luni, 15 octombrie 2012

Suntem mici şi (rareori) civilizaţi

Un austriac, Felix Baumgartner,  a făcut un salt în gol din stratosferă, de la o altitudine de aproape treizeci de kilometri, stabilind un nou record mondial. " Trebuie să fim sus, a spus el, ca să ne dăm seama cât de mici suntem."
Sigur, dar unii sunt mai mici decât alţii. De pildă, dacă respectivul cascador ar fi fost român, ce s-ar fi întâmplat ? În capsula sa s-ar mai fi urcat doi români vajnici şi l-ar fi bombardar cu pietre tot timpul operaţiunii. Pe urmă ar fi apărut, pe diferite posturi de televiziune, alţi patrioţi care ar fi arătat că fapta omului este o prostie la îndemâna oricărui nătărău.
În timpul coborârii, Felix Baumgartner a fost în contact direct cu fostul recordmen, un american care i-a dat eroului sfaturi prieteneşti şi folositoare. Oameni civilizaţi, ce să mai vorbim. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi petrecut dacă amândoi cutezătorii ar fi fost urmaşii ciobanului mioritic.
Suntem atât de dezbinaţi, încât mă mir că am ajuns să formăm un popor şi o naţiune. Disperarea şi lipsa de caracter au devenit emblematice pentru noi şi fiecărui valah nu-i pasă decât de buzunarul său şi de răsfăţul propriilor mădulare.  Luate doar ca teorii, socialismul şi capitalismul nu sunt nici bune, nici rele. Contează oamenii care transpun ideile în plan social şi economic. Nouă, de exemplu, ni se potriveşte chiar sistemul social în care am trăit todeauna : un nou feudalism. Un capsoman, cu multe bube în cap şi bine înfipt în sistem, pune mâna pe bâtă şi îi exploatează la sânge pe ceilalţi, ţinându-i la limita supravieţuirii, pentru a-i putea manipula. De foame, bravii cetăţeni îşi aleg lideri chiar şi dintre cei care au înfundat puşcăriile. Asta se cheamă descentralizare românească. Ne-a învăţat vărul Băsescu. Deviza politicianului român este cea enunţată de Rică Venturiano : " Ori toţi să muriţi, ori toţi să scăpăm! " În fond, aşa ne place, aşa vieţuim : ca nişte proşti. Acelaşi stat plăteşte profesorilor un salariu de şapte sute de lei, iar altora - care îşi belesc, în desfătări, sulele prin birouri - 50 000 de euro ! O lege pentru fiecare domeniu feudal ! Ăsta a fost riscul construirii capitalismului sub îndrumarea unor bolşevici. Ion Iliescu şi ai săi ortaci au avut grijă ca legea lustraţiei să nu aibă nicio şansă în România. Lumea l-a crezut un om responsabil - şi chiar pare, dacă îl comparăm cu alţii ! -, nu un factor decisiv pentru compromiterea definitivă a viitorului unui popor.
Şi nu e numai clasa politică de vină, deşi mediocrităţile astea, aparţinând tuturor partidelor, nu ştiu decât să incite la ură şi la război civil, distrăgându-ne atenţia de la măinile lor puse pe ciordit în stil mare. În definitiv noi i-am ales pe cei care ne conduc. S-ar părea că am ajuns însă într-un cerc vicios, ca un personaj interpretat de Nicolas Cage, din filmul Despărţirea de Las Vegas : " Nu mai ţin minte dacă m-a părăsit soţia fiindcă m-am apucat de băut sau m-am apucat de băut fiindcă m-a părăsit soţia..."
Nu-mi dau seama dacă sunt prost fiindcă mă duc regulat la vot sau mă duc la vot fiindcă sunt prost. E, după cum se vede, cam acelaşi lucru. Nu facem decât să-i înlocuim periodic pe cei care ne bagă mâna în buzunar. Fiindcă, nu-i aşa, mai obosesc şi ei, tot dând cu jula, şi nu-şi mai pot acoperi minciunile.

P.S. Întâlnindu-mă, cu o lună în urmă, cu doi mari poeţi, redactori la o cunoscută editură românească, am avut parte de o surpriză. Fiindcă sunt un om cu oarecare educaţie, am aşteptat răbdător ora întrevederii, în stradă, chiar la fereastra instituţiei respective. Vizavi se construia o vilă uriaşă, iar printre lucrători era un băiat care semăna cu un fost elev al meu. Mi-am spus că, probabil, e o coincidenţă şi lumea nu e chiar atât de mică. Tânărul, care lucra pe un utilaj, m-a zărit şi el. A luat o pauză şi a venit la mine. Era chiar cunoştinţa mea care, pe vremuri, nu se omorâse cu învăţatul. Mi-a spus că îşi închiriase autogrederul pe micul şantier şi câştiga din treaba asta un milion şi jumătate pe oră. Lucra cam zece ore pe zi şi câştiga exact cât iau eu într-o lună, după treizeci şi doi de ani de învăţământ. Nu ştiu dacă poeţii respectivi au măcar salariul ăsta, deşi i-am găsit muncind pe brânci, ca nişte ocnaşi de lux, îndreptând erorile din manuscrisele autorilor care urmau să fie publicaţi. Nu le-am povestit nimic despre discuţia mea cu fostul discipol.

Niciun comentariu: