, organizare impecabilă. Sponsor este Primăria sectorului 2.
Horia Gârbea ne întâmpină, zâmbitor și protocolar, în hol. Tot acolo mă întâlnesc cu Radu Aldulescu cu care mă îmbrățișez.
La etajul al treilea, în Sala de Consiliu, se desfășoară ceremonia. Premiații au locuri rezervate în primul rând. Fiecare primește câte un trofeu de cristal și o Diplomă de Excelență.
Iată cum m i s-au părut participanții.
Horia Gârbea, sclipitor ; un adevărat magician care își găsește cuvintele cu ușurință și cu haz. Autorul întregii povești.
Radu Aldulescu, venit să mă susțină, relaxat, puternic, sigur pe el.
Primarul Neculai Onțanu, un om cu picioarele pe pământ, probabil singurul edil din țară iubitor de cultură. ( Câți primari îi mai premiază pe scriitori ? Lucian Vasiliu subliniază acest lucru : el e din Ploiești, dar n-a fost chemat vreodată, acolo, la primărie, să i se ofere o formă de recunoaștere...)
Eugen Simion, foarte tânăr. Neschimbat, după 30 de ani...
Lucia Verona, Ioana Drăgan, Doina Ruști, Olga Delia Mateescu și Ruxandra Garofeanu, fermecătoare.
Constantin Abăluță și Lucian Vasiliu, spirituali.
Gelu Negrea și Dan Cristea, firești.
Dan Mircea Cipariu, impetuos.
Radu Voinescu, semeț, seniorial.
Tudorel Urian și Ionel Ciupureanu, discreți.
Ioan Zubașcu, cordial.
Gheorghe Turda, amabil.
După ceremonie, toată lumea a mâncat și a băut. Cu măsură....Fotografii și momente de efuziune. Îi explic lui Radu Aldulescu că mi-e imposibil să merg la Gaudeamus și mă gândesc serios să îi rog pe prietenii mei să îmi găsească un post oarecare la Uniunea Scriitorilor... Vreau să scap de infernul școlii, unde nu mai învață nimeni nimic...
joi, 18 noiembrie 2010
Insula ( un exercițiu de amărăciune )
Vaporul se scufundase, iar el se trezise pe plaja aceea gol, fără nimic care să fie al lui. Putea să spună că nu mai are nici identitate. Insula părea nelocuită și dădea impresia că este deopotrivă primitoare şi periculoasă. Plaja, cu un nisip argintiu, ea imensă, iar la o sută de metri mai sus începea o pădure deasă.
"Poate că e mai bine aşa", gândi.
Ani în şir visase la un loc unde să poată trăi singur, fără obligaţii, ca un sălbatic. Să nu facă nimic altceva decât să privească, pe jumătate adormit, cerul şi să respire. Să nu vadă pe nimeni.
Se ridică. Nu se simţise de multă vreme atât de odihnit. Chiar la marginea pădurii zări, cu neplăcere, o casă. Se bucură însă când văzu că micuţa cabană nu este locuită de multă vreme. Praf şi păianjeni prin toate părţile. Cineva încercase, cu mulţi ani în urmă, aceeaşi experienţă. Nici nu vru să se gândească la ce s-a întâmplat cu înaintaşul său. Ieşi afară şi zări mulţumit bananierii şi cocotierii încărcaţi cu fructe. Nu va muri de foame. Pe insulă puteau fi şi animale sălbatice pe care, aidoma lui Robinson Crusoe, le-ar putea domestici. Se felicită pentru bafta sa. Dădu ocol casei până ce soarele trecu de creștetul cerului. Se simți din nou obosit. Tot gândindu-se cum să-şi organizeze noua viaţă, adormi la umbra unui arbore.
Îl treziră dureri ascuţite în obraz şi în coaste. Erau de la suliţele antropofagilor vopsiţi pe faţă pe care îi zări îndată ce deschise ochii. Urlând şi chiuind, băştinaşii îl duseră în tabăra lor legat de o prăjină, ca pe un vânat de preţ. "Nu mai am scăpare, gândi. Proverbialul meu noroc s-a dovedit de data asta spart în cur". Şi închise ochii.
Căpetenia îi pipăi coastele, îi evaluă stratul de grăsime şi îi examină dinţii. Porunci ceva cu voce ascuţită. Când deschise iar ochii, văzu că lângă el apăruseră cinci femei ispititoare, cu feţe vesele. Căpetenia i le arătă şi spuse ceva. Din bâiguielile unui bătrân care îi spuse că a slujit, ca marinar, pe un vas comercial olandez, înţelese că tinerele îi erau oferite lui. Răsuflă uşurat. Avea să scape cu viaţă. Dar refuză categoric femeile. Asta îi mai trebuia. I se aduseră, pe rând, câţiva porci, capre, câini şi un fel de fluiere. Erau instrumente muzicale indigene. Refuză tot, rugându-i să-l lase să trăiască în coliba de la malul mării. Căpetenia se mânie şi se răsti la el. Bătrânul îi traduse că pe insulă era obiceiul ca străinii care ajung acolo să fie trataţi ca nişte regi şi să fie răsplătiţi cu daruri. Dar dacă oaspeţii refuzau ce li se oferea, tradiţia îi obliga pe sălbatici să-şi transforme vizitatorii în sclavi. Aşa că, până la noi dispoziţii, el va fi sclavul uneia dintre soţiile şefului de trib.
John se bucură, dar tălmaciul îi spuse că trebuie să se poarte cu băgare de seamă, fiindcă va fi jupuit de viu dacă se va atinge de femeie, iar ea este cunoscută ca o viperă care a provocat executarea mai multor sclavi. Soţia căpeteniei avea coliba ei şi încă din prima seară se frecă de el şi îl rugă prin semne să o maseze, apoi să o îmbăieze. Când îi văzu bărbăția întărită, se lipi şi mai mult de el, dar bărbatul se ţinu tare şi nu făcu nicio greşeală. În serile următoare fu din ce în ce mai rău. Ea venea goală în toiul nopţii în hamacul lui şi îl încăleca, gemând. Îi pipăia mădularul și îl făcea pe bărbat să-și dorească pierea. Făcu asta timp de şase săptămâni încheiate, dar când văzu că el nu cedează, îi făcu figura. Era miezul nopţii când ea se aruncă peste el în hamac și începu să ţipe sfâşietor, ca din gură de şarpe, că omul încearcă să o violeze. Se aprinseră făclii şi oamenii şefului de trib năvăliră la faţa locului şi îl imobilizară. Apăru şi şeful care ascultă nervos plângerea soției sale ( fusese deranjat în timp ce încerca o nouă nevastă ) şi porunci mânios ca noului sclav să i se taie fuduliile. Atrunci tot soţia şefului sări cu gura şi îl rugă pe bărbatul ei să îl lase o vreme normal, fiindcă vrea ea să se răzbune în felul ei. Şeful o privi bănuitor, dar când auzi că ea vrea să-l bată zilnic cu biciul peste părţile moi şi să-i ardă testiculele cu jăratec, se înduplecă.
Femeia chiar asta făcu. Îl bătea toată ziua pe nenorocit, nu-i dădea să mănânce şi îl ardea, cu un fier înroşit în foc, prin părţile sensibile. Sclavul arăta ca un sac de oase, cu barba vâlvoi şi parcă nici şefului nu-i mai convenea situaţia.
- Mare tâmpit am fost ! Nu puteam s-o regulez pe târfă ? se lamentă prizonierul în faţa tălmaciului. Nu puteam să primesc darurile şi acum trăiam ca un rege ?
- Tot rău ar fi fost, îi spuse moşul. Oricum n-ai fi scăpat.
- Ce vrei să spui ? întrebă sclavul.
- Ăştia aveau de gând să te mănânce. Dacă acceptai darurile, te aştepta un trai îmbelşugat, te îngrăşai şi te-ar fi tăiat la prima sărbătoare mai importantă. Pentru ei, „rege” e sinonim cu „porc”.
- Înseamnă că tot mai bine e acum, se consolă nenorocitul.
- Te vor tăia şi acum, dar nu-ţi vor mai consuma carnea. O vor da la câini. Totuşi, şeful e nemulţumit că ai slăbit prea mult.
Aha, asta era ! Şi el care se gândise că şeful îi va lua, până la urmă, apărarea, din solidaritate bărbătească !
- Şi tu cum ai scăpat ?
- E, eu sunt doctor şi când am venit, i-am salvat viaţa tartorului. I-am dat de înţeles că dacă mor, va da şi el colţul.
Senatorul John Winkley plecase într-o scurtă vacanță şi luase, pe vasul său, o starletă pe care o dorea de mult şi trei servitori de încredere. Unul dintre ei era chiar căpitanul . Senatorul anunţase acasă că pleacă într-o misiune periculoasă, în Afganistan. Tocmai îşi sorbea băutura pe puntea yachtului său, când văzu insula. De acolo venea către el, într-o canoe prăpădită, un sălbatic bărbos, urmărit de alţi cinci, într-o ambarcațiune mai mare. Urmăritul striga disperat şi cerea ajutor. Fără să stea prea mult pe gânduri, senatorul puse mâna pe carabina sa Winchester şi îi doborî cât ai zice peşte pe urmăritori. Apoi, ca într-o doară, îl împuşcă şi pe cel care scotea strigăte de bucurie că scăpase de duşmani.
- Ce-aţi făcut ? întrebă căpitanul consternat. Am crezut că vreţi să-l salvaţi...
- Păi, chiar asta am intenţionat. Dar, pe urmă, mi-a venit ideea că e... mai igienic aşa. Dacă era un afurisit de ziarist ? Nu mă legam la cap fără să mă doară ? Numai un jurnalist nebun ar fi ajuns să trăiască în mijlocul unor canibali.
Şi, încântat de isprava sa, senatorul se îndreptă către şezlong, cu ochiii la picioarele domnişoarei Lily şi cu gândul la noapătea care urma.
"Poate că e mai bine aşa", gândi.
Ani în şir visase la un loc unde să poată trăi singur, fără obligaţii, ca un sălbatic. Să nu facă nimic altceva decât să privească, pe jumătate adormit, cerul şi să respire. Să nu vadă pe nimeni.
Se ridică. Nu se simţise de multă vreme atât de odihnit. Chiar la marginea pădurii zări, cu neplăcere, o casă. Se bucură însă când văzu că micuţa cabană nu este locuită de multă vreme. Praf şi păianjeni prin toate părţile. Cineva încercase, cu mulţi ani în urmă, aceeaşi experienţă. Nici nu vru să se gândească la ce s-a întâmplat cu înaintaşul său. Ieşi afară şi zări mulţumit bananierii şi cocotierii încărcaţi cu fructe. Nu va muri de foame. Pe insulă puteau fi şi animale sălbatice pe care, aidoma lui Robinson Crusoe, le-ar putea domestici. Se felicită pentru bafta sa. Dădu ocol casei până ce soarele trecu de creștetul cerului. Se simți din nou obosit. Tot gândindu-se cum să-şi organizeze noua viaţă, adormi la umbra unui arbore.
Îl treziră dureri ascuţite în obraz şi în coaste. Erau de la suliţele antropofagilor vopsiţi pe faţă pe care îi zări îndată ce deschise ochii. Urlând şi chiuind, băştinaşii îl duseră în tabăra lor legat de o prăjină, ca pe un vânat de preţ. "Nu mai am scăpare, gândi. Proverbialul meu noroc s-a dovedit de data asta spart în cur". Şi închise ochii.
Căpetenia îi pipăi coastele, îi evaluă stratul de grăsime şi îi examină dinţii. Porunci ceva cu voce ascuţită. Când deschise iar ochii, văzu că lângă el apăruseră cinci femei ispititoare, cu feţe vesele. Căpetenia i le arătă şi spuse ceva. Din bâiguielile unui bătrân care îi spuse că a slujit, ca marinar, pe un vas comercial olandez, înţelese că tinerele îi erau oferite lui. Răsuflă uşurat. Avea să scape cu viaţă. Dar refuză categoric femeile. Asta îi mai trebuia. I se aduseră, pe rând, câţiva porci, capre, câini şi un fel de fluiere. Erau instrumente muzicale indigene. Refuză tot, rugându-i să-l lase să trăiască în coliba de la malul mării. Căpetenia se mânie şi se răsti la el. Bătrânul îi traduse că pe insulă era obiceiul ca străinii care ajung acolo să fie trataţi ca nişte regi şi să fie răsplătiţi cu daruri. Dar dacă oaspeţii refuzau ce li se oferea, tradiţia îi obliga pe sălbatici să-şi transforme vizitatorii în sclavi. Aşa că, până la noi dispoziţii, el va fi sclavul uneia dintre soţiile şefului de trib.
John se bucură, dar tălmaciul îi spuse că trebuie să se poarte cu băgare de seamă, fiindcă va fi jupuit de viu dacă se va atinge de femeie, iar ea este cunoscută ca o viperă care a provocat executarea mai multor sclavi. Soţia căpeteniei avea coliba ei şi încă din prima seară se frecă de el şi îl rugă prin semne să o maseze, apoi să o îmbăieze. Când îi văzu bărbăția întărită, se lipi şi mai mult de el, dar bărbatul se ţinu tare şi nu făcu nicio greşeală. În serile următoare fu din ce în ce mai rău. Ea venea goală în toiul nopţii în hamacul lui şi îl încăleca, gemând. Îi pipăia mădularul și îl făcea pe bărbat să-și dorească pierea. Făcu asta timp de şase săptămâni încheiate, dar când văzu că el nu cedează, îi făcu figura. Era miezul nopţii când ea se aruncă peste el în hamac și începu să ţipe sfâşietor, ca din gură de şarpe, că omul încearcă să o violeze. Se aprinseră făclii şi oamenii şefului de trib năvăliră la faţa locului şi îl imobilizară. Apăru şi şeful care ascultă nervos plângerea soției sale ( fusese deranjat în timp ce încerca o nouă nevastă ) şi porunci mânios ca noului sclav să i se taie fuduliile. Atrunci tot soţia şefului sări cu gura şi îl rugă pe bărbatul ei să îl lase o vreme normal, fiindcă vrea ea să se răzbune în felul ei. Şeful o privi bănuitor, dar când auzi că ea vrea să-l bată zilnic cu biciul peste părţile moi şi să-i ardă testiculele cu jăratec, se înduplecă.
Femeia chiar asta făcu. Îl bătea toată ziua pe nenorocit, nu-i dădea să mănânce şi îl ardea, cu un fier înroşit în foc, prin părţile sensibile. Sclavul arăta ca un sac de oase, cu barba vâlvoi şi parcă nici şefului nu-i mai convenea situaţia.
- Mare tâmpit am fost ! Nu puteam s-o regulez pe târfă ? se lamentă prizonierul în faţa tălmaciului. Nu puteam să primesc darurile şi acum trăiam ca un rege ?
- Tot rău ar fi fost, îi spuse moşul. Oricum n-ai fi scăpat.
- Ce vrei să spui ? întrebă sclavul.
- Ăştia aveau de gând să te mănânce. Dacă acceptai darurile, te aştepta un trai îmbelşugat, te îngrăşai şi te-ar fi tăiat la prima sărbătoare mai importantă. Pentru ei, „rege” e sinonim cu „porc”.
- Înseamnă că tot mai bine e acum, se consolă nenorocitul.
- Te vor tăia şi acum, dar nu-ţi vor mai consuma carnea. O vor da la câini. Totuşi, şeful e nemulţumit că ai slăbit prea mult.
Aha, asta era ! Şi el care se gândise că şeful îi va lua, până la urmă, apărarea, din solidaritate bărbătească !
- Şi tu cum ai scăpat ?
- E, eu sunt doctor şi când am venit, i-am salvat viaţa tartorului. I-am dat de înţeles că dacă mor, va da şi el colţul.
Senatorul John Winkley plecase într-o scurtă vacanță şi luase, pe vasul său, o starletă pe care o dorea de mult şi trei servitori de încredere. Unul dintre ei era chiar căpitanul . Senatorul anunţase acasă că pleacă într-o misiune periculoasă, în Afganistan. Tocmai îşi sorbea băutura pe puntea yachtului său, când văzu insula. De acolo venea către el, într-o canoe prăpădită, un sălbatic bărbos, urmărit de alţi cinci, într-o ambarcațiune mai mare. Urmăritul striga disperat şi cerea ajutor. Fără să stea prea mult pe gânduri, senatorul puse mâna pe carabina sa Winchester şi îi doborî cât ai zice peşte pe urmăritori. Apoi, ca într-o doară, îl împuşcă şi pe cel care scotea strigăte de bucurie că scăpase de duşmani.
- Ce-aţi făcut ? întrebă căpitanul consternat. Am crezut că vreţi să-l salvaţi...
- Păi, chiar asta am intenţionat. Dar, pe urmă, mi-a venit ideea că e... mai igienic aşa. Dacă era un afurisit de ziarist ? Nu mă legam la cap fără să mă doară ? Numai un jurnalist nebun ar fi ajuns să trăiască în mijlocul unor canibali.
Şi, încântat de isprava sa, senatorul se îndreptă către şezlong, cu ochiii la picioarele domnişoarei Lily şi cu gândul la noapătea care urma.
marți, 16 noiembrie 2010
Viitorul nostru și găurile negre
Acum știu cum se va termina totul : nu cu un pietroi cosmic, nu prin explozii nucleare, nici prin vreo glaciațiune infernală... Mai devreme sau mai târziu ne va înghiți un găuroi negru, așa cum un rechin alb ar înfuleca o chifteluță făcută în casă. O asemenea „gaură” a și apărut prin apropiere. Poate descoperim una aflată la un an-doi lumină, distanță față de Terra...
Dar nu acest pericol mă îngrijorează.
De dimineață am văzut că se mai pripășise un cățel în curtea școlii. Era o ființă mică, albă, cu pete albe. ( Mai sunt și alții. Copiii, pe care îi bat zilnic la cap cu ideea de bunătate, îi hrănesc din belșug. Mă gândesc cu înfiorare la vacanța de iarnă, când nu va mai fi nimeni la școală, să le dea mâncare... )
Apropiindu-mă de poarta instuuției, am văzut un elev drăguț, frumos ca un înger ( dintr-o clasă mai mică, la care nu predau ), cum se apropie de cățelușă și pare că vrea să o mângâie. Când animalul s-a apropiat, plin de încredere, fața copilului s-a schimonosit, căpătând o expresie de bestie. A întins fulgerător piciorul și a lovit cățelușa în coaste. Cu sete. Cu ură. Cu satisfacție. Câinele s-a îndepărtat, schelălăind și șchiopătând.
Am simțit nevoia să opresc mașina și să-l ameninț pe criminal...
Știu copii care urmăresc desene animate cu monștri. Am citit despre alții care și-au tranșat, cu sadism, frații, părinții sau prietenii. Am văzut cu ochii mei puști care omorau ființe fără apărare... Am observat cum s-au ticăloșit, treptat, cei mai mulți dintre elevii mei... Mint, fură, înșeală, se bat cu sălbăticie, își manipulează părinții...
Miguel Angel Asturias scria în celebrul său roman Domnul Președinte : „ Copiii râdeau când vedeau că alții plâng... Copiii râdeau când vedeau că alții sunt bătuți...”
Nu mă tem prea tare de găurile negre din Cosmos. Dar găurile negre din ochii unor copii ( din ce în ce mai mulți ! ) îmi răpesc dreptul de a visa și orice speranță legată de viitorul speciei noastre...
Dar nu acest pericol mă îngrijorează.
De dimineață am văzut că se mai pripășise un cățel în curtea școlii. Era o ființă mică, albă, cu pete albe. ( Mai sunt și alții. Copiii, pe care îi bat zilnic la cap cu ideea de bunătate, îi hrănesc din belșug. Mă gândesc cu înfiorare la vacanța de iarnă, când nu va mai fi nimeni la școală, să le dea mâncare... )
Apropiindu-mă de poarta instuuției, am văzut un elev drăguț, frumos ca un înger ( dintr-o clasă mai mică, la care nu predau ), cum se apropie de cățelușă și pare că vrea să o mângâie. Când animalul s-a apropiat, plin de încredere, fața copilului s-a schimonosit, căpătând o expresie de bestie. A întins fulgerător piciorul și a lovit cățelușa în coaste. Cu sete. Cu ură. Cu satisfacție. Câinele s-a îndepărtat, schelălăind și șchiopătând.
Am simțit nevoia să opresc mașina și să-l ameninț pe criminal...
Știu copii care urmăresc desene animate cu monștri. Am citit despre alții care și-au tranșat, cu sadism, frații, părinții sau prietenii. Am văzut cu ochii mei puști care omorau ființe fără apărare... Am observat cum s-au ticăloșit, treptat, cei mai mulți dintre elevii mei... Mint, fură, înșeală, se bat cu sălbăticie, își manipulează părinții...
Miguel Angel Asturias scria în celebrul său roman Domnul Președinte : „ Copiii râdeau când vedeau că alții plâng... Copiii râdeau când vedeau că alții sunt bătuți...”
Nu mă tem prea tare de găurile negre din Cosmos. Dar găurile negre din ochii unor copii ( din ce în ce mai mulți ! ) îmi răpesc dreptul de a visa și orice speranță legată de viitorul speciei noastre...
luni, 8 noiembrie 2010
Cărarea pierdută
O văzusem cum coboară în gara unui orășel de munte.
Era atât de frumoasă, încât mi-am uitat îndatoririle de familist și de cetățean responsabil și am pornit în urmărirea ei. O vreme i-am zărit silueta pe străzile mărginașe ale micii așezări. Apoi i-am pierdut urma. Ieșisem de mult timp din zona locuită și ajunsesem pe o potecă de pământ bătucită mai mult de copitele și de ghearele animalelor sălbatice decât de picioarele oamenilor, când m-am oprit, nehotărât. Spre ușurarea mea, l-am văzut pe un bătrân care venea din urmă. A trecut repede pe lângă mine și se îndepărta cu pas vioi.
L-am strigat și l-am rugat să se oprească. Apoi i-am spus cine sunt și ce caut.
- He, he, a râs bătrânul, o știu pe frumoasa dumitale. Locuiește în cătunul de peste culmea aia...
- Și cam cât timp mi-ar lua să ajung acolo ?
- De, ce să zic, a răspuns șiret moșul. Depinde de cât timp ai la dispoziție.
- Păi, aș căuta-o toată viața, am zis, mirându-mă singur de propria nebunie.
- Atunci se schimbă lucrurile. Femeia asta nu trece pe aici decât o dată la optezeci-o sută de ani. Iar în satul ei nu o poți căuta, fiindcă dai de belea. Ultima dată a trecut pe cărare în urmă cu vreo șaptezeci de ani. Dacă facem o socoteală simplă...
- Râzi de mine, moșule ? Acum trei ore și jumătate am văzut-o coborând în gară. Cum poți să-mi spui asemenea prăpăstii ?
- He, he, se vede treaba că nici dumneata nu prea știi ce ți se întâmplă. Eu știu ce spun... Uite, păr nu mai ai aproape deloc, iar barba ți-a albit. Dar nu te speria... Cum spuneam, dacă facem socoteala, mai ai foarte puțin de așteptat...
Era atât de frumoasă, încât mi-am uitat îndatoririle de familist și de cetățean responsabil și am pornit în urmărirea ei. O vreme i-am zărit silueta pe străzile mărginașe ale micii așezări. Apoi i-am pierdut urma. Ieșisem de mult timp din zona locuită și ajunsesem pe o potecă de pământ bătucită mai mult de copitele și de ghearele animalelor sălbatice decât de picioarele oamenilor, când m-am oprit, nehotărât. Spre ușurarea mea, l-am văzut pe un bătrân care venea din urmă. A trecut repede pe lângă mine și se îndepărta cu pas vioi.
L-am strigat și l-am rugat să se oprească. Apoi i-am spus cine sunt și ce caut.
- He, he, a râs bătrânul, o știu pe frumoasa dumitale. Locuiește în cătunul de peste culmea aia...
- Și cam cât timp mi-ar lua să ajung acolo ?
- De, ce să zic, a răspuns șiret moșul. Depinde de cât timp ai la dispoziție.
- Păi, aș căuta-o toată viața, am zis, mirându-mă singur de propria nebunie.
- Atunci se schimbă lucrurile. Femeia asta nu trece pe aici decât o dată la optezeci-o sută de ani. Iar în satul ei nu o poți căuta, fiindcă dai de belea. Ultima dată a trecut pe cărare în urmă cu vreo șaptezeci de ani. Dacă facem o socoteală simplă...
- Râzi de mine, moșule ? Acum trei ore și jumătate am văzut-o coborând în gară. Cum poți să-mi spui asemenea prăpăstii ?
- He, he, se vede treaba că nici dumneata nu prea știi ce ți se întâmplă. Eu știu ce spun... Uite, păr nu mai ai aproape deloc, iar barba ți-a albit. Dar nu te speria... Cum spuneam, dacă facem socoteala, mai ai foarte puțin de așteptat...
duminică, 7 noiembrie 2010
Cum se salută oamenii
Orice întâlnire cu un om este un eveniment unic, irepetabil.
Când ne vedem, noi, oamenii, ne salutăm.
Cu zâmbetul pe buze, mecanic, cu răceală, cu indiferență, cu plăcere, cu bucurie, cu silă, cu reproș, încurajator, cu blândețe, cu efuziune.
Voioși, abătuți, entuziaști, înțelegători, obosiți, grăbiți, inerți, vulcanici.
Rostim cuvinte, dăm din cap, facem gesturi aproape rituale, într-un balet al apropierii.
Ridicăm brațele. Până la inimă, până în dreptul ochilor, până la tâmplă, deasupra capului...
- Bună dimineața !
- Să trăiești !
- Bună să-ți fie inima !
- Cu respect !
- Noroc !
- Salut !
- Adio !
- Bună seara !
Dacă toate acestea ar fi făcute de niște păpuși mecanice, cum s-ar chema spectacolul ?
Într-o zi am salutat un necunoscut.
- Salut, i-am zis.
- Noroc, mi-a răspuns străinul. Dar nu te cunosc...
- Nici eu, i-am zis. La revedere.
- Drum bun, mi-a urat el.
Când ne vedem, noi, oamenii, ne salutăm.
Cu zâmbetul pe buze, mecanic, cu răceală, cu indiferență, cu plăcere, cu bucurie, cu silă, cu reproș, încurajator, cu blândețe, cu efuziune.
Voioși, abătuți, entuziaști, înțelegători, obosiți, grăbiți, inerți, vulcanici.
Rostim cuvinte, dăm din cap, facem gesturi aproape rituale, într-un balet al apropierii.
Ridicăm brațele. Până la inimă, până în dreptul ochilor, până la tâmplă, deasupra capului...
- Bună dimineața !
- Să trăiești !
- Bună să-ți fie inima !
- Cu respect !
- Noroc !
- Salut !
- Adio !
- Bună seara !
Dacă toate acestea ar fi făcute de niște păpuși mecanice, cum s-ar chema spectacolul ?
Într-o zi am salutat un necunoscut.
- Salut, i-am zis.
- Noroc, mi-a răspuns străinul. Dar nu te cunosc...
- Nici eu, i-am zis. La revedere.
- Drum bun, mi-a urat el.
sâmbătă, 6 noiembrie 2010
Despre fragilitatea noastră ca ființe
Moartea oricărui om mă impresionează puternic și îmi spune că nimic din ceea ce aparent avem pe pământ nu este al nostru.
Nici oasele trupului nostru.
Nici carnea de pe oase.
Doi pensionari din Canada știu, probabil, acest lucru și de aceea au donat banii câștigați la loterie ( 11 milioane de dolari ! ) unora care aveau mai multă nevoie de ajutor...
Imitându-l pe Alexandru cel Mare, Nichita Stănescu le cerea prietenilor să-l îngroape cu mâna dreaptă scoasă din sicriu, ca toți să vadă că n-a luat nimic cu el în mormânt.
P.S. O știre tulburătoare : Gigi Becali a intrat, pentru prima oară, în sediul Uniunii Scriitorilor din România...
Nici oasele trupului nostru.
Nici carnea de pe oase.
Doi pensionari din Canada știu, probabil, acest lucru și de aceea au donat banii câștigați la loterie ( 11 milioane de dolari ! ) unora care aveau mai multă nevoie de ajutor...
Imitându-l pe Alexandru cel Mare, Nichita Stănescu le cerea prietenilor să-l îngroape cu mâna dreaptă scoasă din sicriu, ca toți să vadă că n-a luat nimic cu el în mormânt.
P.S. O știre tulburătoare : Gigi Becali a intrat, pentru prima oară, în sediul Uniunii Scriitorilor din România...
marți, 2 noiembrie 2010
Despre frumusețe, venin și pupincuriști
De când mă știu, nu mi-a plăcut să fiu comandat de nimeni. Subofițerii de la bucutăria unității militare în care mi-am satisfăcut stagiul militar - și unde eram veselar împreună cu viitorul celebru regizor Tompa Gabor - au simțit pe pielea lor asta. Dacă n-ar fi crezut, în mod eronat, că sunt un băiat de bani gata, precum ceilalți teriști, poate că aș fi ajuns într-un batalion disciplinar... Nu mi-au plăcut șefii de meserie și oamenii înclinați spre dictatură. Cei care au încercat să-mi lezeze demnitatea au avut de înfruntat situații de nedorit. Nu-mi plac aroganții și insultele. Nu-mi plac proștii cu fumuri. La ironie am răspuns cu ironie, la lovituri de pumn am reacționat cu și mai mulți pumni. Numai bâta n-am folosit-o pe nimeni... . Sunt un individ atipic, care nu poate fi ținut în frâu de nimeni. Fac exact ce cred de cuviință, fără să aduc prejudicii nimănui. Poate de aceea nu m-am înregimentat în niciun partid politic, unde trebuie să execuți niște ordine. N-am făcut caz de trecutul meu, deși am fost urmărit și „lucrat” tot timpul de șefi și șefuleți, pe la toate instanțele superioare, ca un recalcitrant ce eram... Am povestit cu alt prilej cum eram urmărit și de fosta Securitate.
În concluzie, s-ar părea că sunt un tip dificil.
Totuși...
Tot de când mă știu mi-au plăcut lucrurile frumoase făcute de semenii mei și nu am cunoscut niciodată sentimentul de invidie. Apreciez ce fac și prietenii, și dușmanii. Mă bucur sincer pentru realizările cunoscuților mei. Sunt încântat și de lucrurile extraordinare pe care le fac diferiți necunoscuți.
Îmi place, de pildă, ce scriu mulți autori pe care nu-i cunosc, pe care nu i-am văzut niciodată. Unii sunt consacrați, alții sunt necunoscuți publicului larg. În sfârșit, sunt destui care sunt la început și pe care simt nevoia, în mod dezinteresat, să-i încurajez. Îi cunosc doar din ce scriu și din comentariile pe care le facem pe bloguri... Sunt persoane care nu sunt ocolite de aripa nebună a talentului literar. Sunt scriitori potențiali care se pot împlini azi, mâine sau în mai mulți ani. Știu cât de greu este să răzbați la lumină și consider că este una dintre îndatoririle mele să la întind o mână. A fi scriitor în această lume trecătoare nu e monopolul nimănui : avem loc toți în literatură și sub soare. Numai înzestrarea artistică să nu ne lipsească. Îi iubesc pe Radu Aldulescu, Horia Gârbea, Tudor Cristea, Călin-Andrei Mihăilescu, Bogdan Ghiu, Coman Lupu ( s-ar părea că, în cazul lor, sentimentul e reciproc ), Valeria Tăicuțu, Ana Dobre, Pentru Cimpoeșu, Răzvan Rădulescu, I. Groșan, Florina Ilis, Mugur Grosu, Ion Stratan, Valeriu Cristea, Al.Cistelecan, Mircea Vasilescu, Daniel Pișcu, Liviu Papadima, Romulus Bucur, C.Țoiu, Valentin Emil Mușat, Ștefan Bănulescu, Stan V. Cristea, Radu Vancu, George Geacăr, Kocsis Francisko, Marin Preda, Ion Mureșan, Gabriela Gheorghișor, Simona Popescu, Ioan Es. Pop, Petre Stoica, Emil Brumaru, Claudiu Komartin, Petru Popescu, Petru Dumitriu, Sorin Stoica, Moni Stănilă, Alexandru Vakulovski, Dan C. Mihăilescu și alți o sută cinzeci de scriitori români... Unii sunt morți, alții sunt plecați afară, iar pe cei mai numeroși nu-i voi întâlni niciodată. Când am avut prilejul, am scris despre cărțile lor cronici și studii literare, foarte apreciate de cei care sunt în măsură să vadă valoarea unor texte literare. Înseamnă că îi pup undeva ? Sau că alți scriitori care s-au pronunțat despre mine (nemeritat de elogios!) fac același lucru ? Cum se explică faptul că îi laud pe necunoscuții cu care intru în dialog pe net, doar fiindcă sunt sigur că sunt talentați ? Ca să pupi un fund trebuie să-l vezi foarte bine !
În România oamenii care creează sunt copleșiți de numărul celor care parazitează : asta e cea mai grea moștenire a regimului comunist. O specie toxică de paraziți o reprezintă cei care nu văd nimic bun în ce fac semenii noștri, caută nod în papură, cârtesc, insultă, calomniază. Sunt frustrați, răi, plini de resentimente. Ei spun pe toate drumurile că toată lumea e proastă, hoață, pupincuristă, etc. Pariez că unii dintre ei n-au muncit o zi în toată viața lor. Ce e mai rău e că aceste nulități semnează, precum Farfuridi și Brânzovenescu, anonime veninoase și pline de injurii. ( De altminteri le e gândul numai la mese, avantaje, bani, cozonaci sau firimituri...) Câtă lașitate intră în acest gest ? ( Să fim bine înțeleși. Discreția îi face pe unii să-și pună pe față câte o mască de anonim, dar punctele lor de vedere sunt interesante și civilizate. Aeastă atitudine e o alegere demnă, în definitiv, de toată stima. Eu mă refer la cei care își trag ciorapul împuțit al bunicii pe ochi numai pentru a înjura și a da cu pietre. Consider că, dacă faci asta, este obligatoriu să-ți declini identitatea.) Credeam că indivizi care nu suportă realizările altora, mici sau grandioase, și care se îmbolnăvesc când văd că doi oameni sunt prieteni există numai în anumite medii și nu au niciun pic de cultură : niște țațe de pe șanț . Eroare ! Și printre scriitori sunt asemenea creaturi. Probabil că ăștia nici nu merită numele respectiv... Regret că nu-i pot vedea la față pe acești curajoși bărbați ! Ei reprezintă întunericul cu care ne luptăm tot timpul. Un fel de mori de vânt, românești... Macină și ei ceva... Dar nu produc decât venin.
Ce-ar fi să-i ignorăm ?
Istoria literară a dovedit că Alexandru Vlahuță n-a fost un foarte mare scriitor. Dar el a spus, cu un prilej oarecare, o vorbă mare : Oamenii răi nu vor fi niciodată fericiți.
Consider că răutatea gratuită este o formă gravă de prostie...
P. S. Anonimii plini de ranchiună nu au apărut pe blogul meu, unde nici n-ar fi tolerați, dar i-am văzut asudând din greu pe site-urile unor prieteni care nu le-au făcut niciun rău...
În concluzie, s-ar părea că sunt un tip dificil.
Totuși...
Tot de când mă știu mi-au plăcut lucrurile frumoase făcute de semenii mei și nu am cunoscut niciodată sentimentul de invidie. Apreciez ce fac și prietenii, și dușmanii. Mă bucur sincer pentru realizările cunoscuților mei. Sunt încântat și de lucrurile extraordinare pe care le fac diferiți necunoscuți.
Îmi place, de pildă, ce scriu mulți autori pe care nu-i cunosc, pe care nu i-am văzut niciodată. Unii sunt consacrați, alții sunt necunoscuți publicului larg. În sfârșit, sunt destui care sunt la început și pe care simt nevoia, în mod dezinteresat, să-i încurajez. Îi cunosc doar din ce scriu și din comentariile pe care le facem pe bloguri... Sunt persoane care nu sunt ocolite de aripa nebună a talentului literar. Sunt scriitori potențiali care se pot împlini azi, mâine sau în mai mulți ani. Știu cât de greu este să răzbați la lumină și consider că este una dintre îndatoririle mele să la întind o mână. A fi scriitor în această lume trecătoare nu e monopolul nimănui : avem loc toți în literatură și sub soare. Numai înzestrarea artistică să nu ne lipsească. Îi iubesc pe Radu Aldulescu, Horia Gârbea, Tudor Cristea, Călin-Andrei Mihăilescu, Bogdan Ghiu, Coman Lupu ( s-ar părea că, în cazul lor, sentimentul e reciproc ), Valeria Tăicuțu, Ana Dobre, Pentru Cimpoeșu, Răzvan Rădulescu, I. Groșan, Florina Ilis, Mugur Grosu, Ion Stratan, Valeriu Cristea, Al.Cistelecan, Mircea Vasilescu, Daniel Pișcu, Liviu Papadima, Romulus Bucur, C.Țoiu, Valentin Emil Mușat, Ștefan Bănulescu, Stan V. Cristea, Radu Vancu, George Geacăr, Kocsis Francisko, Marin Preda, Ion Mureșan, Gabriela Gheorghișor, Simona Popescu, Ioan Es. Pop, Petre Stoica, Emil Brumaru, Claudiu Komartin, Petru Popescu, Petru Dumitriu, Sorin Stoica, Moni Stănilă, Alexandru Vakulovski, Dan C. Mihăilescu și alți o sută cinzeci de scriitori români... Unii sunt morți, alții sunt plecați afară, iar pe cei mai numeroși nu-i voi întâlni niciodată. Când am avut prilejul, am scris despre cărțile lor cronici și studii literare, foarte apreciate de cei care sunt în măsură să vadă valoarea unor texte literare. Înseamnă că îi pup undeva ? Sau că alți scriitori care s-au pronunțat despre mine (nemeritat de elogios!) fac același lucru ? Cum se explică faptul că îi laud pe necunoscuții cu care intru în dialog pe net, doar fiindcă sunt sigur că sunt talentați ? Ca să pupi un fund trebuie să-l vezi foarte bine !
În România oamenii care creează sunt copleșiți de numărul celor care parazitează : asta e cea mai grea moștenire a regimului comunist. O specie toxică de paraziți o reprezintă cei care nu văd nimic bun în ce fac semenii noștri, caută nod în papură, cârtesc, insultă, calomniază. Sunt frustrați, răi, plini de resentimente. Ei spun pe toate drumurile că toată lumea e proastă, hoață, pupincuristă, etc. Pariez că unii dintre ei n-au muncit o zi în toată viața lor. Ce e mai rău e că aceste nulități semnează, precum Farfuridi și Brânzovenescu, anonime veninoase și pline de injurii. ( De altminteri le e gândul numai la mese, avantaje, bani, cozonaci sau firimituri...) Câtă lașitate intră în acest gest ? ( Să fim bine înțeleși. Discreția îi face pe unii să-și pună pe față câte o mască de anonim, dar punctele lor de vedere sunt interesante și civilizate. Aeastă atitudine e o alegere demnă, în definitiv, de toată stima. Eu mă refer la cei care își trag ciorapul împuțit al bunicii pe ochi numai pentru a înjura și a da cu pietre. Consider că, dacă faci asta, este obligatoriu să-ți declini identitatea.) Credeam că indivizi care nu suportă realizările altora, mici sau grandioase, și care se îmbolnăvesc când văd că doi oameni sunt prieteni există numai în anumite medii și nu au niciun pic de cultură : niște țațe de pe șanț . Eroare ! Și printre scriitori sunt asemenea creaturi. Probabil că ăștia nici nu merită numele respectiv... Regret că nu-i pot vedea la față pe acești curajoși bărbați ! Ei reprezintă întunericul cu care ne luptăm tot timpul. Un fel de mori de vânt, românești... Macină și ei ceva... Dar nu produc decât venin.
Ce-ar fi să-i ignorăm ?
Istoria literară a dovedit că Alexandru Vlahuță n-a fost un foarte mare scriitor. Dar el a spus, cu un prilej oarecare, o vorbă mare : Oamenii răi nu vor fi niciodată fericiți.
Consider că răutatea gratuită este o formă gravă de prostie...
P. S. Anonimii plini de ranchiună nu au apărut pe blogul meu, unde nici n-ar fi tolerați, dar i-am văzut asudând din greu pe site-urile unor prieteni care nu le-au făcut niciun rău...
sâmbătă, 30 octombrie 2010
Etcetera este un soi de pătlăgele murate...
Colegul meu de catedră a remarcat și el apetența nebună a oamenilor de aici pentru neologisme. Deși ei nu știu ce înseamnă unele cuvinte, le folosesc cu mare încântare, pronunțându-le, de multe ori, într-un mod aiuritor... Am scris cândva un articol lung, cu multe exemple... N-am făcut-o să râd de cineva, ci pentru a admira, împreună cu alții, savurosul spectacol al limbii vorbite în diferite medii...
Acum mă rezum la ce mi-a pus la dispoziție amicul meu.
Astfel, el l-a auzit pe un țăran zicându-i nevestei :
- Nevastă, ia pune, fă, niște continente în ciorba aia, să-i dea nițăl gust...
Altul i-a spus chiar profesorului :
- Domnule, am de toate : vin, țuică, grâu, porumb, făină, mălai, porci, vaci, gâini, compot, murători, eccetera...
Când rostea numele avuțiilor sale, mi-a spus dascălul, omul le număra pe degete. Pentru fiecare produs, un deșt... A marcat la fel și cuvântul eccetera, ca și când ar fi fost ceva concret. Prietenul meu a rămas cu gura căscată.
- Auzi, i-a zis el gospodarului, revenindu-și din uluială, ia spune-mi și mie ce e aia eccetera ?
- Cum, adică, ce e ?
- Așa... Cum arată, ce culoare are, cum miroase ...
- Aha... Păi, nu-ți spusei ? Compot, murători...
- Să înțeleg că eccetera ăla e un fel de murături ?
- Îhî... Cam așa...
- Niște gogonele date în pârg și puse la murat ?
- Egzact.
Acum mă rezum la ce mi-a pus la dispoziție amicul meu.
Astfel, el l-a auzit pe un țăran zicându-i nevestei :
- Nevastă, ia pune, fă, niște continente în ciorba aia, să-i dea nițăl gust...
Altul i-a spus chiar profesorului :
- Domnule, am de toate : vin, țuică, grâu, porumb, făină, mălai, porci, vaci, gâini, compot, murători, eccetera...
Când rostea numele avuțiilor sale, mi-a spus dascălul, omul le număra pe degete. Pentru fiecare produs, un deșt... A marcat la fel și cuvântul eccetera, ca și când ar fi fost ceva concret. Prietenul meu a rămas cu gura căscată.
- Auzi, i-a zis el gospodarului, revenindu-și din uluială, ia spune-mi și mie ce e aia eccetera ?
- Cum, adică, ce e ?
- Așa... Cum arată, ce culoare are, cum miroase ...
- Aha... Păi, nu-ți spusei ? Compot, murători...
- Să înțeleg că eccetera ăla e un fel de murături ?
- Îhî... Cam așa...
- Niște gogonele date în pârg și puse la murat ?
- Egzact.
Portretul unei zile de toamnă
O doamnă drăguță, cu o figură obosită, pășește încet pe trotuar. Se oprește la semafor și zâmbește unui copil aflat într-un cărucior.
Lumina toamnei devine mai limpede. Am văzut cum râd copiii la vederea oamenilor în vârstă. Dar fața femeii nu are nici pic de cruzime sau dispreț...
Văd în sufletul ei ca printr-o fereastră. Îi zăresc pădurile interioare, desfrunzite acum. Deasupra lor, munții tiviți cu alb. Pârăiașe cu întâmplări străbat o nesfârșită câmpie a nefericirii. Păsări, multe păsări negre în aer. Undeva, spre stânga, printre frunze de iederă, abia mai pâlpâie o cascadă...
Doamna vede că semaforul s-a făcut verde, se înviorează brusc și se grăbește să traverseze, țopăind cu stângăcie, ca albatrosul lui Baudelaire.
Surâsul îi rămâne suspendat în aerul din ce în ce mai rece al zilei de toamnă.
Lumina toamnei devine mai limpede. Am văzut cum râd copiii la vederea oamenilor în vârstă. Dar fața femeii nu are nici pic de cruzime sau dispreț...
Văd în sufletul ei ca printr-o fereastră. Îi zăresc pădurile interioare, desfrunzite acum. Deasupra lor, munții tiviți cu alb. Pârăiașe cu întâmplări străbat o nesfârșită câmpie a nefericirii. Păsări, multe păsări negre în aer. Undeva, spre stânga, printre frunze de iederă, abia mai pâlpâie o cascadă...
Doamna vede că semaforul s-a făcut verde, se înviorează brusc și se grăbește să traverseze, țopăind cu stângăcie, ca albatrosul lui Baudelaire.
Surâsul îi rămâne suspendat în aerul din ce în ce mai rece al zilei de toamnă.
joi, 28 octombrie 2010
Toamna, limba de argint a iernii...
Limba de argint a iernii strecurată în bârlogul bursucilor.
Oglindă pierdută de o domnișoară ( roșcată și grăbită ) și făcută fărâme de autobuzele timpului.
Vitralii vegetale, trezite din somn de cârpa de șters praful a brumei.
Iubiri alungate în pivnițele și podurile orașului.
Ne cad aripile, dar ne mai putem cățăra într-un lift defect, rămas între etaje. Sau într-un cuib de barză plecată în pețit.
Poate că acolo ne-a aruncat cineva cutia de scrisori. Doar îl vedem pe poștaș zburând în fiecare noapte prin aerul străveziu, cu tolba plină.
Poate că ne-am îndrăgostit de cineva și încă nu știm.
Și dacă a început războiul de o sută de ani al femeilor ?
Oglindă pierdută de o domnișoară ( roșcată și grăbită ) și făcută fărâme de autobuzele timpului.
Vitralii vegetale, trezite din somn de cârpa de șters praful a brumei.
Iubiri alungate în pivnițele și podurile orașului.
Ne cad aripile, dar ne mai putem cățăra într-un lift defect, rămas între etaje. Sau într-un cuib de barză plecată în pețit.
Poate că acolo ne-a aruncat cineva cutia de scrisori. Doar îl vedem pe poștaș zburând în fiecare noapte prin aerul străveziu, cu tolba plină.
Poate că ne-am îndrăgostit de cineva și încă nu știm.
Și dacă a început războiul de o sută de ani al femeilor ?
miercuri, 27 octombrie 2010
Marii poeți nu sunt niciodată uitați
Un tânăr entuziast pregătește o lucrare de doctorat despre Ion Stratan. Vestea mă bucură foarte mult, mai ales că Alexandru Mușina este cel care coordonează viitoarea monografie. I-am trimis tânărului cercetător toate textele în care l-am evocat pe Stratan. Astăzi, deschizând revista Luceafărul, am văzut că în numărul viitor al publicației va fi evocat același Nino Stratan... Totuși, marii poeți nu sunt niciodată uitați...
Stratan era tot timpul în vervă, sclipitor, plin de poante, calambururi și replici năucitoare. Părea special antrenat pentru asta. Nu puteai decât să-l admiri. Jay Leno este nimic pe lângă ce era el. ( De altfel, nimeni n-a sesizat că numele unei emisiuni, Cafeaua cu sare, a copiat, ani buni, titlul unui volum de maxime semnat de Nino. ) Bănuiesc că un prost l-ar fi urât de îndată ce l-ar fi cunoscut. În necrologul închinat ploieșteanului ( în Jurnalul național ), Mircea Cărtărescu a făcut un adevărat inventar al vorbelor de spirit inconfundabile pe care le-a produs Stratan de-a lungul anilor... Mușina însuși, care avea și el replică și era într-o veșnică și amicală confruntare cu Nino, a spus în câteva rânduri ( l-am auzit cu urechile mele ) :
- Stratan este cel mai mare autor de calambururi pe care l-am văzut în viața mea!
De o inteligență eclatantă, Stratan era fermecător și protocolar cu oricine intra în contact cu el. Nu refuza și nu jignea pe nimeni. Era imposibil să nu-l iubești.
Cu toate astea, primele mele întâlniri cu el s-au soldat cu impresii contradictorii. Îmi plăcea tânărul înalt, frumos, cu mustață de palicar, care stătea lungit într-un pat și glumea pe seama unui coleg... Părea un fel de frate geamăn al lui Nikita Mihalkov, un rus venit dintr-o Siberie albă... Iar gura nu-i tăcea o clipă... Tocmai se lăuda cu o ispravă amoroasă. Se culcase cu o avocată. După momentele fierbinți, ea își aprinsese o țigară și, stând așa, goală, în cearșafuri, îi spusese :
- Să mă vezi cum perorez !
Vorbele tinerei femei îl amuzau teribil, căci le repeta continuu și râdea de se prăpădea :
- Auzi, mă ! Să mă vezi cum pe-ro-rez !
Cu o zi înainte îl auzisem că nu se va căsători niciodată, deoarece n-ar putea să stea nouă luni fără...
Mi-am zis că vlăjganul acela simpatic e un soi de fanfaron și o vreme n-am mai căscat gura la ce spunea.
Nu știam că îmi va deveni unul dintre cei mai buni prieteni pe care i-am avut.
Și cine ar fi bănuit că Stratan, Mircea Vasilescu, Valentin Emil Mușat, Alexandru Mușina, Romulus Bucur și alții câțiva scriau atunci, în Căminul Studențesc Grozăvești, o pagină de istorie literară de neuitat ?
Stratan era tot timpul în vervă, sclipitor, plin de poante, calambururi și replici năucitoare. Părea special antrenat pentru asta. Nu puteai decât să-l admiri. Jay Leno este nimic pe lângă ce era el. ( De altfel, nimeni n-a sesizat că numele unei emisiuni, Cafeaua cu sare, a copiat, ani buni, titlul unui volum de maxime semnat de Nino. ) Bănuiesc că un prost l-ar fi urât de îndată ce l-ar fi cunoscut. În necrologul închinat ploieșteanului ( în Jurnalul național ), Mircea Cărtărescu a făcut un adevărat inventar al vorbelor de spirit inconfundabile pe care le-a produs Stratan de-a lungul anilor... Mușina însuși, care avea și el replică și era într-o veșnică și amicală confruntare cu Nino, a spus în câteva rânduri ( l-am auzit cu urechile mele ) :
- Stratan este cel mai mare autor de calambururi pe care l-am văzut în viața mea!
De o inteligență eclatantă, Stratan era fermecător și protocolar cu oricine intra în contact cu el. Nu refuza și nu jignea pe nimeni. Era imposibil să nu-l iubești.
Cu toate astea, primele mele întâlniri cu el s-au soldat cu impresii contradictorii. Îmi plăcea tânărul înalt, frumos, cu mustață de palicar, care stătea lungit într-un pat și glumea pe seama unui coleg... Părea un fel de frate geamăn al lui Nikita Mihalkov, un rus venit dintr-o Siberie albă... Iar gura nu-i tăcea o clipă... Tocmai se lăuda cu o ispravă amoroasă. Se culcase cu o avocată. După momentele fierbinți, ea își aprinsese o țigară și, stând așa, goală, în cearșafuri, îi spusese :
- Să mă vezi cum perorez !
Vorbele tinerei femei îl amuzau teribil, căci le repeta continuu și râdea de se prăpădea :
- Auzi, mă ! Să mă vezi cum pe-ro-rez !
Cu o zi înainte îl auzisem că nu se va căsători niciodată, deoarece n-ar putea să stea nouă luni fără...
Mi-am zis că vlăjganul acela simpatic e un soi de fanfaron și o vreme n-am mai căscat gura la ce spunea.
Nu știam că îmi va deveni unul dintre cei mai buni prieteni pe care i-am avut.
Și cine ar fi bănuit că Stratan, Mircea Vasilescu, Valentin Emil Mușat, Alexandru Mușina, Romulus Bucur și alții câțiva scriau atunci, în Căminul Studențesc Grozăvești, o pagină de istorie literară de neuitat ?
luni, 25 octombrie 2010
Urmașul lui Stalin sau despre ce caută cititorii într-o carte
Există un film sovietic care m-a făcut cândva să râd cu lacrimi. Din păcate, nu-mi mai amintesc cum se numea și, lucru mai grav, am uitat numele regizorului. S-ar putea ca autorul peliculei să-și fi botezat creația Nepoata lui Stalin sau Fata lui Stalin... Ceva pe aproape...
Subiectul peliculei este savuros. Într-un sat rusesc, cu colhoz și toate cele, există o handicapată tânără care se plimbă continuu, fără țintă și, când și când, arată cu degetul către un om, de fiecare dată altul, pe care îl întâlnește și începe să mugească :
- Dușmanul poporului ! Dușmanul poporului !
Comisarul poporului și secretarul de partid se țin tot timpul pe urmele ei. Când aud cuvinetele magice, se reped și îl arestează imediat pe cel indicat de nebună. Nenorocitul dispare pentru totdeauna... Așa se face că toată lumea ajunge să fugă din calea oligofrenei. Pe unde trece ea, se face pustiu. Țăranii aruncă sacii din spinare și se ascund pe sub podețe, cei care pot fug ca potârnichile, șoferii întorc mașinile și dispar într-un nor de praf, iar dacă nu au loc de manevră, sar de la volan și o iau la sănătoasa...
- Glasul poporului nu minte niciodată, spune comisarul poporului mai târziu, la cârciumă, cu ochii șireți, înecați în vodcă.
Și tot el explică de ce are o încredere oarbă în fata dusă cu capul. În tinerețea sa revoluționară, tovarășul Stalin a stat o vreme ascuns în localitatea lor. El a avut o aventură cu o femeie care a născut-o pe dementă. Fiind fiica lui Stalin, bolnava avea un instinct bolșevic infailibil...
Secvențe din filmul respectiv mi-au revenit în minte în urma unor întâmplări care mi-au dat de gândit. Unii au avut impresia că se recunosc în unele scene din primele mele romane și au crezut că e scriu pentru a-i demasca pe unii și pentru a râde de ei... Am arătat și cu alt prilej că asta e o tâmpenie. Știu destule lucruri îngrozitoare despre mulți cunoscuți, dar nu mi-a trecut niciodată prin cap să le folosesc în scrierile mele. Și nu de frică n-o fac : detaliile sunt atât de murdare încât ar compromite orice pretenție de ficțiune.
Ideea că i-aș lăsa în fundul gol, în cărțile mele, pe cei pe care îi cunosc a prins la o mică parte a populației locale, așa că am avut parte de reacții surprinzătoare. Stăteam de vorbă cu un om important din ținut și acela începuse să se confeseze în legătură cu niște amici. La un moment dat, s-a oprit din monolog, ca și când și-ar fi adus aminte de ceva, m-a privit speriat și a zis :
- Mai bine nu mai spun nimic...
Și a luat altă vorbă. Că va ploua, că nu va ploua, că recolta se va face, că nu se va face...
Doi oameni onorabili ieșeau din cârciumă ușor afumați. L-am auzit pe unul zicând :
- Hai, dracului, că ne vede ăla și scrie despre noi că ne-am îmbătat.
Când m-am uitat iar către ei, cei doi o zbughiseră pe după colțul magazinului și dăduseră în altă uliță...
Printre amicii mei e unul care a avut mii de femei... Nimic nu i-a scăpat. Voiam să fac un roman comercial și am vorbit cu el să îmi povestească câteva dintre nenumăratele lui isprăvi amoroase. I-am explicat că voi construi cartea în așa fel încât să nu-l recunoască nimeni pe el, că nu mă interesează numele femeilor, etc. Zis și făcut. Plănuisem să facem o plimbare la pădure și să-mi livreze toate detaliile. Am tot amânat acțiunea un an și ceva. Mereu am prea puțin timp la dispoziție. Într-o zi m-am dus la poștă și l-am văzut pe bărbatul cu pricina stând singur pe aleea care duce la primărie. Fuma și mă privea bănuitor. Am ridicat coletul cu cărți pentru care mă dusesem și am dat să mă îndrept către noul Casanova. Văzând ce am de gând să fac, omul a aruncat țigara și a luat-o la goană, strigând :
- Nu-ți mai spui nimic ! Nu-ți mai spui nimic !
A ajuns la propria mașină, parcată pe strada principală, și a demarat ca nebunul.
În sfârșit, în altă zi plecam de la aceeași poștă când l-am văzut pe primar în parcul de alături. M-am oprit, ne-am strâns mâinile și ne-am așezat amândoi pe o bancă, să schimbăm câteva cuvinte. Am copilărit cu primarul, am fost prieteni buni, dar vremurile sunt dure și relațiile dintre oameni sunt supuse unei erodări puternice... De când m-am retras din FSN, nu am mai făcut politică, iar cei care se cred personajele mele caută să speculeze situația. Îmi citesc blogul cu lupa și, dacă e ceva care li se pare suspect, își dau telefoane, se anunță unii pe alții, stabilesc cum să mă lucreze în fața primului gospodar, fac planuri să mă izoleze în cadrul comunității, trag articolele mele la imprimantă și fug cu ele la primar, să mă reclame... Într-un rând, li s-a părut că mi-am bătut joc de edil și i-au pus la dispoziție „probele”. Evident că nu era bătaie de joc și nici nu era vorba de primar... Nu înțeleseseră niște cuvinte banale... Las pe alții să judece câtă demnitate, decență și moralitate intră în aceste denunțuri...
Pe plan politic, fiecare tabără consideră că sunt de partea dușmanului și de aceea sunt ocolit de stimulentele obișnuite de dinaintea alegerilor. Puterea (PSD-ul) consideră că voi vota cu opoziția (PDL-ul) și că e imposibil să mă convingă să fac contrariul. Opoziția mă crede susținătorul puterii, din moment ce sunt prietenul din copilărie al primarului... În echipa acestuia din urmă am dușmani de nădejde...(Ca să fie totul cât mai...clar, în localitatea mea, opoziția e la putere, iar puterea e în opoziție... ) Cam în mediul ăsta mă învârtesc.
Stăteam, așadar, cu primarul și discutam de una și de alta. La un moment dat, pe lângă noi a trecut un cetățean care a zis panicat :
- Dom' primar, nu mai stați de vorbă cu dom' profesor, că scrie despre dumneavoastră !
- Și dacă scrie ce ? s-a mirat primarul. Să scrie cât vrea, că suntem într-o țară liberă.
- Da, dar o să râdă de dumneavoastră !
- Zău ? Adică de ce să râdă ? a întrebat primarul. Și problema ta care e ?
Mi-am dat seama că, în ochii celor care îl ațâță pe primar și îi instigă și pe alții împotriva mea, reprezint un fel de urmaș al lui Stalin, responsabil cu adevărurile sinistre ale unei comunități... În realitate, nu pricep de ce unii sar în sus din lucruri care n-au nicio legătură cu ei... Dar, se știe, un nazist faimos spunea că îi vine să scoată pistolul când aude cuvântul „cultură”...
În încheiere, pornind de la o postare a lui Horia Gârbea, mă întreb și eu : ce crede oare cititorul despre menirea unui scriitor ? Și ce caută el într-o carte ?
Mă refer, firește, la cititorul veritabil, nu la cei care nu înțeleg nici ce scrie într-un ziar.
Pot da răspunsul doar la a doua întrebare. Nu contează ce caută și la ce se așteaptă un cititor : într-o operă de artă, el nu se va găsi decât pe sine...
Subiectul peliculei este savuros. Într-un sat rusesc, cu colhoz și toate cele, există o handicapată tânără care se plimbă continuu, fără țintă și, când și când, arată cu degetul către un om, de fiecare dată altul, pe care îl întâlnește și începe să mugească :
- Dușmanul poporului ! Dușmanul poporului !
Comisarul poporului și secretarul de partid se țin tot timpul pe urmele ei. Când aud cuvinetele magice, se reped și îl arestează imediat pe cel indicat de nebună. Nenorocitul dispare pentru totdeauna... Așa se face că toată lumea ajunge să fugă din calea oligofrenei. Pe unde trece ea, se face pustiu. Țăranii aruncă sacii din spinare și se ascund pe sub podețe, cei care pot fug ca potârnichile, șoferii întorc mașinile și dispar într-un nor de praf, iar dacă nu au loc de manevră, sar de la volan și o iau la sănătoasa...
- Glasul poporului nu minte niciodată, spune comisarul poporului mai târziu, la cârciumă, cu ochii șireți, înecați în vodcă.
Și tot el explică de ce are o încredere oarbă în fata dusă cu capul. În tinerețea sa revoluționară, tovarășul Stalin a stat o vreme ascuns în localitatea lor. El a avut o aventură cu o femeie care a născut-o pe dementă. Fiind fiica lui Stalin, bolnava avea un instinct bolșevic infailibil...
Secvențe din filmul respectiv mi-au revenit în minte în urma unor întâmplări care mi-au dat de gândit. Unii au avut impresia că se recunosc în unele scene din primele mele romane și au crezut că e scriu pentru a-i demasca pe unii și pentru a râde de ei... Am arătat și cu alt prilej că asta e o tâmpenie. Știu destule lucruri îngrozitoare despre mulți cunoscuți, dar nu mi-a trecut niciodată prin cap să le folosesc în scrierile mele. Și nu de frică n-o fac : detaliile sunt atât de murdare încât ar compromite orice pretenție de ficțiune.
Ideea că i-aș lăsa în fundul gol, în cărțile mele, pe cei pe care îi cunosc a prins la o mică parte a populației locale, așa că am avut parte de reacții surprinzătoare. Stăteam de vorbă cu un om important din ținut și acela începuse să se confeseze în legătură cu niște amici. La un moment dat, s-a oprit din monolog, ca și când și-ar fi adus aminte de ceva, m-a privit speriat și a zis :
- Mai bine nu mai spun nimic...
Și a luat altă vorbă. Că va ploua, că nu va ploua, că recolta se va face, că nu se va face...
Doi oameni onorabili ieșeau din cârciumă ușor afumați. L-am auzit pe unul zicând :
- Hai, dracului, că ne vede ăla și scrie despre noi că ne-am îmbătat.
Când m-am uitat iar către ei, cei doi o zbughiseră pe după colțul magazinului și dăduseră în altă uliță...
Printre amicii mei e unul care a avut mii de femei... Nimic nu i-a scăpat. Voiam să fac un roman comercial și am vorbit cu el să îmi povestească câteva dintre nenumăratele lui isprăvi amoroase. I-am explicat că voi construi cartea în așa fel încât să nu-l recunoască nimeni pe el, că nu mă interesează numele femeilor, etc. Zis și făcut. Plănuisem să facem o plimbare la pădure și să-mi livreze toate detaliile. Am tot amânat acțiunea un an și ceva. Mereu am prea puțin timp la dispoziție. Într-o zi m-am dus la poștă și l-am văzut pe bărbatul cu pricina stând singur pe aleea care duce la primărie. Fuma și mă privea bănuitor. Am ridicat coletul cu cărți pentru care mă dusesem și am dat să mă îndrept către noul Casanova. Văzând ce am de gând să fac, omul a aruncat țigara și a luat-o la goană, strigând :
- Nu-ți mai spui nimic ! Nu-ți mai spui nimic !
A ajuns la propria mașină, parcată pe strada principală, și a demarat ca nebunul.
În sfârșit, în altă zi plecam de la aceeași poștă când l-am văzut pe primar în parcul de alături. M-am oprit, ne-am strâns mâinile și ne-am așezat amândoi pe o bancă, să schimbăm câteva cuvinte. Am copilărit cu primarul, am fost prieteni buni, dar vremurile sunt dure și relațiile dintre oameni sunt supuse unei erodări puternice... De când m-am retras din FSN, nu am mai făcut politică, iar cei care se cred personajele mele caută să speculeze situația. Îmi citesc blogul cu lupa și, dacă e ceva care li se pare suspect, își dau telefoane, se anunță unii pe alții, stabilesc cum să mă lucreze în fața primului gospodar, fac planuri să mă izoleze în cadrul comunității, trag articolele mele la imprimantă și fug cu ele la primar, să mă reclame... Într-un rând, li s-a părut că mi-am bătut joc de edil și i-au pus la dispoziție „probele”. Evident că nu era bătaie de joc și nici nu era vorba de primar... Nu înțeleseseră niște cuvinte banale... Las pe alții să judece câtă demnitate, decență și moralitate intră în aceste denunțuri...
Pe plan politic, fiecare tabără consideră că sunt de partea dușmanului și de aceea sunt ocolit de stimulentele obișnuite de dinaintea alegerilor. Puterea (PSD-ul) consideră că voi vota cu opoziția (PDL-ul) și că e imposibil să mă convingă să fac contrariul. Opoziția mă crede susținătorul puterii, din moment ce sunt prietenul din copilărie al primarului... În echipa acestuia din urmă am dușmani de nădejde...(Ca să fie totul cât mai...clar, în localitatea mea, opoziția e la putere, iar puterea e în opoziție... ) Cam în mediul ăsta mă învârtesc.
Stăteam, așadar, cu primarul și discutam de una și de alta. La un moment dat, pe lângă noi a trecut un cetățean care a zis panicat :
- Dom' primar, nu mai stați de vorbă cu dom' profesor, că scrie despre dumneavoastră !
- Și dacă scrie ce ? s-a mirat primarul. Să scrie cât vrea, că suntem într-o țară liberă.
- Da, dar o să râdă de dumneavoastră !
- Zău ? Adică de ce să râdă ? a întrebat primarul. Și problema ta care e ?
Mi-am dat seama că, în ochii celor care îl ațâță pe primar și îi instigă și pe alții împotriva mea, reprezint un fel de urmaș al lui Stalin, responsabil cu adevărurile sinistre ale unei comunități... În realitate, nu pricep de ce unii sar în sus din lucruri care n-au nicio legătură cu ei... Dar, se știe, un nazist faimos spunea că îi vine să scoată pistolul când aude cuvântul „cultură”...
În încheiere, pornind de la o postare a lui Horia Gârbea, mă întreb și eu : ce crede oare cititorul despre menirea unui scriitor ? Și ce caută el într-o carte ?
Mă refer, firește, la cititorul veritabil, nu la cei care nu înțeleg nici ce scrie într-un ziar.
Pot da răspunsul doar la a doua întrebare. Nu contează ce caută și la ce se așteaptă un cititor : într-o operă de artă, el nu se va găsi decât pe sine...
duminică, 24 octombrie 2010
Frigul scandinav
Până anul acesta, frigul și zăpezile ne-au venit din răsărit, odată cu literatura rusă. De acolo ne mai venise și altceva, dar refuz să vorbesc despre acest lucru... Să ne gândim numai la ce este frumos...
Am înțeles că gerul și viscolele vor sosi acum dinspre nord-vest, adică din Scandinavia.
Mă aștept la următoarele evenimente :
1. Poeții noștri vor scrie cu totul altfel și toți scriitorii români vor prospera.
2. Dinspre Mediterana se vor îndrepta către noi legiuni de africani care ne vor ferici femeile și ne vor extermina pisicile.
3. Doamnele mai în vârstă vor fi cuprinse de o sete nestăvilită de amor.
4. Bătrânii vor dezerta de la îndatoririle conjugale și vor divorța în masă.
5. Tinerii vor fi cuprinși de o criză fără precedent de hărnicie.
6. Un actor român va primi un Oscar pentru întreaga activitate cinematografică.
7. Un romancier bucureștean va lua Nobelul.
8. Copiii vor ști din nou de rușine.
9. Familiile care doresc bebeluși vor fi supuse unor examene foarte dificile.
10. Cei care nu citesc poezii vor fi sterilizați, iar politicienii și oamenii cu funcții de răspundere vor fi castrați.
11. Se vor ieftini alimentele de bază și lumina soarelui.
12. Se vor scumpi invidia și bățoșenia ignorantă.
Probabil că prietenii mei vor sesiza și alte fapte care ne vor schimba viața...
Am înțeles că gerul și viscolele vor sosi acum dinspre nord-vest, adică din Scandinavia.
Mă aștept la următoarele evenimente :
1. Poeții noștri vor scrie cu totul altfel și toți scriitorii români vor prospera.
2. Dinspre Mediterana se vor îndrepta către noi legiuni de africani care ne vor ferici femeile și ne vor extermina pisicile.
3. Doamnele mai în vârstă vor fi cuprinse de o sete nestăvilită de amor.
4. Bătrânii vor dezerta de la îndatoririle conjugale și vor divorța în masă.
5. Tinerii vor fi cuprinși de o criză fără precedent de hărnicie.
6. Un actor român va primi un Oscar pentru întreaga activitate cinematografică.
7. Un romancier bucureștean va lua Nobelul.
8. Copiii vor ști din nou de rușine.
9. Familiile care doresc bebeluși vor fi supuse unor examene foarte dificile.
10. Cei care nu citesc poezii vor fi sterilizați, iar politicienii și oamenii cu funcții de răspundere vor fi castrați.
11. Se vor ieftini alimentele de bază și lumina soarelui.
12. Se vor scumpi invidia și bățoșenia ignorantă.
Probabil că prietenii mei vor sesiza și alte fapte care ne vor schimba viața...
sâmbătă, 23 octombrie 2010
Un mare om și un extraordinar sportiv : Lucian Bute
Lucian Bute este un sportiv de neuitat. Felul în care luptă mă încântă și mă umple de mândrie că sunt român. E fenomenal ! Mulțumesc, LUCIAN BUTE !
Un lucru și mai important este că Bute este un om civilizat, inimos și neatins de morbul răutății și al invidiei. El răspunde la atacurile lui Doroftei ca un lord : „ Îl respect, nu am nimic de împărțit cu el, a făcut performanțe, etc”
Sincer să fiu, mă simțeam penibil când urmăream meciurile lui Doroftei : un fel de morfoleală, amestecată cu lupte greco-romane, între niște amărâți. Doroftei mai mult se îmbrățișa cu adversarii și este singurul campion care mânca mai multă bătaie decât învinșii săi... Când îl aud că îl ponegrește în mod nejustificat pe Bute, cu o voce de degenerat ( Ăia de la Actimel au vrut sa-și reducă veniturile, făcând o reclamă cu el !), mă ia cu fiori și mi-e mai milă de el decât îmi era cînd îl vedeam că termină meciurile cu sufletul la gură, împleticindu-se, fără să mai poată ridica mâinile și luând pumni ca la balamuc... Și cum și-a încheiat cariera ! Românaș de-al nostru, săracul !
Mutu a mai făcut și el o ispravă. Tot cu pumnii. S-a bătut cu un ospătar... Nu știu ce a câștigat, dar nici de pierdut nu mai are ce...
Un lucru și mai important este că Bute este un om civilizat, inimos și neatins de morbul răutății și al invidiei. El răspunde la atacurile lui Doroftei ca un lord : „ Îl respect, nu am nimic de împărțit cu el, a făcut performanțe, etc”
Sincer să fiu, mă simțeam penibil când urmăream meciurile lui Doroftei : un fel de morfoleală, amestecată cu lupte greco-romane, între niște amărâți. Doroftei mai mult se îmbrățișa cu adversarii și este singurul campion care mânca mai multă bătaie decât învinșii săi... Când îl aud că îl ponegrește în mod nejustificat pe Bute, cu o voce de degenerat ( Ăia de la Actimel au vrut sa-și reducă veniturile, făcând o reclamă cu el !), mă ia cu fiori și mi-e mai milă de el decât îmi era cînd îl vedeam că termină meciurile cu sufletul la gură, împleticindu-se, fără să mai poată ridica mâinile și luând pumni ca la balamuc... Și cum și-a încheiat cariera ! Românaș de-al nostru, săracul !
Mutu a mai făcut și el o ispravă. Tot cu pumnii. S-a bătut cu un ospătar... Nu știu ce a câștigat, dar nici de pierdut nu mai are ce...
vineri, 22 octombrie 2010
De ce nu au crezut țăranii că americanii au aselenizat în 1969
Erau vreo două televizoare în tot ținutul. Unul dintre proprietari îl scotea pe pervazul prispei și jumătate de sat privea, cu un entuziasm sporit de sticlele aduse de acasă, concursurile de muzică populară și meciurile de fotbal. Stătea fiecare pe ce se nimerea : scaune, butuci de lemn, hulube de căruță, coșuri, butoaie, găleți întoarse cu fundul în sus. Oamenii au tot petrecut în curtea lui Pătru vreo doi ani și ceva, până ce acestuia i s-a părut că un localnic mai tânăr îi face ochi dulci neveste-sii. Amfitrionul s-a supărat și a băgat televizorul în casă. Numai vreo doi vecini, prieteni din copilărie ai posesorului de aparatură electronică, au mai fost îngăduiți ca musafiri.
În noaptea aceea de iulie 1969, vecinii lui Pătru, Anghel și Pisică, se înființaseră mai devreme cu o coșniță plină cu plăcintă de dovleac și două clondire de vin. Se așezaseră confortabil în fața micului ecran, iar Pătru se considerase dator să scoată și el două „kile” de tămâioasă... Erau la jumătatea băuturii când au început dubiile...
- - Băi, Pătrule, a zis Anghel luptându-se cu un colț de plăcinte în care era numai cocă scorojită... Băi, Pătrule, parcă mie tot nu-mi vine, bă, să crez că ăștia au ajuns pe Lună...
- De ce, mă, Anghele să nu crezi? Sunt americani dați dracu, au aparate specializate... au de toate...tot ce le trebuie... De ce să nu ajungă pe Lună ?
- Uite așa, a zis Anghel. Ai văzut și tu că Luna aia e destul de mică... N-au unde să stea pe ea...Se poate prăbuși... Se strică, dracu, echilibru...
Pătru a rămas gânditor și parcă nițel înspăimântat, de era să se înece cu o îmbucătură de plăcintă, iar Pisică a dat repede pe gât un păhăroi mare de vin ca să-și revină din năuceala în care îl aruncase Anghel.
- Păi, n-avem decât să ieșim afară și să verificăm, a spus Pisică după câteva momente de confuzie, iluminat de ideea salvatoare.
S-au uitat unii la alții și și-au dat seama cât de simplă era problema. Afară era lumină ca ziua. Așa că s-au bulucit pe ușă, înțepenind aolo câteva momente, și nu s-au oprit decât în mijlocul bătăturii. Luna era albă, strălucitoare și se vedeau toate gropile de pe suprafața ei. Dar nici urmă de americani.
- Ai văzut, mă, Pătrule ? a zis Anghel triumfător, cu mâna dreaptă făcută strașină la ochi și dând din cap dojenitor.
- Bă, ai dracu oți, a exclamat și Pisică, uitându-se incredul la nisipurile selenare pustii.
Au intrat în casă și s-au uitat cât vin mai aveau în sticle. Pătru a turnat în pahare cu o mână nesigură.
- Mda..., a a făcut el, șovăind. Dacă ar fi fost, să punem cazul, măcar un pic de fum de la motoarele alea... Sau să fi văzut steagul lor fluturând pe vreun dâmb... Dar așa ?...
Și n-a mai zis niciunul nimic până când au terminat toate bucățile de plăcintă și au băut vinul pus pe masă.
P.S. Întâmplarea relatată aici este, în linii mari, reală.
În noaptea aceea de iulie 1969, vecinii lui Pătru, Anghel și Pisică, se înființaseră mai devreme cu o coșniță plină cu plăcintă de dovleac și două clondire de vin. Se așezaseră confortabil în fața micului ecran, iar Pătru se considerase dator să scoată și el două „kile” de tămâioasă... Erau la jumătatea băuturii când au început dubiile...
- - Băi, Pătrule, a zis Anghel luptându-se cu un colț de plăcinte în care era numai cocă scorojită... Băi, Pătrule, parcă mie tot nu-mi vine, bă, să crez că ăștia au ajuns pe Lună...
- De ce, mă, Anghele să nu crezi? Sunt americani dați dracu, au aparate specializate... au de toate...tot ce le trebuie... De ce să nu ajungă pe Lună ?
- Uite așa, a zis Anghel. Ai văzut și tu că Luna aia e destul de mică... N-au unde să stea pe ea...Se poate prăbuși... Se strică, dracu, echilibru...
Pătru a rămas gânditor și parcă nițel înspăimântat, de era să se înece cu o îmbucătură de plăcintă, iar Pisică a dat repede pe gât un păhăroi mare de vin ca să-și revină din năuceala în care îl aruncase Anghel.
- Păi, n-avem decât să ieșim afară și să verificăm, a spus Pisică după câteva momente de confuzie, iluminat de ideea salvatoare.
S-au uitat unii la alții și și-au dat seama cât de simplă era problema. Afară era lumină ca ziua. Așa că s-au bulucit pe ușă, înțepenind aolo câteva momente, și nu s-au oprit decât în mijlocul bătăturii. Luna era albă, strălucitoare și se vedeau toate gropile de pe suprafața ei. Dar nici urmă de americani.
- Ai văzut, mă, Pătrule ? a zis Anghel triumfător, cu mâna dreaptă făcută strașină la ochi și dând din cap dojenitor.
- Bă, ai dracu oți, a exclamat și Pisică, uitându-se incredul la nisipurile selenare pustii.
Au intrat în casă și s-au uitat cât vin mai aveau în sticle. Pătru a turnat în pahare cu o mână nesigură.
- Mda..., a a făcut el, șovăind. Dacă ar fi fost, să punem cazul, măcar un pic de fum de la motoarele alea... Sau să fi văzut steagul lor fluturând pe vreun dâmb... Dar așa ?...
Și n-a mai zis niciunul nimic până când au terminat toate bucățile de plăcintă și au băut vinul pus pe masă.
P.S. Întâmplarea relatată aici este, în linii mari, reală.
marți, 19 octombrie 2010
Sex, femei și bărbați
Când un bărbat face dragoste cu o femeie mi se pare un lucru firesc. Câinii se împerechează și ei. Maimuțele la fel... Păsările, porcii, fazanii, elefanții, muștele, balenele... Cam tot ce e viu și respiră...
E un fapt oarecare care poate avea frumusețea sau trivialitatea lui, în funcție de semnificațiile pe care le capătă în context. Sunt mari scriitori care nu au scene erotice în cărțile lor. La alții acestea abundă. Eu am pus sexul mai ales într-o lumină grotescă... Din rațiuni estetice...
E intersantă însă atitudinea oamenilor față de sex. Sexul în viața de toate zilele și sexul în artă. Civilizației noastre îi lipsește cultura sexului. Pe un canal de televiziune, Corneliu Vadim Tudor îi mărturisește unui reporter că a avut 1000 de femei. Știu că Ion Barbu bifase 5000, iar Ion Vinea, 10 000... Actorul american Warren Beatty a numărat 13 000... Un cizmar șchiop, pe care l-am cunoscut cândva și care a trăit 84 de ani, se lăuda și el cu câteva sute... Le trecuse într-un caiet. Mi l-a arătat și acolo figurau, pe lângă curve notorii, mai multe mironosițe din familii onorabile. „Doamne serioase”, cum le numea el, dar pe care le procopsise cu câte un șancru.... ..Erau inventariate acolo și nenumărate minore...Isprăvi, nu glumă... De ce or fi simțind oamenii nevoia să se laude cu chestii de felul ăsta ? E ca și cum ai spune : „Am băut trei milioane de pahare cu apă...” „Patriotul ”Vadim urla, în criza lui de nebunie ( totdeauna când îl apucă crizele, apare la tv !) , că în timp ce alții își fac operații de mărire a penisului, lui, „Tribunului”, ar trebui să i-l micșoreze cineva cu o drujbă... Îl știu pe Vadim cam de când publica primele compuneri și delațiuni, îl întâneam des pe stradă în vremea studenției, avea niște plete drăguțe, de domnișoară ieșită la agățat, era însoțit mai mereu de Eugen Barbu și nu vreau să spun ce se vorbea prin oraș pe seama lor. În orice caz, apărea într-o cu totul altă lumină decât se prezintă el...
Putem stabili, din punctul de vedere al comportamentului față de ideea de sex, câteva categorii de bărbați.
Cetățeni care se căsătoresc, au o familie și își văd de treabă, fără să pomenească nimic vreodată despre femei sau sex. Au o pudoare naturală și sunt incompatibili cu aventurile. Le e rușine să se refere la acest subiect.
Ipocriții, adevărate explozii de glande, care au ca principală preocupare satisfacerea dorinței lor de a face sex cu oricine, oricând. Și visul lor se realizează, prin diferite locații, instituții, unghere, birouri sau boscheți. Trăiesc cu naiva impresie că nimeni nu știe ce fac ei. Ceilalți sunt prea proști și își duc existența pe sub pământ, după expresia unui fost amic... Respingătoare la acești oameni sunt parada de principii și intoleranța pe care o afișează. Fac pe „serioșii” și moraliștii, iar dacă le cade în mână un nud sau o carte cu scene erotice, zbiară ca apucații, cu o mână la ochi și cu cealaltă arătând detaliul sau pasajul incriminat. Curios e că , fiind obsedați sexual, ei sunt preocupați să-i identifice și să-i demaște pe maniacii sexuali din artă și din jurul lor. Nu înțeleg, de altminteri, nimic altceva dintr-o creație și vânează numai scenele și expresiile deocheate.
Dintre aceștia se aleg falșii discreți. Ăștia țipă că un bărbat nu trebuie să dezvăluie amorurile sale, fiindcă, în caz contrar, e un om de nimic, dar fac tot posibiulul ca toată lumea să afle că ei s-au culcat o femeie sau alta. Dacă lucrează cu ea în aceeași instituție, o urcă pe acoperiș și îi cântă serenade sau o posedă, în văzul tuturor, în timpul programului de lucru. Și ca să nu mai fie nicio îndioală că bărbatul a ajuns acolo unde și-a dorit, reproduce continuu discuțiile avute cu „iubita”, fără să-i dea numele, dar compromițând-o prostește, cu o dibăcie inversă, ca să spun așa. În curând, toți cunoscuții le comentează cu entuziasm amorurile, spre încântarea lor... Mi-e jenă să spun cât valorează, în ochii mei, femeile care cedează unor asemenea „bărbați”...
În sfârșit, sunt marii lăudăroși, gen cizmarul meu, care își numără femelele, le trec într-un registru, le bifează, se laudă prin târg cu marile lor cuceriri, dau amănunte, apar la televizor și povestesc numeroase, picante și unsuroase amănunte, interesante pentru multă lume. Lungime, grosime, adâncime, lubrifianți...
Care dintre acești oameni sunt normali ?
P.S. Să nu se înțeleagă că mă omor după bărbații normali. Sunt cele mai plicticoase ființe de pe planetă... Dar nu-mi plac ipocriții și indivizii cu simțirea împuținată...
În concluzie, trăiască nebunii !
Să nu uităm însă că și aceștia din urmă sunt de mai multe feluri : bolnavii din spitale, demenții nesimțiți și paranoici care hălăduiesc în libertate și care ne otrăvesc viața și nebunii sublimi care trăiesc frumos și ne îmbogățesc și nouă existența... Unii dintre ei scriu, pictează, compun simfonii, fac filme minunate... Dar nu e obligatoriu să creezi ca să trăiești fabulos...
E un fapt oarecare care poate avea frumusețea sau trivialitatea lui, în funcție de semnificațiile pe care le capătă în context. Sunt mari scriitori care nu au scene erotice în cărțile lor. La alții acestea abundă. Eu am pus sexul mai ales într-o lumină grotescă... Din rațiuni estetice...
E intersantă însă atitudinea oamenilor față de sex. Sexul în viața de toate zilele și sexul în artă. Civilizației noastre îi lipsește cultura sexului. Pe un canal de televiziune, Corneliu Vadim Tudor îi mărturisește unui reporter că a avut 1000 de femei. Știu că Ion Barbu bifase 5000, iar Ion Vinea, 10 000... Actorul american Warren Beatty a numărat 13 000... Un cizmar șchiop, pe care l-am cunoscut cândva și care a trăit 84 de ani, se lăuda și el cu câteva sute... Le trecuse într-un caiet. Mi l-a arătat și acolo figurau, pe lângă curve notorii, mai multe mironosițe din familii onorabile. „Doamne serioase”, cum le numea el, dar pe care le procopsise cu câte un șancru.... ..Erau inventariate acolo și nenumărate minore...Isprăvi, nu glumă... De ce or fi simțind oamenii nevoia să se laude cu chestii de felul ăsta ? E ca și cum ai spune : „Am băut trei milioane de pahare cu apă...” „Patriotul ”Vadim urla, în criza lui de nebunie ( totdeauna când îl apucă crizele, apare la tv !) , că în timp ce alții își fac operații de mărire a penisului, lui, „Tribunului”, ar trebui să i-l micșoreze cineva cu o drujbă... Îl știu pe Vadim cam de când publica primele compuneri și delațiuni, îl întâneam des pe stradă în vremea studenției, avea niște plete drăguțe, de domnișoară ieșită la agățat, era însoțit mai mereu de Eugen Barbu și nu vreau să spun ce se vorbea prin oraș pe seama lor. În orice caz, apărea într-o cu totul altă lumină decât se prezintă el...
Putem stabili, din punctul de vedere al comportamentului față de ideea de sex, câteva categorii de bărbați.
Cetățeni care se căsătoresc, au o familie și își văd de treabă, fără să pomenească nimic vreodată despre femei sau sex. Au o pudoare naturală și sunt incompatibili cu aventurile. Le e rușine să se refere la acest subiect.
Ipocriții, adevărate explozii de glande, care au ca principală preocupare satisfacerea dorinței lor de a face sex cu oricine, oricând. Și visul lor se realizează, prin diferite locații, instituții, unghere, birouri sau boscheți. Trăiesc cu naiva impresie că nimeni nu știe ce fac ei. Ceilalți sunt prea proști și își duc existența pe sub pământ, după expresia unui fost amic... Respingătoare la acești oameni sunt parada de principii și intoleranța pe care o afișează. Fac pe „serioșii” și moraliștii, iar dacă le cade în mână un nud sau o carte cu scene erotice, zbiară ca apucații, cu o mână la ochi și cu cealaltă arătând detaliul sau pasajul incriminat. Curios e că , fiind obsedați sexual, ei sunt preocupați să-i identifice și să-i demaște pe maniacii sexuali din artă și din jurul lor. Nu înțeleg, de altminteri, nimic altceva dintr-o creație și vânează numai scenele și expresiile deocheate.
Dintre aceștia se aleg falșii discreți. Ăștia țipă că un bărbat nu trebuie să dezvăluie amorurile sale, fiindcă, în caz contrar, e un om de nimic, dar fac tot posibiulul ca toată lumea să afle că ei s-au culcat o femeie sau alta. Dacă lucrează cu ea în aceeași instituție, o urcă pe acoperiș și îi cântă serenade sau o posedă, în văzul tuturor, în timpul programului de lucru. Și ca să nu mai fie nicio îndioală că bărbatul a ajuns acolo unde și-a dorit, reproduce continuu discuțiile avute cu „iubita”, fără să-i dea numele, dar compromițând-o prostește, cu o dibăcie inversă, ca să spun așa. În curând, toți cunoscuții le comentează cu entuziasm amorurile, spre încântarea lor... Mi-e jenă să spun cât valorează, în ochii mei, femeile care cedează unor asemenea „bărbați”...
În sfârșit, sunt marii lăudăroși, gen cizmarul meu, care își numără femelele, le trec într-un registru, le bifează, se laudă prin târg cu marile lor cuceriri, dau amănunte, apar la televizor și povestesc numeroase, picante și unsuroase amănunte, interesante pentru multă lume. Lungime, grosime, adâncime, lubrifianți...
Care dintre acești oameni sunt normali ?
P.S. Să nu se înțeleagă că mă omor după bărbații normali. Sunt cele mai plicticoase ființe de pe planetă... Dar nu-mi plac ipocriții și indivizii cu simțirea împuținată...
În concluzie, trăiască nebunii !
Să nu uităm însă că și aceștia din urmă sunt de mai multe feluri : bolnavii din spitale, demenții nesimțiți și paranoici care hălăduiesc în libertate și care ne otrăvesc viața și nebunii sublimi care trăiesc frumos și ne îmbogățesc și nouă existența... Unii dintre ei scriu, pictează, compun simfonii, fac filme minunate... Dar nu e obligatoriu să creezi ca să trăiești fabulos...
sâmbătă, 16 octombrie 2010
Ce-ar fi zis Céline...
Céline și Hemingway reprezintă tipul de scriitor cu gusturi limitate la ceea ce scriau ei înșiși. Autodidacți și amatori în concepția lor despre literatură , ei nu apreciau decât ceea ce corespundea stilului lor artistic. Mai deschis, deși total diferit, Malraux l-a susținut pe Céline. Cam cum sunt la noi Marin Preda, Eugen Barbu Breban. Sigur ,acest aspect nu le diminuează valoarea : talentul uriaș anulează mentalitatea îngustă sau generoasă a oricărui creator.
Dacă lui Hemingway i se părea că Dostoievski scrie oribil și este „un căcat de om”, ce-ar fi spus americanul dacă l-ar fi citit pe Céline ?
De fapt, nici nu mă interesează.
Aș fi fost mult mai curios să aflu ce credea Céline despre Hemingway, dacă i-ar fi parcurs cărțile. Vă dați seama la ce orgii lingvistice s-ar fi dedat francezul ? Ce spumă, ce venin, ce trivialități ar fi ieșit din mintea și stiloul celui care a scris Călătorie la capătul nopții ?
Parca văd :
Bulumac al nesimțirii și bățoșeniei inculte... Mălai mare, damigeană cu conținut inflamabil... Scobitoare prea grosă, tăvălită în rahat, lustruind gingii de plastic...Capsoman abia alfabetizat, labagiu care se drege dimineața, netezind scânduri cu rindeaua... Un fel de tinichigiu ratat care își îmbracă personajele în haine de tablă...
Aș iniția chiar un concurs pe tema asta, dar vă avertizez dinainte că toți participanții vor ieși învingători.
P.S. Dar dacă Céline Și Hemingway s-au citit reciproc și eu nu cunosc „impresiile” lor de lectură ? Dacă H. chiar a scris despre C. în Sărbătoarea continuă și mie nu mi-a sărit în ochi pasajul respectiv? Chiar ar fi tare.
Dacă lui Hemingway i se părea că Dostoievski scrie oribil și este „un căcat de om”, ce-ar fi spus americanul dacă l-ar fi citit pe Céline ?
De fapt, nici nu mă interesează.
Aș fi fost mult mai curios să aflu ce credea Céline despre Hemingway, dacă i-ar fi parcurs cărțile. Vă dați seama la ce orgii lingvistice s-ar fi dedat francezul ? Ce spumă, ce venin, ce trivialități ar fi ieșit din mintea și stiloul celui care a scris Călătorie la capătul nopții ?
Parca văd :
Bulumac al nesimțirii și bățoșeniei inculte... Mălai mare, damigeană cu conținut inflamabil... Scobitoare prea grosă, tăvălită în rahat, lustruind gingii de plastic...Capsoman abia alfabetizat, labagiu care se drege dimineața, netezind scânduri cu rindeaua... Un fel de tinichigiu ratat care își îmbracă personajele în haine de tablă...
Aș iniția chiar un concurs pe tema asta, dar vă avertizez dinainte că toți participanții vor ieși învingători.
P.S. Dar dacă Céline Și Hemingway s-au citit reciproc și eu nu cunosc „impresiile” lor de lectură ? Dacă H. chiar a scris despre C. în Sărbătoarea continuă și mie nu mi-a sărit în ochi pasajul respectiv? Chiar ar fi tare.
miercuri, 13 octombrie 2010
Voi citi cărțile ca pe niște ziare
În satul lui Marin Preda, oamenii citeau cărțile romancierului ca pe niște ziare. „Ăsta scrie ce se întâmplă pe ulița noastră”, a spus unul. Era clar : X e Gheorghe, Y e Costică, Z e Mitică. Ia să vedem cine cu cine trăiește, cine s-a mai îmbătat, cine umblă noaptea după curve sau bate cârciumile, cine fură de rupe pământul... Cutare și cutare. Aha, autorul râde de Gheorghe că bea, de Ion că e curvar șu de Vasile că e hoț... Dar mustăciosul ăla care iese din boscheți, încheindu-și brăcinarul ? E...Gigel, avocatul diavolului...
Și așa mai departe... În asemenea medii cei mai mulți nu înțeleg nici măcar ziarele, fiindcă nu cunosc prizăritele neologisme folosite în texte. Ei au nevoie de traducători. Unul era Moromete care le tălmăcea prietenilor, în poiana lui Iocan, ce spuseseră jurnaliștii. Altul era Nae Ipingescu, care îi deslușea lui Titircă Inimă-Rea adânca filosofie a „patriotului” Rică Venturiano...
Să citești în felul acesta o carte evidențiază, în primul rând, incultura „cititorului”. Chiar și în cele mai proaste facultăți se învață că una e ficțiunea și alta e realitatea. În al doilea rând, e o dovadă de prostie și de indecență. Când recunoaște, într-un volum, vreo scenă jenantă luată din viața sa, un om cu scaun la cap ( există și din ăștia ! ) tăce mâlc și caută să nu se expună expună ironiilor. În niciun caz nu-și pune poalele în cap și nu caută „să se răzbune” pe „autoriu”. Și pentru ce să o facă ? Pentru tâmpenia sa ? Literatura e făcută să și râdem, dar nu de oameni, ci de anumite situații, metehne, nepotriviri, contraste. Râsul este cea mai puternică formă de viață. Trebuie să fii redus rău ca să înțelegi că un scriitor râde de tine dacă scrie că un personaj care îți seamănă a băut un pahar de vin sau a înghesuit o prostovană într-un ungher. În sfârșit, să te manifești precum consătenii lui Preda este un gest de imoralitate. Cei care au reacționat nepotrivit la prozele marelui scriitor ( ca și în cazul lui Sorin Stoica ) au săvârșit un gest de imoralitate. Să te recunoști numai în aspectele murdare ale unei opere spune multe. Un țăran veritabil s-ar rușina să facă asta. De asemenea, să amesteci esteticul cu realitatea este profund imoral : târăști o creație, la care nu te pricepi, în noroiul care îți este familiar. E o crimă estetică.
Dar ce-ar fi să citim toți cărțile ca pe niște ziare ? Să nu ne mai uităm la știri și să deschidem marile opere ale literaturii de pretutindeni. Să află de cine s-a mai îndrăgosit Mâșkin, ce mai face Holden Caulfield, pe unde mai umblă Giovanni Drogo, unde s-a mai angajat Ignatius Reilly, ce mai bea Thomas Hudson, ce mai citește profesorul Kien, ce mai gândește Bardamu... Dar Natașa Rostova și Sonia Marmeladova ? Și prin ce încurcături mai trece Cicickov ?
N-ar fi extraordinar să dăm mereu peste lucruri noi, surprinzătoare. Personajele să se miște ca niște oameni de pe stradă și să-și ia viața în propriile mâini. Să treacă dincolo de hotarele imaginației marilor scriitori și să trăiască evenimente la care niciun creator nu s-a gândit încă... Să ne ofere, în fiecare zi, vești proapete... Cărți vii, în perpetuă mișcare, transformare, renăscând mereu, primenindu-se, schimbându-se, înnoindu-se... Cartea de nisip a lui Borges multiplicată în infinite exemplare...
N-ar fi acestea mai interesante decât orice ziar ?
P.S. Admirabilul prozator Răzvan Rădulescu a luat premiul european pentru literatură. N-am auzit pe nimeni dezbătând știrea. În schimb, pe toate canalele de televiziune se anunță, cu entuziasm, că „marele” Cătălin Botezatu a scris o carte. Chiar, cât i-o fi dat ăluia care i-a scris-o ? ( Remarc, în treacăt, că de la o vreme toate „vedetele”scriu cărți... Nu se mai mulțumesc doar să se crăcească, toată ziua și toată noaptea, pe micile ecrane... „Starurile” simt că a scrie o carte e ceva deosebit. Dar pe mine nu mă deranjează, fiindcă fac parte din altă parohie. )
Dacă creatorul de modă mi-ar fi dat 10 000 de euro, aș fi făcut din existența lui o capodoperă... De viață, se înțelege...
Și așa mai departe... În asemenea medii cei mai mulți nu înțeleg nici măcar ziarele, fiindcă nu cunosc prizăritele neologisme folosite în texte. Ei au nevoie de traducători. Unul era Moromete care le tălmăcea prietenilor, în poiana lui Iocan, ce spuseseră jurnaliștii. Altul era Nae Ipingescu, care îi deslușea lui Titircă Inimă-Rea adânca filosofie a „patriotului” Rică Venturiano...
Să citești în felul acesta o carte evidențiază, în primul rând, incultura „cititorului”. Chiar și în cele mai proaste facultăți se învață că una e ficțiunea și alta e realitatea. În al doilea rând, e o dovadă de prostie și de indecență. Când recunoaște, într-un volum, vreo scenă jenantă luată din viața sa, un om cu scaun la cap ( există și din ăștia ! ) tăce mâlc și caută să nu se expună expună ironiilor. În niciun caz nu-și pune poalele în cap și nu caută „să se răzbune” pe „autoriu”. Și pentru ce să o facă ? Pentru tâmpenia sa ? Literatura e făcută să și râdem, dar nu de oameni, ci de anumite situații, metehne, nepotriviri, contraste. Râsul este cea mai puternică formă de viață. Trebuie să fii redus rău ca să înțelegi că un scriitor râde de tine dacă scrie că un personaj care îți seamănă a băut un pahar de vin sau a înghesuit o prostovană într-un ungher. În sfârșit, să te manifești precum consătenii lui Preda este un gest de imoralitate. Cei care au reacționat nepotrivit la prozele marelui scriitor ( ca și în cazul lui Sorin Stoica ) au săvârșit un gest de imoralitate. Să te recunoști numai în aspectele murdare ale unei opere spune multe. Un țăran veritabil s-ar rușina să facă asta. De asemenea, să amesteci esteticul cu realitatea este profund imoral : târăști o creație, la care nu te pricepi, în noroiul care îți este familiar. E o crimă estetică.
Dar ce-ar fi să citim toți cărțile ca pe niște ziare ? Să nu ne mai uităm la știri și să deschidem marile opere ale literaturii de pretutindeni. Să află de cine s-a mai îndrăgosit Mâșkin, ce mai face Holden Caulfield, pe unde mai umblă Giovanni Drogo, unde s-a mai angajat Ignatius Reilly, ce mai bea Thomas Hudson, ce mai citește profesorul Kien, ce mai gândește Bardamu... Dar Natașa Rostova și Sonia Marmeladova ? Și prin ce încurcături mai trece Cicickov ?
N-ar fi extraordinar să dăm mereu peste lucruri noi, surprinzătoare. Personajele să se miște ca niște oameni de pe stradă și să-și ia viața în propriile mâini. Să treacă dincolo de hotarele imaginației marilor scriitori și să trăiască evenimente la care niciun creator nu s-a gândit încă... Să ne ofere, în fiecare zi, vești proapete... Cărți vii, în perpetuă mișcare, transformare, renăscând mereu, primenindu-se, schimbându-se, înnoindu-se... Cartea de nisip a lui Borges multiplicată în infinite exemplare...
N-ar fi acestea mai interesante decât orice ziar ?
P.S. Admirabilul prozator Răzvan Rădulescu a luat premiul european pentru literatură. N-am auzit pe nimeni dezbătând știrea. În schimb, pe toate canalele de televiziune se anunță, cu entuziasm, că „marele” Cătălin Botezatu a scris o carte. Chiar, cât i-o fi dat ăluia care i-a scris-o ? ( Remarc, în treacăt, că de la o vreme toate „vedetele”scriu cărți... Nu se mai mulțumesc doar să se crăcească, toată ziua și toată noaptea, pe micile ecrane... „Starurile” simt că a scrie o carte e ceva deosebit. Dar pe mine nu mă deranjează, fiindcă fac parte din altă parohie. )
Dacă creatorul de modă mi-ar fi dat 10 000 de euro, aș fi făcut din existența lui o capodoperă... De viață, se înțelege...
luni, 11 octombrie 2010
Câinii cu dinți de aur
Am o mare simpatie pentru Ion Caramitru. Copil fiind, ascultam la radio piese de teatru și seriale făcute după opere literare importante. Vocea lui îmi plăcea cel mai mult. Replicile gândite de autor înviau prin rostirea magică a lui Caramitru. Era inconfundabil. Mai târziu mi-am dat seama că era un actor instruit și extrem de inteligent, unul dintre cei mai mari din întreaga istorie a teatrului românesc. De departe cel mai fascinant recitator român din toate timpurile....
L-am văzut aseară pe cunoscutul actor invitat în emisiunea Profesioniștii a Eugeniei Vodă și mi-am dat seama că Pino nu are de gând să îmbătrânească niciodată... La un moment dat, el a povestit ceva despre doi romi din Banatul sârbesc, care erau într-o veșnică rivalitate și duceau un război neîntrerupt, purtat cu mijloace neconvenționale : fiecare căuta să arate că este mai bogat decât dușmanul său. Unul își făcea o vilă, celălalt construia alta și mai mare. Primul mai ridica un etaj și își mai lua două limuzine. Al doilea cumpăra și el trei mașini de lux și își mai construia două niveluri la palat. În sfârșit, unul a pus întregii familii dinți de aur. Și atunci adversarul său a venit cu ideea câștigătoare, demnă de Márquez, de a pune dinți de aur propriilor câini. Când dulăii lătrau la gard, le sclipeau orbitor dinții...
Televiziunile îl prezintă pe Arnold Schwarzenegger vizitând Moscova. Președintele Rusiei îl plimbă cu mașina... De multă vreme mi-am dat seama că acest cyborg va fi unul dintre viitorii președinți ai Statelor Unite. E cel mai prost și cel mai de succes actor de la Hollywood. Cam așa fusese și Ronald Reagan. Politicienii de viitor se recrutează dintre actorii de doi bani.
Cum am putea zice ? Politicienii sunt actori ratați.
P.S. Îi auzeam pe camarazii de armată, actori, care discutau despre Caramitru. Unii erau de părere că are pile, că e însurat cu fata nu știu cărui producător de la Buftea, etc... Cei mai mulți însă spuneau scurt : „Dă-l, mă, în gura mă-sii, că e și bun !”
În ceea ce privește îndemnul „Mircea, fă-te că lucrezi !”, nu trebuie să fim prea exigenți. Ce altceva a făcut Dinescu ( ca și Ilie Năstase ) toată viața ? S-a făcut că... scrie. A fost o replică foarte potrivită pentru fostul poet care nu s-a omorât vreodată cu munca...
L-am văzut aseară pe cunoscutul actor invitat în emisiunea Profesioniștii a Eugeniei Vodă și mi-am dat seama că Pino nu are de gând să îmbătrânească niciodată... La un moment dat, el a povestit ceva despre doi romi din Banatul sârbesc, care erau într-o veșnică rivalitate și duceau un război neîntrerupt, purtat cu mijloace neconvenționale : fiecare căuta să arate că este mai bogat decât dușmanul său. Unul își făcea o vilă, celălalt construia alta și mai mare. Primul mai ridica un etaj și își mai lua două limuzine. Al doilea cumpăra și el trei mașini de lux și își mai construia două niveluri la palat. În sfârșit, unul a pus întregii familii dinți de aur. Și atunci adversarul său a venit cu ideea câștigătoare, demnă de Márquez, de a pune dinți de aur propriilor câini. Când dulăii lătrau la gard, le sclipeau orbitor dinții...
Televiziunile îl prezintă pe Arnold Schwarzenegger vizitând Moscova. Președintele Rusiei îl plimbă cu mașina... De multă vreme mi-am dat seama că acest cyborg va fi unul dintre viitorii președinți ai Statelor Unite. E cel mai prost și cel mai de succes actor de la Hollywood. Cam așa fusese și Ronald Reagan. Politicienii de viitor se recrutează dintre actorii de doi bani.
Cum am putea zice ? Politicienii sunt actori ratați.
P.S. Îi auzeam pe camarazii de armată, actori, care discutau despre Caramitru. Unii erau de părere că are pile, că e însurat cu fata nu știu cărui producător de la Buftea, etc... Cei mai mulți însă spuneau scurt : „Dă-l, mă, în gura mă-sii, că e și bun !”
În ceea ce privește îndemnul „Mircea, fă-te că lucrezi !”, nu trebuie să fim prea exigenți. Ce altceva a făcut Dinescu ( ca și Ilie Năstase ) toată viața ? S-a făcut că... scrie. A fost o replică foarte potrivită pentru fostul poet care nu s-a omorât vreodată cu munca...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)