Sublima sporovăială

      M-am gândit deseori ce au în comun Dostoievski și Faulkner, scriitori care mă copleșesc, mă sufocă, mă uluiesc prin perspectivele narative pe care le propun.
Într-un târziu am înțeles. În doze diferite, personajele personajele lui Dostoievski suferă de o sublimă sporovăială. Nu fac altceva decât să se întâlnească și improvizeze dezbateri în contradictoriu, pe diferite teme.  Există, la Faulkner, cel puțin un personaj dostoievskian : V. K. Ratliff. Acesta umblă prin Yoknapatawpha mai mult pentru a răspândi vești proaspete și a-și exersa talentul de povestitor, decât pentru a vinde mașini de cusut. Iubitor de silogisme comice, el este cel care filtrează întâmplările și le comentează. În Cătunul, chiar naratorul se molipsește insesizabil de această benefică boală și obține efecte semnificative.
       Sporovăiala comică apare și la Marin Preda. Pațanghel și Moromete, personaje construite după același model, povestesc cu un haz dus până la absurd călătoria la munte, pentru a vinde porumb sau  vizita pe care al doilea i-o face lui Traian Pisică. Naratorul lui Preda are vocație comică, dar când se apucă să comenteze evenimentele sociale, cum face în Delirul, cade într-o gazetărie de valoare îndoielnică. Retorica lui Faulkner, plină de sofisme, funcționează din plin în cazul personajelor din Orașul, naratori plini de vervă, dar la Marin Preda numai Niculae Moromete și Paul Ștefan ( ”al lui Parizanu”) mai păstrează, pe alocuri, ceva din umorul înaintașilor.
     

Dostoievski în lectura lui Stratan. O povestire cu Nino

      Fiindcă afară este o zăpadă care i-ar fi plăcut și lui Nino, iar eu n-am avut timp să scriu despre Crimele din strada cerului - așa cum încă n-am avut răgaz să comentez ultima carte a fratelui Traian Vasilcău -, voi reproduce un text despre Nino, scris nu cu multă vreme în urmă.

Când deschidea o carte, Nino Stratan n-o lăsa din mână până n-o parcurgea până la ultimele rânduri.

Era un spectacol intelectual de neimitat.

Citea ziua şi noaptea, nu se culca şi nu mai mergea la cursuri.

Rostea tare anumite pasaje, subliniind prin intonaţie unele construcţii, se minuna de frumuseţea sau de absurdul acestora, le comenta şi ne lua ca martori la miracolele care i se revelau. De pildă, o zi întreagă a repetat, pe diferite tonalităţi,  cântând și savurând îndelung fiecare silabă, versul eminescian " Şi câmpiile asire".

"Îţi dai seama, bătrâne? Şi câmpiiiile asiiiire ! Te apucă nebunia..."

Îmi amintesc că odată - locuiam în Căminul 6 Martie - era adâncit în lectura Amintirilor din casa morţilor de Dostoievki. Se oprea din citit, crucindu-se şi ne citea şi nouă :

"Auzi, mă !".

Şi cita : "X, un omuleţ , sfrijit, cu o faţă mică şi ascuţită, cât un pumn, apucase să comită cinci omoruri." "Auzi, mă ! Cu faţa mică şi ascuţită ! Şi apucase, mă, să comită cinci omoruri !" ( Citez din memorie, aşa că s-ar putea ca unele cuvinte dostoievskiene să fie, într-o proporţie neînsemnată, înlocuite. )

Tragedia ocnaşilor îşi pierdea orice urmă de sentimentalism,  prezentându-ne o cumplită faţetă grotescă, cu neaşteptate irizări comice.

Stratan ştia ca nimeni altul să te facă să vezi lucrurile într-o lumină cu totul nouă.

Era în firea lui Nino să creeze emulaţie printre colegi. Când intrau în camera sa, ei deveneau instantaneu mult mai inteligenţi şi mai talentaţi decât fuseseră vreodată în realitate

Aşa  se întâmplă de obicei când un rus îl citește pe un alt rus ori un rus se uită la o ecranizare rusească, după rusul Cehov.

P.S. Nu-mi amintesc dacă s-a făcut un film după Gogol, dar cred că ar fi ceva unic. Ba da, s-a făcut o peliculă lungă și dezamăgitoare, după Taras Bulba, unul dintre cele mai slabe texte ale autorului Nasului. E posibil ca Gogol să nici nu poată fi transpus în limbaj cinematografic. Deși mă îndoiesc.

A trăi ruseşte sau despre nefericire şi moarte

Lev  Tolstoi e un prozator uriaş. Numai în Război şi pace există în jur de cinci sute de personaje rotunde ( în termenii lui E. M. Forster ), perfect conturate şi individualizate. Am recitit de mai multe ori Sonata Kreutzer, Moartea lui Ivan Ilici şi Părintele Serghi. Se ştie că Sonata Kreutzer a iscat mare vâlvă în Rusia, iar fragmentele publicate în SUA au fost interzise.  S-a ajuns până acolo încât Theodore Roosevelt l-a numit pe Tolstoi „un pervers sexual moralist”. Ce ciudat sună aceste cuvinte, dacă ne gândim la austeritatea şi la aura morală în care şi-a dus rusul ultima parte a vieţii ! Oricum, nu s-ar zice că Tolstoi ducea lipsă de cititori. Îl urmăreau moşierii, studenţii şi toţi intelectualii epocii. Şi iarăşi nu mă pot împiedica să constat că nivelul valoric al unei literaturi este dat şi de calitatea cititorilor săi.
Totuşi, mie Tolstoi mi s-a părut, de când mă ştiu, mai interesant ca om decât ca scriitor. A trăit ruseşte, adică în imperiul experienţelor extreme. A fost fierbinte, arareori rece, neuitând că pe cel călduţ Dumnezeu îl scuipă de pe limba sa. În tinereţe a băut, a jucat cărţi, pierzând sume imense şi casa de la Iasnaia Poliana, a frecventat femei uşoare, umplându-se de gonoree. Viaţa i-a fost marcată de o sexualitate bogată, fără limite. Tolstoi a consemnat totul într-un Jurnal, iar când a fost să se căsătorească, l-a dat viitoarei sale soţii, în vârstă de optsprezece ani, să-l citească. Sofia Andreevna Berg îl va iubi necondiţionat şi îl va ajuta în procesul creaţiei. Ea a transcris Război şi pace, de pildă, de şapte ori !
La douăzeci şi şase de ani, viitorul scriitor notase în paginile Jurnalului :
" Sunt irascibil, plictisitor, intolerant și timid ca un copil. Sunt un bădăran. Ceea ce știu, am învățat, singur, rău, câte puțin, fără nicio ordine; și e foarte puțin. Sunt nestăpânit, nehotărât, nestatornic, stupid de vanitos și de expansiv, ca toți oamenii slabi. Nu sunt curajos. Sunt cinstit, în sensul că iubesc binele, sunt nemulțumit de mine când mă îndepărtez de bine și bucuros când mă reîntorc. Și totuși, există un lucru pe care-l iubesc mai mult decât binele: gloria. Sunt atât de ambițios,încât dacă ar trebui să aleg între glorie și virtute, mă tem ca aș alege-o pe prima. Hotărât, sunt lipsit de modestie. Acesta este motivul pentru care apar timid văzut din afară, dar în sine mea sunt orgolios." E o mostră de sinceritate rusească.
Mai târziu, în Amintiri, Tolstoi va consemna :
"Privindu-mi viața, examinând-o din punctul de vedere al binelui și al răului pe care l-am făcut, îmi dau seama că toată lunga mea existență se poate împărți în patru perioade: prima, cea poetică, minunată, inocentă, radioasă a copilăriei, până la patrusprezece ani. Apoi cei douăzeci de ani oribili, de grosolană depravare în slujba orgoliului, a vanității și mai ales a viciului. A treia perioadă, de optsprezece ani, a durat de la căsătorie până la renașterea mea spirituală: lumea ar putea-o califica morală, pentru că în cei optsprezece ani am dus o viață familială cinstită și regulată, fără a ceda nici unuia din viciile pe care opinia publică le condamnă. Dar toate interesele mele erau limitate la preocupări egoiste, pentru familia mea, pentru bunăstare, pentru succesul literar și toate satisfacțiile personale. În sfârșit, a patra perioadă este cea pe care o trăiesc acum, după regenerarea mea morală; din aceasta n-aș vrea să schimb nimic, în afară de relele obiceiuri pe care le-am deprins în perioadele precedente."
La un moment dat, într-o noapte petrecută într-un hotel, Tolstoi are revelaţia morţii şi a zădărniciei vieţii omeneşti. Existenţa sa ia un alt curs şi îi fixează imaginea de patriarh, care va rămâne pentru eternitate. Marea dramă a lui Tolstoi este că, deşi a fost iubit, n-a fost îndrăgostit niciodată, după cum a mărturisit undeva.
Dostoievski a dus şi el o viaţă plină de excese şi frământări. Dar sexualitatea sa a fost săracă şi generatoare de suferinţă. Îndrăgostit de o oarecare Panaeva, brunetă şi frumuşică foc, află curând că aceasta este amanta lui Nekrasov. Prima sa soţie, Maria Dimitrievna, care mai fusese căsătorită cu un alcoolic, este irascibilă şi face dese crize de isterie, aruncându-se pe jos, plângând şi bătându-se cu pumnii în piept. Ţin minte că în adolescenţă eram contrariat de scenele în care personajele dostoievskiene provoacă asemenea scene stridente. Pentru Dostoievski însă acesta era firescul, aşa cum pentru Marquez întâmplările cu iz magic reprezintă un realism sui-generis. Abia cu Anna Grigorievna Snitkina, a doua sa nevastă, cunoaşte iubirea liniştitoare şi împărtăşită.
Dacă Tolstoi este marcat de ideea morţii trăite la ultima frontieră a suportabilităţii, Dostoievski a experimentat pe propria piele nefericirea absolută.
Tot până la ultimul hotar al îndurării.

Hemingway - o...folie de scriitor...

Stând de vorbă - la un pahar, evident ! - cu Hemingway, care este intrigat de modul în care scrie Dostoievski,  Evan Shipman, "un poet bun care se pricepea la cai", spune la un moment dat :
"- Dostoievski era un căcat de om... De aia se pricepe cel mai bine la căcaţi şi la sfinţi. Îi ies nişte sfinţi minunaţi. Păcat că nu ne vine să-l recitim."
Am vaga bănuială că Evan, dragul de el, nici nu l-a citit pe Dostoievski. Însă m-am înfuriat. În fond, cum scrie Hemingway ? Simplu, banal, sec, plat. Despre nimicuri. Cum a stat la masă cu nu ştiu cine, ce au băut şi ce a bolborosit ăla. Nimic despre nimic. Totuşi, mie mi se pare că scrie frumos. Dar nu-l văd mare scriitor. E ca o folie sclipitoare de ambalaj care îmbracă o gumă de mestecat ieftină. Şi stilul lui Steinbeck e pe aproape, dar despre acela nu vom putea spune niciodată că e un scriitor oarecare. La răsărit de Eden şi Fructele mâniei ( dar şi altele, cum ar fi Păşunile raiului, Iarna vrajbei noastre ori Joia dulce ) nu puteau fi scrise decât de un scriitor de geniu.
Şi atunci îmi apare de neînţeles preeminţa lui Hemingway printre creatorii generaţiei sale. Faulkner îl "citise" bine în perioada când îl punea pe ultimul loc într-un clasament ad-hoc al reprezentanţilor generaţiei pierdute...... Deşi, cum se ştie,  clasamentele nu îşi au locul în artă...
Mi-am amintit însă că am mai auzit expresia folosită de poetul competent în cabaline. A utilizat-o un medic cu care am fost prieten şi care venise de undeva din Ardeal.
- Am cunoscut  în urmă cu treizeci de ani, mi-a povestit doctorul, doi căcaţi de oameni. Amândoi cu funcţii de conducere. Când l-am cunoscut pe primul, mi-a zis nitam-nesam : „Bă, ai grijă să nu te apropii prea mult de Y. E un căcat de om. Îşi regulează subordonatele şi e şi turnător. E o hahaleră care umblă cu şoalda. Ascultă-mă pe mine, nu te băga cu el, că intri în belele...” Al doilea mi-a zis de cum l-am văzut : „ Bă, ai grijă să nu vorbeşti ceva cu X. E un om de căcat. Niciodată nu-şi ţine cuvântul dat. Cu ăsta ajungi în mod sigur la faliment.” Şi întâmplarea face să mă întâlnesc într-o zi cu amândoi. Ne-am salutat, dar ei doi abia mi-au strâns mâna că s-au şi îndreptat unul către celălalt, şi-au scuturat labele îndelung şi cu efuziune şi s-au îmbrăţişat ca fraţii... Nici nu m-au mai băgat în seamă... S-au dus glonţ la cârciumă şi m-am ţinut după ei, curios să văd cum se firitisesc. După ce vodca le-a muiat muzicuţele, au început :” Oi avea eu multe păcate, dar nu sunt beţiv... Hâc... Nu ... absolut... Cu femeile... hai... da beţiv niciodată... De beţivi nu mi-e milă, nu mi-e ...hâc... milă deloc... Poate...hâc...să crape până la unul că... ăăăă...nu mi-e milă”, a sughiţat Y. „Mai încape vorbă ? l-a aprobat X. Nici mie... Şi nici eu nu sunt beţiv... Nici atât...Vezi că te-ai pişat pe tine... Eşti ud...ăăă... până la genunchi...” „Ăăă...nu m-am pişat... e...hâc... de la prostată...nu se scurge bine...hâc... Treabă ereditară... hî, hî, hî...”
Oamenii de geniu se înţeleg rar între ei, a continuat didactic doctorul, spre nemulţumirea mea, fiindcă astfel strica povestea. Păcat, căci sunt sunt atât de puţini... Oamenii de caracter cooperează mai totdeauna. Un căcat de om nu se înţelege nici cu un geniu, nici cu un om cu şira spinării verticală. Dar doi căcaţi de oameni se înţeleg perfect.  Sunt fericiţi împreună...De aici vine puterea ignoranţei, pentru că, uniţi, căcaţii ăştia pot schimba multe lucruri.... Dar nu în bine... Şi nu definitiv..."