Amărăciune

      În nuvela Ionâci de Cehov, personajul principal, Dmitri Ionâci Starțev, ratează iubirea vieții sale și se schimbă mult, însă nu realizeză drama pe care o trăiește. Se îngrașă, devine meschin și rapace, un automat biologic setat pe acumulare de bani și de imobile. Ekaterina Ivanovna, fata de care se îndrogostise cu patru  ani în urmă și care se jucase cu inima lui, revine în oraș și îi cerșește afecțiunea. Fire bovarică, tânăra visase să devină pianistă și respinsese cererea în căsătorie avansată de Starțev. Acum, după prima vizită, Starțev hotărăște să nu mai calce niciodată în casa ei, având o reacție memorabilă : ”Ce bine că nu m-am însurat cu ea, își spuse Starțev.”
     Puțini dintre noi se pot felicita că n-au făcut anumite lucruri în viață. Cei mai mulți regretă că au făcut/ n-au făcut un pas ori altul. ”Dacă aș fi avut curajul să vorbesc cu X, poate că azi aș fi fost fericit. Dacă n-aș fi lăsat-o să plece pe Y, altfel ar fi stat lucrurikle acum. ”Să punem însă cărțile în locul persoanelor. Problema principală este că nu voi mai avea timp să fac ce doresc. Vâ=rsta este un fel de pușcărie. Regret că nu voi putea să citesc anumite cărți. Din Carlos Castaneda am parcurs trei titluri, iar el are mai multe opuri extrem de interesante. Din P. D. James am citit, de asemenea, numai trei romane. Pe urmă sunt cărți pe care știu că nu le voi reciti, fiindcă nu-mi mai plac. Am făcut-o de câteva ori, din ce în ce mai dezamăgit. Mă gândesc la Veacul de singurătate al lui Marquez, la Decameronul lui Boccaccio, nuvelele lui Cinghiz Aitmatov, la paginile lui Nikos Kazantzakis și la atâtea alte opere care mi-au fermecat adolescența și tinerețea. Sunt autori pe care aș dori să-i recitesc, dar vremea nu-mi va îngădui să fac asta : Thomas Mann - Iosif și frații săi e o operă imperială -, Kafka, Gide, Camus, Liviu Rebreanu, Hesse, Musil, Schulz, Broch.
     Mă mulțumesc să-i țin sub pernă pe Knut Hamsun, Dino Buzzati, Elias Canetti, William Faulkner ( o mică parte din creația sa!), John Steinbeck, Siegfried Lenz, Hemingway, Dostoievski, Gogol, Cehov, Kennedy Toole, Bulgakov, Charles Bukowski, Malcolm Lowry.  E puțin, pe măsura timpului rămas în clepsidră. Pe urmă vin cărțile autorilor care scriu în prezent, unii tineri, alții întârziați. Pe unele le voi apuca, pe altele nu. S-o fi gândit cineva să scrie despre scriitorii întârziați? Sunt cei care apar după ce petrecerea s-a sfârșit, sala a fost evacuată, iar oamenii de serviciu curăță resturile. Ei nu se regăsesc în grupurile consacrate și nicăieri nu se simt acasă. N-au șansa ca mari critici să scrie despre ei : de la o vârstă, comentatorii se mulțumesc ei înșiși să recitească texte care i-au impresionat în trecut, nemaiavând organ pentru perceperea noii literaturi.
      Revenind la oameni, cel mai tare mă îndurerează faptul că dintre prietenii de odinioară au rămas în viață câțiva, iar aceștia, cu excepția lui Adrian Radu, sunt departe de mine : Alexandru Borțan, Pavel Staicu, Marin Neagu, Valentin Emil Mușat, Daniel Pișcu, Călin-Andrei Mihăilescu, Romulus Bucur, Călin Ciubreag, Marian Ovidiu, Bogdan Ghiu, Doru Mareș, George Geacăr, Coman Lupu, Mircea Vasilescu, Liviu Papadima, Laurian Câmpeanu, Laurențiu Dumitrescu. Am avut revelația că nu-i voi reîntâlni în următorul secol, deși am tot făcut planuri cu Emil să ne revedem într-o vară, într-una din camerele pe care le-am locuit în căminele 6 Martie și Grozăvești.

P.S. 1. Minunatul Valeriu Gherghel are darul de a ne stimula creierul care emite, astfel, idei surprinzătoare. Citindu-l pe Gherghel, devii subit mai inspirat și mai inteligent. Văzând ultima sa postare, am înțeles adevărata mea relație cu William Faulkner. Poate o voi descrie cândva.
        2.Voi consemna aici, cât de curând, impresiile cu care am rămas de la Cenaclul de Luni.

O moarte ciudată

Poate că moartea noastră dă măsura a ceea ce am fost în viaţă.

Daniel Defoe a murit în timp ce fugea de cămătari.

Mark Twain s-a născut odată cu cometa Halley, în 1835, şi a murit în 1910, la o zi după ce acelaşi corp ceresc ajunsese din nou la o distanţă apropiată de Pământ.

 În 1849, la 40 de ani, Edgar Allan Poe este găsit în stare de inconştienţă şi îmbrăcat în nişte haine care nu-i aparţineau. A murit câteva zile mai târziu. Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu adevărat.

La 71 de ani, Tennessee Williams s-a stins înecat cu capacul unui flacon de somnifere.

Camus a murit în urma unui accident de maşină straniu.

St. O. Iosif a băut un litru de vin pe nerăsuflate şi a intrat într-o comă din care n-a mai ieşit decât în altă lume.

Eschil a murit după ce un vultur i-a aruncat o broască ţestoasă în moalele capului. Pasărea crezuse, probabil, că tigva dramaturgului era o stâncă. 

Hemingway s-a sinucis cu puşca folosită pentru uciderea porumbeilor.

Eminescu a pierit în spital, în condiţii mai mult decât suspecte.
I. L. Caragiale a fost găsit mort de familie, în locuinţa sa din Berlin. Peste ani, fiul său Mateiu va deceda la moşia soţiei sale, situată la Fundulea, în împrejurări asemănătoare.
Tânăr, inteligent şi talentat, Anton Holban a dispărut în mod absurd, în urma unei operaţii.
Când românii au întors armele împotriva nemţilor, Rebreanu a fost împuşcat, din greşeală, în ficat, de nişte santinele care au vrut să-i oprească maşina. A murit în chinuri, o săptămână mai târziu.
Tolstoi a murit de pneumonie, într-o gară, după ce, la 82 de ani, fugise de acasă în urma unui scandal în familie, fiindcă voia să împartă moşia mujicilor.
Dostoievski a ridicat un dulap greu sau s-a certat cu soţia, făcând un accident vascular.
Şi aşa mai de parte.
Se spune că Anton Pavlovici Cehov a avut cea mai frumoasă moarte. Grav bolnav de plămâni şi internat în spital fiind, rusul a renunţat la baloanele de oxigen şi a cerut să ciocnească un ultim pahar de şampanie cu soţia sa. Apoi şi-a dat sufletul. După câteva momente, dopul sticlei a sărit din nou, cu zgomot mare, înspăimântându-i pe cei prezenţi la căpătâiul prozatorului.
Mi-am amintit din întâmplare că, pe 25 noiembrie 1987, filosoful Constantin Noica a vrut să alunge un şoarece din camera sa, de la Păltiniş. S-a împiedicat de covor şi a căzut, fracturându-şi şoldul. A fost dus la spitalul din Sibiu şi a murit pe 4 decembrie, în urma unei embolii, după ce i se tot amânase operaţia. O rudă a constatat că abdomenul, mâinile şi picioarele gânditorului erau acoperite de vânătăi. Cât de mare va fi fost rozătorul vânat de Noica ?

P.S. Într-un comentariu pe Facebook, poetul Miki Vieru îmi reaminteşte de moartea lui Rilke. Acesta a avut leucemie, dar a spus că s-a îmbolnăvit grav, fiindcă s-a înţepat în spinii unor trandafiri. Superbă motivare pentru vremea aceea !

Cărţile mele sunt vii

În Convorbiri cu Marin Preda, poetul Florin Mugur mărturiseşte că niciodată nu a văzut, în casa marelui prozator, foi scrise, caiete sau cărţi. Mobilă, curăţenie, linişte şi doamna Preda care se uita la televizor.
În contrast cu teleormăneanul, Vasile Voiculescu, scriitorul, sfântul şi doctorul care îi îngrijea pe bolnavii săraci fără să primească onorariu, avea o cameră pline de manuscrise, unde nu lăsa pe nimeni să intre. Se spune că hârtiile erau ţinute în mare dezordine.
Mă mutasem într-o nouă locuinţă, iar cărţile mele lăsau să se vadă că le răsfoiam des. Noii prieteni - aşa credeam pe atunci, că îmi sunt prieteni ! -, neavând ce să spună urât despre mine, mormăiau, la un pahar, că... nu-mi aranjez bine cărţile. Sigur, ale lor erau ordonate pe vecie ! A fi prieten cu cineva înseamnă, pentru unii, a-l mânji constant pe respectivul cu toate mizeriile care îţi vin la îndemână. Am ajuns la concluzia că în anumite medii sociale nu-ţi poţi face prieteni dacă nu dovedeşti abilităţi deosebite în manevrarea noroiului şi în săpăturile subterane.
Făcându-mi ordine în cameră, am încercat să îndepărtez mai multe volume şi le-am scos pe hol, pentru a le pune în biblioteca mai mare, pe caree o am în altă aripă a casei. După două zile le-am adus înapoi. Mi-am dat seama că opurile care mă înconjoară sunt  vii şi nu pot trăi fără ele. N-au astâmpăr şi mă înconjoară, jucăuşe şi afectuoase, ca nişte pisici.
Îl recitesc pe Borges pentru a-mi regla mecanismele minţii.
Pe Cehov când sunt obosit şi descurajat.
Pe Faulkner când încep să scriu o nouă carte.
Pe Hemingway, Caldwell şi Steinbeck în momente de acalmie.
Pe Dostoievski la început de vacanţe.
Pe Canetti când uit să vorbesc.
Pe Thomas Mann când simt că nu voi muri niciodată.
Pe Kafka şi Musil când mă simt invincibil.
Pe Gide când decid că nu voi mai scrie.
Pe Joyce, Gogol şi Lowry când nu-mi mai amintesc cum se caligrafiază cuvintele.
Pe Kennedy Toole când speranţele se încăpăţânează să nu mă părăsească.
Pe Louis-Ferdinand Céline când încerc să-mi revin din depresie.
Pe Dino Buzzati când bănuiesc că fericirea se ascunde în spatele uşii mele.
Când fata mea era mică, îi punea lui Moş Nicolae, pe prag, o prăjitură şi un  un pahar cu Coca-Cola şi mă ruga să mă pun la pândă pentru a-l prinde, în toiul nopţii, pe musafir. Voia să-l cunoască pe sfântul care este atât de bun şi îi iubeşte toţi copiii din lumea asta.
Eu adormeam, cineva mânca prăjitura şi bea Coca-Cola, iar pe Moş Nicolae nu l-am prins niciodată.
Am văzut până acum doar călcâiele unei necunoscute care fuge, probabil, până să deschid uşa.
Sunt condamnat să-l recitesc de-a pururi pe Buzzati.

Băutura noastră cea de toate zilele

Organismul nostru conţine apă, în proporţie de peste 70% . Suntem o specie acvatică şi nişte fiinţe însetate. Fiecare bea ce îi place  şi cât îl duc puterile. Dacă apa simplă rugineşte instalaţie, alte licori ne dau aripi. Laptele, de pildă, e bun, dar nu pentru toată lumea. "Un om inteligent se îmbată ori de câte ori este nevoit să-şi petreacă timpul alături de proşti", spunea Hemingway. Frank Sinatra avea şi el o părere fermă în această privinţă :"Într-adevar, este posibil ca alcoolul să fie cel mai mare duşman al omului. Dar Biblia ne învaţă că trebuie să ne iubim duşmanii... " Aş adăuga că Biblia ne învaţă multe alte lucruri periculoase.
Relaţia literaturii cu alcoolul este o temă fascinantă. Sunt autori în opera cărora se bea pe fiecare pagină, dar nicăieri ca în Erich Maria Remarque şi în Hemingway nu se duce mai frumos paharul la gură. Am auzit despre bărbaţi care s-au apucat de băutură, fiindcă l-au citit pe Remarque. Uluitor ! Să devii adept al lui Bachus din motive livreşti ! Unii socotesc că alcoolul este un stimulent pentru creaţie.  Au fost poeţi, precum Poe, Dylan Thomas, Baudelaire, Bacovia şi Nichita Stănescu care au trăit o inspiraţie continuă, datorită băuturii şi au erupt toată viaţa asemenea unor vulcani. Poate că poezia izvorăşte şi din clondir, dar lucrurile se complică atunci când este vorba de proză. De aceea Faulkner nu amesteca scrisul cu... ameţeala. Scria câteva luni, apoi se îmbăta două săptămâni şi tot aşa. Total dependent, Hemingway bea zilnic şi asta l-a dus la faliment, în ciuda faptului că a avut un organism de fier.
 Mă gândesc ce frumos este să bei cu un om mare. Să-l fi ascultat pe Nichita recitând ori pe Preda povestind întâmplări din lumea lui însemna un privilegiu. Aici sunt de acord că întâlnirea, la un chef, cu nişte genii artistice îţi stimulează propria creativitate, făcându-te să reinventezi lumea, dându-i un alt cer şi o altă lumină. Cum sunau versurile unui cântec al lui Tudor Chirilă ? " Am să-mi trag un glonţ în cap/ Şi-am să-mi fac o gaură / şi-am să văd lumea prin ea / Într-o altă aură..." Să fi pierdut nopţile cu Baudelaire, Cioran ( care se îmbăta des în tinereţe ) sau Sartre ! Ce străfulgerări ! Ce revelaţii ! Ne-am fi depăşit condiţia şi am fi păşit în rând cu cu zeii. Poate că marii  artişti au instinctul autodistrugerii, iar băutura este o formă de sinucidere. Dar ei se salvează prin creaţie. Se  ştie că Romul Munteanu bea aproximativ două sticle de whisky pe zi, reuşind, totuşi, să conducă o editură de prestigiu, să-şi ţină cursurile la Universitate şi să citească anual cinci-şase mii de cărţi ! Setea sa legendară l-a salvat de la moarte  în 1977. Fusese invitat, împreună cu alţi scriitori, în casa unor prieteni. După o vreme a aflat că s-a terminat băutura. Oarecum supărat, a declarat că el nu stă pe uscat. Şi-a luat servieta şi a plecat. Când a ajuns în stradă, a început cutremurul şi toţi prietenii săi, de care se despărţise cu două minute în urmă, au murit sub dărâmături. Printre ei, celebrul A. E. Baconski.
Al. Piru era la fel de sforţos în această direcţie şi avea o memorie fabuloasă.
Băutura are însă şi latura ei întunecată. Dacă bei zilnic chiar şi o cantitate infimă, eşti dependent,  te numeşti alcoolic şi te-ai ars, spun doctorii. O cârmeşti către Infern. Ca şi Grigore Leşe, nu mai beau de multă vreme, dar nu mi se pare că băutura e un pericol pentru oameni, atâta vreme cât ei au voinţă.   Nu condamn aceată înclinaţie a fiinţei omeneşti şi nu o satirizez, cum cred unii, în scrierile mele. Dimpotrivă, consider că petrecerile sunt prilejuri de bucurie. O băutură bună este un imn închinat vieţii. Cine înţelege altfel textele mele, o face pe propria răspundere. Am însă şi eu prejudecata mea : nu poţi scrie romane de valoare, dacă eşti pradă extazului bahic. În concluzie, ori bei, ori scrii. Numai poezia este o fericită excepţie de la această regulă.
Să bei cu un prost este o experienţă pe care nu trebuie să o faci, îmi spunea un profesor pensionar. Prostia, zicea el,  prezintă o infinitate de manifestări şi ipostaze, iar proştii sunt de o varietate comparabilă cu aceea specifică insectelor.  (Poate de aceea dascălului respectiv îi plac reptilele ! )  Prost însemna, în vechime, un am care nu ştia să scrie şi să citească. Mai târziu, prost a devenit sinonim cu tâmpit. Dar cine mai este azi bătut în cap ? Colegul meu îl defineşte pe prost ca pe un tip uman conflictual şi toxic, a cărui ciorbă fierbe mereu prin oalele altora. E cel care îşi vâră nasul şi se pronunţă în domenii pentru care nu are nicio pregătire. Fără să-şi vadă lungul nasului, prostul e mereu cu ochii pe ceilalţi, urmărindu-i şi judecându-i. Însă cel mai sigur semn că ai de-a face cu un prost este că el ia foc când aude că un ins bine văzut are opinii diferite de ale sale. Prostul face alergie la valoare şi la inteligenţă. Se înroşeşte şi se albăstreşte asemenea turnesolului în prezenţa altor substanţe chimice. Abia aşteaptă să-i găsească respectivului nod în papură. Pe scurt, prostul vede numai proşti în jurul său şi se erijează într-un fel de instanţă morală în faţa căreia trebuie să dea seamă toată lumea.  E cel care nu are loc de semenii săi şi moare de grija de a-i băga în rahat ( unde el e în elementul său ! ) pe nefericiţii care intră în contact cu el . Dacă vei chefui cu un prost, acela te va cânta la toate instrumentele, de la ţambal la trompetă şi balalaică, pe toate şanţurile şi pe la toate morile şi târgurile. În sfârşit, familia lui te va urî, fiindcă el se plânge acasă că tu îl târăşti în fiecare seară pe calea păcatului şi îl forţezi să bea.
Şi aici am altă părere. Prostia, aşa cum o defineşte amicul meu, este tot o boală. Şi încă netratată. Un om normal nu este interesat de beţiile celorlalţi şi nu face liste cu cei mai însetaţi contemporani ai săi.  Un moralist care îi culpabilizează pe ceilalţi poate fi un fost beţivan - ah, cât de exigente sunt curvele pocăite ! -, un alcoolic ascuns sau un năpăstuit care a avut în familie băutori de calibru şi a fost marcat puternic de acest lucru.  Bolnavul condamnă, la alţii, propriile păcate. E amuzant că el vede beţivi şi acolo unde aceştia nu există. Aduci vorba despre cineva. E o femeie tânără. Am auzit că bea, spune persoana cu care discuţi. Zău ? te miri. Vine vorba despre altcineva. Bea de rupe pământul, spune cunoştinţa ta, care vede peste tot numai umanoizi cu sticle şi cu butoaie la gură. Dacă îi vei cerceta biografia noului inchizitor, vei afla lucruri surprinzătoare. Inclusiv că....bea de stinge. Cumpăraţi o sticlă de alcool în văzul mai multor persoane şi îi veţi vedea pe cei cu comportament deviant cum trec de o mie de ori prin dreptul ferestrelor voastre şi cum vă spionează, doar-doar vă vor vedea cu stacana în mână. La nivelul inconştientului, evaluatorul moral se crede ultimul om, dar fiindcă o aseemenea părere nu poate trece de cenzura conştientului, opinia lui este deviată către ceilalţi : ei sunt blestemaţii. În fond, vorbind despre amicii săi, bolnavul vorbeşe despre sine. Se pare că nu putem emite păreri decât despre fiinţa noastră : râdem de ceilalţi fără să ne dăm seama că ne batem joc de noi înşine. O atitudine rezonabilă este să-i recunoaştem fiecăruia dreptul de a face cu propria viaţă ce îl taie capul. A-l condamna pe un om căzut în greşeală înseamnă să admitem că suntem nişte fiinţe inferioare.
Ce mai încoace şi încolo, medicii au dreptate. Jos băutura ! E un flagel, o nenorocire pentru toţi pământenii ! Dar, în ceea ce mă priveşte, nu am de dat sfaturi nimănui, pentru că este mai frumos să guşti un pahar de vin cu un om inteligent, decât să bei apă plată, alături de un mâncător de căcat.

Hemingway - o...folie de scriitor...

Stând de vorbă - la un pahar, evident ! - cu Hemingway, care este intrigat de modul în care scrie Dostoievski,  Evan Shipman, "un poet bun care se pricepea la cai", spune la un moment dat :
"- Dostoievski era un căcat de om... De aia se pricepe cel mai bine la căcaţi şi la sfinţi. Îi ies nişte sfinţi minunaţi. Păcat că nu ne vine să-l recitim."
Am vaga bănuială că Evan, dragul de el, nici nu l-a citit pe Dostoievski. Însă m-am înfuriat. În fond, cum scrie Hemingway ? Simplu, banal, sec, plat. Despre nimicuri. Cum a stat la masă cu nu ştiu cine, ce au băut şi ce a bolborosit ăla. Nimic despre nimic. Totuşi, mie mi se pare că scrie frumos. Dar nu-l văd mare scriitor. E ca o folie sclipitoare de ambalaj care îmbracă o gumă de mestecat ieftină. Şi stilul lui Steinbeck e pe aproape, dar despre acela nu vom putea spune niciodată că e un scriitor oarecare. La răsărit de Eden şi Fructele mâniei ( dar şi altele, cum ar fi Păşunile raiului, Iarna vrajbei noastre ori Joia dulce ) nu puteau fi scrise decât de un scriitor de geniu.
Şi atunci îmi apare de neînţeles preeminţa lui Hemingway printre creatorii generaţiei sale. Faulkner îl "citise" bine în perioada când îl punea pe ultimul loc într-un clasament ad-hoc al reprezentanţilor generaţiei pierdute...... Deşi, cum se ştie,  clasamentele nu îşi au locul în artă...
Mi-am amintit însă că am mai auzit expresia folosită de poetul competent în cabaline. A utilizat-o un medic cu care am fost prieten şi care venise de undeva din Ardeal.
- Am cunoscut  în urmă cu treizeci de ani, mi-a povestit doctorul, doi căcaţi de oameni. Amândoi cu funcţii de conducere. Când l-am cunoscut pe primul, mi-a zis nitam-nesam : „Bă, ai grijă să nu te apropii prea mult de Y. E un căcat de om. Îşi regulează subordonatele şi e şi turnător. E o hahaleră care umblă cu şoalda. Ascultă-mă pe mine, nu te băga cu el, că intri în belele...” Al doilea mi-a zis de cum l-am văzut : „ Bă, ai grijă să nu vorbeşti ceva cu X. E un om de căcat. Niciodată nu-şi ţine cuvântul dat. Cu ăsta ajungi în mod sigur la faliment.” Şi întâmplarea face să mă întâlnesc într-o zi cu amândoi. Ne-am salutat, dar ei doi abia mi-au strâns mâna că s-au şi îndreptat unul către celălalt, şi-au scuturat labele îndelung şi cu efuziune şi s-au îmbrăţişat ca fraţii... Nici nu m-au mai băgat în seamă... S-au dus glonţ la cârciumă şi m-am ţinut după ei, curios să văd cum se firitisesc. După ce vodca le-a muiat muzicuţele, au început :” Oi avea eu multe păcate, dar nu sunt beţiv... Hâc... Nu ... absolut... Cu femeile... hai... da beţiv niciodată... De beţivi nu mi-e milă, nu mi-e ...hâc... milă deloc... Poate...hâc...să crape până la unul că... ăăăă...nu mi-e milă”, a sughiţat Y. „Mai încape vorbă ? l-a aprobat X. Nici mie... Şi nici eu nu sunt beţiv... Nici atât...Vezi că te-ai pişat pe tine... Eşti ud...ăăă... până la genunchi...” „Ăăă...nu m-am pişat... e...hâc... de la prostată...nu se scurge bine...hâc... Treabă ereditară... hî, hî, hî...”
Oamenii de geniu se înţeleg rar între ei, a continuat didactic doctorul, spre nemulţumirea mea, fiindcă astfel strica povestea. Păcat, căci sunt sunt atât de puţini... Oamenii de caracter cooperează mai totdeauna. Un căcat de om nu se înţelege nici cu un geniu, nici cu un om cu şira spinării verticală. Dar doi căcaţi de oameni se înţeleg perfect.  Sunt fericiţi împreună...De aici vine puterea ignoranţei, pentru că, uniţi, căcaţii ăştia pot schimba multe lucruri.... Dar nu în bine... Şi nu definitiv..."