Complexul românesc

      Veșnicia e o vorbă goală. E suficient să te uiți peste umăr și să vezi fapte petrecute în urmă cu un secol. În copilărie, Marele Război mi se părea un eveniment petrecut în fântâna fără fund a timpului, undeva aproape de de tenebrele sălbăticiei. În schimb, evenimentele din '89 sunt de două ori mai îndepărtate, dar parcă s-au petrecut ieri. Oricum, pentru a avea o percepție corectă asupra unui lucru e necesar să luăm o distanță temporal-spațială față de acesta. Un prieten mi-a telefonat și mi-a mărturisit că regretă că nu a știut să se bucure de frumusețea zilelor pe care le-am petrecut în liceu. Abia mai târziu, rememorându-le, le-a trăit mai intens și le-a înțeles semnificațiile adânci.
       Primul vis pe care îl țin minte este straniu. Se făcea că eram într-un interior rotund - un OZN, am dedus peste ani -, în mijloc era o bară care se rotea odată cu podeaua, iar eu nu mă puteam ține pe picioare, din cauza mișcării circulare, în timp ce un animal ciudat mă urmărea și o voce mă întreba :
- Unde ești acum?
- Sunt în în S., am răspuns. În S. mă născusem, fiindcă acolo era maternitatea, dar toată treaba era inexplicabilă, fiindcă pe vremea aceea nu știam, în realitate, unde văzusem lumina zilei.
Locuiam într-o bojdeucă de câțiva metri pătrați. Era construită din paiantă, fiind compusă dintr-n hol de un metru pătrat și o cameră de patru-cinci metri pătrați. Am stat acolo până în clasa a VI-a - părinții se certaseră cu bunicii și se mutaseră temporar în coliba construită în pripă -, dar nu îmi era rușine de sărăcia mea, pe care n-o conștientizam. În primii ani nu aveam gard la drum și după ce veneam de la școală, plecam peste semănături să găsesc marginea câmpiei și să ating cerul cu mâna, acolo unde acesta cobora pe pământ. Câmpia n-avea margini, iar orizontul era mult prea departe ca să-l pot atinge în timpul pe care-l aveam la dispoziție.
A început să-mi fie rușine în armată, când un camarad mi-a zis în șoaptă, peste umăr :
- Te văd băiat de treabă și d-aia îți dau un afat. Nu mai spune și tu că ești teleormănean, că ăștia n-au nume bun. Sunt oameni ai dracu', răi, cărpănoși, fără caracter, plini de invidie, meschini. Voi și oltenii, tot un drac!  Zi că ești dobrogean, ceva p-acolo, că ardelean nu poți pretinde că ești, te trădează accentul.
Mai târziu i-am întrebat pe soții Șandru, foștii mei profesori cum stă treaba cu rușinea de a fi teleormănean.
- Uite, dragă, care e treaba, mi-a spus unul dintre ei, ocolind un răspuns direct. Noi - și mă refer și la tine - nici nu suntem teleormăneni. Suntem vlăsceni, ce naiba! Facem parte din fostul județ Vlașca, unde se aflau legendarii codri ai Vlăsiei, pe axa Giurgiu-Bolintin-Videle-Titu. Eeee, aici oamenii sunt altfel. Mai educați, mai toleranți, mai cu lipeală la civilizație. Alt suflet, alte caractere!
Tot în armată am descoperit că sunt și alte probleme legate originea mea. Am avut toată viața prieteni maghiari. Sunt oameni distinși, care respectă niște principii și te poți baza pe ei. Cei mai apropiați mi-au fost regizorul Tompa Gabor și poetul, prozatorul și traducătorul Kocsis Francisko.  Ca și printre români, printre unguri erau și unii mai nărăvași. Era un tip care, când se îmbăta, era în stare să-l bată și pe colonel. Am văzut cu ochii mei cum l-a făcut baltă de sânge pe un camarad de trei ori mai solid decât el. Un sergent dobitoc ordonase să ne punem bocancii la ușă, fără planton. Nu știu de ce în momentul acela eram singur în dormitor. Ne mutaseră provizoriu la compania a doua, care era la etaj. Pe fereastră am văzut cum niște soldați intrau în clădire.Printre ei, ungurul cel bătăuș. Apoi le-a auzit pașii pe scări. În fine, au intrat la compania lor. Când am deschis ușa să plec, am constatat că bocancii îmi dispăruseră. M-am dus la ei și le-am zis :
- Băi, băieți, nu cumva ați văzut bocancii mei pe undeva? Că....
Atunci am văzut că toți erau maghiari. Și-au zburlit fioros mustățile la mine, iar scandalagiul s-a răstit :
- Vrei să zici la noi că suntem hoți?
- Eu am întrebat dacă i-ați văzut. Nu v-am făcut hoți, am scăldat-o eu, văzând că nădrăvanul căuta după cuțit.
Înainte de a ieși valvârtej din dormitorul periculos, un ostaș micuț și îndesat, cu buze roșii, mi-a spus pițigăiat :
- Noi nu furăm, noi suntem maghiari.
Mai târziu am văzut că oameni importanți au purtat în minte povara de a fi român. Parafraza ironică ”Sentimentul paraguayan al ființei” și emoționanta întrebare ”A quoi bon avoir quitté Coasta Boacii?” dau măsura scepticismului lui Cioran în legătură cu neamul nostru. Iată și câteva însemnări ale lui Eugen Ionescu : 
Citesc în Contrapunct de Aldous Huxley ( dintr-o scrisoare a eroinei, Lucy Tantamount ) : Seara, plimbarea chibiților din Montparnasse, prin gloate de americani, de polonezi, de estonieni, de români, de finlandezi, de letoni, de laponi, care toți ( Doamne ajută) sunt artiști.”
Huxley îi pune pe români între letoni și laponi.
Prin urmare, aceasta însemnează că, în cazul fericit când aș ajunge cel mai mare critic român, Huxley mă va așeza tot printre artiștii laponi și letoni. Să fii cel mai mare critic român! - aceasta însemnează încă să fii o rudă săracă a intelectualității europene.
Ce triste împrejurări au făurit României acest rol de figurant în cultură? am să mor, fără să fi jucat un rol pe scena europeană, care se va nimici fără ajutorul meu!
Aș fi fost liniștit dacă Huxley printre letoni și laponi ar fi pus și nemți, englezi, italieni, elvețieni.”

Dar mie tot nu mi-e rușine că sunt român.
Iar cu americanii lui Huxley cum rămâne?

P.S. E atât de simplu să fii fericit : să ai o soție ca Magda Catone, să fii frate cu Mircea Băsescu și să circuli cu avioanele companiei Malaysia Airlines! Dacă se poate, chiar pe deasupra Ucrainei!

Eugen Ionescu despre români

”Românul este, de altfel, leneș în viața de toate zilele, liric în poezie, tembel în politică și impresionist în critica literară.” ( Eugen Ionescu, Nu, Editura Humanitas, București, 1991, pag. 40. )

P.S. Brazilia a meritat umilința. Aceea nu era o echipă care să reprezinte patria fotbalului ridicat la rang de artă. Cu câteva excepții - David Luiz, Neymar -, cafegiii au arătat niște jucători de mâna a șaptea. Fred, de exemplu, n-ar avea loc nici la Săgeata Năvodari! Tare mi-e teamă că dacă Germania va evolua tot așa - ceea ce mi se pare improbabil -  Argentina sau Olanda va  avea aceeași tristă soartă.

Suntem mici şi (rareori) civilizaţi

Un austriac, Felix Baumgartner,  a făcut un salt în gol din stratosferă, de la o altitudine de aproape treizeci de kilometri, stabilind un nou record mondial. " Trebuie să fim sus, a spus el, ca să ne dăm seama cât de mici suntem."
Sigur, dar unii sunt mai mici decât alţii. De pildă, dacă respectivul cascador ar fi fost român, ce s-ar fi întâmplat ? În capsula sa s-ar mai fi urcat doi români vajnici şi l-ar fi bombardar cu pietre tot timpul operaţiunii. Pe urmă ar fi apărut, pe diferite posturi de televiziune, alţi patrioţi care ar fi arătat că fapta omului este o prostie la îndemâna oricărui nătărău.
În timpul coborârii, Felix Baumgartner a fost în contact direct cu fostul recordmen, un american care i-a dat eroului sfaturi prieteneşti şi folositoare. Oameni civilizaţi, ce să mai vorbim. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi petrecut dacă amândoi cutezătorii ar fi fost urmaşii ciobanului mioritic.
Suntem atât de dezbinaţi, încât mă mir că am ajuns să formăm un popor şi o naţiune. Disperarea şi lipsa de caracter au devenit emblematice pentru noi şi fiecărui valah nu-i pasă decât de buzunarul său şi de răsfăţul propriilor mădulare.  Luate doar ca teorii, socialismul şi capitalismul nu sunt nici bune, nici rele. Contează oamenii care transpun ideile în plan social şi economic. Nouă, de exemplu, ni se potriveşte chiar sistemul social în care am trăit todeauna : un nou feudalism. Un capsoman, cu multe bube în cap şi bine înfipt în sistem, pune mâna pe bâtă şi îi exploatează la sânge pe ceilalţi, ţinându-i la limita supravieţuirii, pentru a-i putea manipula. De foame, bravii cetăţeni îşi aleg lideri chiar şi dintre cei care au înfundat puşcăriile. Asta se cheamă descentralizare românească. Ne-a învăţat vărul Băsescu. Deviza politicianului român este cea enunţată de Rică Venturiano : " Ori toţi să muriţi, ori toţi să scăpăm! " În fond, aşa ne place, aşa vieţuim : ca nişte proşti. Acelaşi stat plăteşte profesorilor un salariu de şapte sute de lei, iar altora - care îşi belesc, în desfătări, sulele prin birouri - 50 000 de euro ! O lege pentru fiecare domeniu feudal ! Ăsta a fost riscul construirii capitalismului sub îndrumarea unor bolşevici. Ion Iliescu şi ai săi ortaci au avut grijă ca legea lustraţiei să nu aibă nicio şansă în România. Lumea l-a crezut un om responsabil - şi chiar pare, dacă îl comparăm cu alţii ! -, nu un factor decisiv pentru compromiterea definitivă a viitorului unui popor.
Şi nu e numai clasa politică de vină, deşi mediocrităţile astea, aparţinând tuturor partidelor, nu ştiu decât să incite la ură şi la război civil, distrăgându-ne atenţia de la măinile lor puse pe ciordit în stil mare. În definitiv noi i-am ales pe cei care ne conduc. S-ar părea că am ajuns însă într-un cerc vicios, ca un personaj interpretat de Nicolas Cage, din filmul Despărţirea de Las Vegas : " Nu mai ţin minte dacă m-a părăsit soţia fiindcă m-am apucat de băut sau m-am apucat de băut fiindcă m-a părăsit soţia..."
Nu-mi dau seama dacă sunt prost fiindcă mă duc regulat la vot sau mă duc la vot fiindcă sunt prost. E, după cum se vede, cam acelaşi lucru. Nu facem decât să-i înlocuim periodic pe cei care ne bagă mâna în buzunar. Fiindcă, nu-i aşa, mai obosesc şi ei, tot dând cu jula, şi nu-şi mai pot acoperi minciunile.

P.S. Întâlnindu-mă, cu o lună în urmă, cu doi mari poeţi, redactori la o cunoscută editură românească, am avut parte de o surpriză. Fiindcă sunt un om cu oarecare educaţie, am aşteptat răbdător ora întrevederii, în stradă, chiar la fereastra instituţiei respective. Vizavi se construia o vilă uriaşă, iar printre lucrători era un băiat care semăna cu un fost elev al meu. Mi-am spus că, probabil, e o coincidenţă şi lumea nu e chiar atât de mică. Tânărul, care lucra pe un utilaj, m-a zărit şi el. A luat o pauză şi a venit la mine. Era chiar cunoştinţa mea care, pe vremuri, nu se omorâse cu învăţatul. Mi-a spus că îşi închiriase autogrederul pe micul şantier şi câştiga din treaba asta un milion şi jumătate pe oră. Lucra cam zece ore pe zi şi câştiga exact cât iau eu într-o lună, după treizeci şi doi de ani de învăţământ. Nu ştiu dacă poeţii respectivi au măcar salariul ăsta, deşi i-am găsit muncind pe brânci, ca nişte ocnaşi de lux, îndreptând erorile din manuscrisele autorilor care urmau să fie publicaţi. Nu le-am povestit nimic despre discuţia mea cu fostul discipol.