Amintiri de la Cenaclul de Luni ( III)

     Et in Arcadia ego!
     Și eu am intrat, în serile de luni, în sala aceea primitoare, din Grigore Preoteasa, plină de voci suave și bărbătești, de siluete stilizate de mâna unui pictor modern, de mișcări studiate ori naturale, de spontaneitate, de ecourile unor biblioteci prin care trecuseră în prealabil musafirii. Am văzut și eu speranțele de afirmare, pâlpâind în ochii unor fete și și ai unor băieți frumoși și dezinvolți, timizi și geniali. Am observat, cu empatie, emoțiile celor care urmau să citească. Am simțit risipa aceea de frumusețe care copleșea încăperea, revărsându-se pe ușile deschise până în stradă, ca o apă limpede și blândă. În definitiv, asta era : risipă de miracole literare din care oricine se putea împărtăși, într-o atmosferă relaxată și favorabilă germinației ideilor. Toți erau frumoși. Iar urâții aveau un magnetism puternic, de natură biologică și metafizică, care îi făcea să fie mai frumoși decât cei mai frumoși. Nimic mai fascinant decât magia imperfecțiunii! Acolo, la Cenaclul de Luni, s-au cimentat prietenii durabile, s-au înfiripat iubiri năbădăioase, s-au produs trădări și au avut loc spectaculoase împăcări. A fost/este un capitol luminos din istoria intelighenției românești.
     Ceea ce fac eu aici este să redau impresiile unui om care a fost martorul unor scene memorabile și care nu a fost direct implicat în lupta pentru afirmare literară. Un ins imparțial, cu o bună memorie. Consemnez niște secvențe petrecute aievea, exact din aceleași motive pentru care cronicarii  de odinioară s-au pus pe scris: să nu cadă în uitare lucruri instructive pentru generațiile care vor veni după noi. Am mers la cenaclu sporadic și numai pentru o scurtă perioadă de timp. N-am fost de față când au citit clujenii. Nici când a fost invitat Nicolae Breban. Doru Mareș, care îl idolatriza pe Breban, mi-a spus mai târziu cum au decurs evenimentele. Pe Mareș îl încânta felul în care romancierul folosea expresia ”a (se) face de căcat”.
” Când am vrut să public primul roman ( Francisca), Mihai Gafița m-a chemat la el și mi-a zis :
- Domnule, aveți talent, romanul e bun, dar trebuie să mai tăiați din el.
- Cât să tai?
- Eee, mai multe pagini.
M-am gândit că familia, prietenii și cei care aveau încredere în mine așteptau să mă vadă romancier. Dacă tăiam din carte, mă făceam de căcat și romancier nu mă vedeam. 
- Îți dăm bani, a insistat Gafița.
- Bani? am întrebat. Bani mulți? 
- Sigur, destui.
- Păi, atunci dați-mi un milion, tai toată cartea și m-apuc să scriu alta.”
Breban și-a încântat ascultătorii. Ar mai fi spus printre altele :
” Când eram tânăr, cel mai mare scriitor al generației noastre era Jenică Mandric, deși el nu scrisese nimic. Dar uite că a trecut timpul, iar Jenică s-a apucat de băutură și s-a făcut de căcat.”
În fine, autorul Îngerului de gips  a povestit cum a auzit el, pe linia telefonică, un dialog absurd.
”- Alo, Gelu? 
- 'straordinar!
- A, chiar tu ești! Ce bine-mi pare că te-am găsit!
-  'cepțional!
- Știi, te-am sunat de mai multe ori și nu te-am găsit!
- 'straordinar!
- Acum chiar sunt norocoasă! Știi la ce m-am gândit? Să ne reunim din nou toată gașca. Ce zici?
- 'cepțional!
- Să știi că am vorbit și cu ceilalți și toți sunt de acord să ne revedem.
- 'straordinar!
- Atunci rămâne să ne revedem duminică, la cinci, în locul știut.
- 'cepțional!”
Și convorbirea a luat sfârșit.
Am regretat că nu l-am văzut pe Fănuș Neagu, care a amintit că odaia în care murise Marin Preda, la Mogoșoaia, fusese a lui și i-o cedase autorului Moromeților în schimbul unei sticle de whisky.
- Calic cum era, Marin mi-a propus să bem amândoi sticla și s-a și grăbit să înghită partea lui. Acu' uite că a murit și eu stau și mă-ntreb : dacă beau jumătatea ailaltă, voi muri și eu?
- Bine, bine, domnule Fănuș, a zis președintele cenaclului, am înțeles ideea dumneavoastră. Dar ce părere aveți despre cei care au citit în seara asta?
Fănuș l-a privit lung, cu mânie, pe cel care-l întrerupsese.
- Bă, tu ești turc? Nu-nțelegi care e părerea mea? Dacă beau jumătatea aia de sticlă, oi muri și eu? E? Ce zici?”
Momentele vesele nu lipseau. Un coleg de cămin, Ivan Gheorghe, sărbătorise îndelung ceva, înainte de a veni să-și citească poeziile în cenaclu. Era pulbere. Citea un vers și sughița. Citea alt vers și sughița. Sughița după fiecare vers.
Culorile apei sint... hâc!... vii
E...hâc!... bine etc.
Asistența era însă la înălțime. N-am văzut pe nimeni zâmbind ori făcând complice cu ochiul. Toată lumea asculta într-o tăcere încărcată de seriozitate.
După ce a terminat de citit ultimele cuvinte, Ivan și-a rotit cu viclenie bahică ochii peste adunare și a zis, oftând de mulțumire :
- Bogdaproste c-am terminat! Hâc!
Stratan mi-a evocat o luare de cuvânt a lui Radu Săplăcan, pe care l-au ținut prietenii de subsuori ca să poată sta în picioare și vorbi. Cu toate astea, Săplăcan a spus lucruri uluitoare :” Coșovei este cel mai talentat dintre poeții inteligenți, iar Iaru este cel mai inteligent dintre poeții talentați.”

Într-o seară, un tânăr îşi citise producţiile lirice, iar comentatorii îl lăudaseră în linii mari, dar îi găsiseră un păcat capital : nu era original, semăna prea mult cu chinezul Li Tai-Pe. Au luat cuvântul mai mulţi participanţi. Unul simțea adieri din Li Tai-Pe. Altul l-a făcut epigon al lui Li Tai-Pe. Cineva, mai îngăduitor, a zis că e vorba doar de o afinitate de viziune cu Li Tai-Pe. La sfârșit,   concluzia tuturor era clară : influenţa lui Li Tai-Pe era evidentă. Lumea se pregătea să plece, dar junele rămăsese prostit, pe locul său, pradă unei mari nedumeriri. În final, s-a ridicat şi el în picioare şi a zis cu un glas sfios :

- Îmi daţi voie să vă întreb şi eu ceva?

- Sigur, sigur, a răspuns cu amabilitate  conducătorul cenaclului.

- Îmi puteţi spune şi mie cine, dracu', este Li Tai-Pe ăsta?

Cu alt prilej, după ce a fost acuzat de lipsă de originalitate, un veleitar feroce a urlat la sfârşitul şedinţei, pe când ne pregăteam să ieșim :

- Staţi aşa! Eu mi-am pus tot sufletul în versurile alea şi voi scuipaţi pe sufletul meu!

- Domnule, a replicat preşedintele cenaclului, nu vă supăraţi, dar sunteţi lipsit de originalitate.

Şi toată lumea a făcut un pas către ușă.

- Staţi aşa! a ţipat din nou contestatul. Eu am făcut şi am dres etc. De ce nu m-ascultați?

- Domnule, nu vă supărați, a zis Nicolae Manolescu, dar spuneți lucruri neinteresante.

- Stați așa! Eu sunt sincer, am trăit pe pielea mea ce am scris acolo!

 Și dă-i și dăi! A ţinut-o în felul ăsta minute în şir.

- Să vedeţi, a spus Nicolae Manolescu, că ăsta ne aşteaptă afară cu ciomagul şi ne rupe oasele!

La o lectură a lui Stratan, Romulus Brâncoveanu s-a ridicat și a spus :

- N-am auzit în viața mea versuri mai proaste și n-am văzut autor mai lipsit de talent decât cel care a citit acum!

Foarte calm, Stratan a scos un stilou și l-a întrebat amuzat:

- Cum te numești tu, bătrâne?

- Romulus Brâncoveanu. De ce?

- Îți notez numele, să-l țin minte.

Și, foarte tacticos, a scris pe pachetul de Snagov, în râsetele publicului, numele criticului său.

( va urma)