Amestecate

 

*Marinică Preda, nepotul lui Marin Preda, îl întreabă pe scriitor:

- Ce părere ai despre Ion Lăncrănjan?

- Ăla, monşer? E un prost! Un prost şi un... Alatăieri m-am întâlnit cu el în curtea editurii. Era însoţit de un amic şi mă arăta cu degetul:

- Uite-l, bă, pe Marin Preda, zice. Hă, hă, hă, hă, hă, hă, hă!

Spune şi tu dacă ăsta e om!                                           

*19 iulie, 2013. Spre dimineaţă, un vis cu Alexandru Muşina. Venise în vizită, dar era foarte obosit şi l-am rugat să se întindă pe un pat, într-o cameră alăturată. M-am culcat şi eu pe un altul şi odaia părea salonul unui spital în care eram numai noi doi. Am pomenit de cineva drag lui, iar el a început să vorbească şi a făcut-o multă, multă vreme. Cuvintele sale mă învăluiau încet şi mă îmbrăcau într-o crisalidă albă, pufoasă.

*Îmi plac mult povestirile lui Nicolae Velea (1936-1987). Îmi pare a fi un Vasili Şukşin român. Ca şi scriitorul, actorul, regizorul și scenaristul rus, Velea a murit prematur.

 

*Jairzinho şi Tostao m-au făcut să ţin cu echipa de fotbal a Braziliei, în toate meciurile susţinute de aceasta, din 1970 încoace. Cruyff şi Maradona m-au determinat să pun Olanda şi Argentina, în preferinţele mele, imediat după Brazilia. În fine, Messi m-a convins să trec definitiv, cu arme şi bagaje, în tabăra argentinienilor. Păcat că, în afară de Messi, oamenii din pampa nu prea mai au fotbalişti de mare valoare. La ultimul mondial au fost penibili. Mă mir că acum au câştigat Copa America.

 

*Primul volum al lui Nino Stratan, Ieșirea din apă, apărut la Cartea Românească în 1981, a fost drastic cenzurat. Nino îmi arăta volumul și se minuna. Uite, bătrâne, mi-au schimbat „o ikebana de sexe” în „o ikebana”, pur și simplu. Ce vor spune cititorii? „Ăsta, săracul, a auzit și el de ikebana și s-a repezit să bage cuvântul într-o poezie.” Alte versuri i-au fost tăiate fără milă, fiindcă ar fi criticat, chipurile, nivelul de trai al românilor : „astă-seară la cină/ în farfuria albă/ ne vom mânca mâinile”. Era, de fapt, exprimată ideea barbiană de lume suficientă sieși: „Sfânt trup și hrană sieși, Hagi rupea din el.„

P.S. În cartea sa, Nino mi-a dedicat una dintre cele mai frumoase poeme : Între două respirații ale perdelei.

Am constatat că tot pierzându-mi vremea pe aici, am uitat să mai scriu pe blog. E bine, e rău?

 

*În familiile de ţărani, bătaia era principala metodă de educare. Dacă la şcoală te ologea vreun profesor, acasă te cafteau şi părinţii. Dascălului i se acorda credit total: "Te-a bătut el cu un motiv, n-a făcut-o degeaba. Ai minţit, ai furat, ai făcut ceva necuvenit." Aveam însă un prieten ( luat ca model pentru personaje din Nu există ţară pentru artişti şi Casa noastră cea de toate zilele) pe care nu reuşea să-l bată nimeni din familie. Se întindea repede pe spate şi începea să dea din picioare, făcând o adevărată morişcă. Pe taică-său l-a făcut k.o., cu un călcâi expediat în bărbie, pe bunică-sa a trimis-o la un vraci care i-a dat să bea pietre roşii, iar maică-sii i-a rupt nasul. Straşnic îi mai bumbăcea!

 

*La opera şi la valoarea lui, Nicolae Breban n-ar trebui să se mai ploconească în faţa nimănui. Un ziarist s-a dus să-i ia un interviu venerabilului scriitor. ( E un ziarist cult, cu gust literar infailibil. Mi-a luat şi mie un interviu pentru aceeaşi publicaţie.) Breban a cerut o mie de lei, drepturi de autor. Ziaristul l-a sunat pe şeful său şi i-a spus despre cererea romancierului. Radactorul-şef a refuzat să plătească. Atunci ziaristul i-a zis lui Breban:

- Dacă tot am venit, putem să stăm puţin de vorbă?

- Sigur, de ce nu? s-a arătat amabil prozatorul.

Rugat să numească un prozator (mai tânăr decât el) pe care îl apreciază, Breban a rostit un nume. Peste două luni, într-un interviu publicat în altă revistă, la exact aceeaşi întrebare, Nicolae Breban a dat numele unui alt autor, mai influent şi cu relaţii mai bine plasate. Ce să înţelegem din asta?

 

*În anii '60 ai secolului trecut, la liceul din Bolintin, un profesor care ţinea la disciplină îşi făcea ora. În ultima bancă, doi elevi jucau table. Unul dintre ei se numea Neagu. ( Mai târziu, când va deveni colegul meu de serviciu, el va avea alt nume.) Câştigând rapid confruntarea, Neagu a uitat unde se află, a sărit în sus, şi-a ridicat mâinile şi, în liniştea aceea de mormânt, a tras un urlet. Şocat, profesorul şi-a bulbucat ochii şi bâiguit precipitat:

- Tovarăşe Neagu...Tovarăşe Neagu... Fire-ai al dracu', tovarăşe Neagu!

 

*Unele cuvinte sunt purtătoare de energii negative. Când aud de "Portocala mecanică", am o stare de disconfort, gândindu-mă la romanul lui Anthony Burgess. În tinereţe nu puteam folosi cuvintele "prost" şi "prostie". Când le-am citit într-o revistă studenţească, am fost şocat. Autorul articolului era Sorin Şerban, un tânăr bolnav de poliomielită. ( Ce s-o fi ales de el?)

În şcoala gimnazială, dirigintele meu îşi bătea elevii cu o ură greu de imaginat. Îl snopea în special pe un prichindel, Bairam. Îl cotonogea şi dacă băiatul era bolnav şi lipsea câte o zi. Îl lua la palme şi îi spunea:

- Te căsăpesc!

Nu aveam dicţionare, dar cuvântul îmi suna sinistru, chiar fără să-i cunosc sensurile.

Am citit articolul lui Caragiale despre Eminescu, În Nirvana. Dramaturgul scrie că două versuri din Scrisoarea a II-a arătau, în prima versiune, aşa: "De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva / Famenii din ziua de-astăzi să mă înceap-a lăuda." Ulterior, la rugămintea unei doamne, Eminescu a schimbat "famenii" cu "oamenii". Mai găsisem cuvântul şi în alte lecturi şi bănuiam cam ce înseamnă, dar am vrut să-l pun la încercare pe dascăl şi l-am întrebat ce înseamnă "famen". S-a uitat atent la mine şi m-a întrebat unde întâlnisem termenul. I-am spus. Atunci el a ordonat:

-Toate fetele să iasă afară din clasă!

După ce uşa s-a închis după ultima elevă, s-a apropiat de mine şi mi-a spus cu un aer misterios:

- "Famen" înseamnă un om care n-are organe genitale.

Suntem la fel de tineri ca Nichita

  În amintirea poeţilor Ion Stratan, Alexandru Muşina şi Traian T. Coşovei

Nu era toamnă, nici primăvară.
Nici iarnă, nici vară.
Era când prea cald, când prea frig.
Înăuntru, la mese se aflau poeţii. Fiecare avea câte o carte înfrunzită în mâini.
În ferestre înverzea, opalescent, absintul.
- Suntem la fel de tineri ca Nichita, a oftat un poet şi s-a ridicat.
A închis cartea, a pus-o pe un raft şi a ieşit grăbit.
Îngerul de la bar, cu înfăţişare de câine, a mai servit un rând.
Geamurile s-au făcut lăptoase.
- Suntem la fel de tineri ca Nichita, a spus un alt poet şi s-a grăbit către ieşire.
Din tavan s-a pornit o ninsoare fierbinte, cu ceşti de cafea şi batiste de exilaţi.
- Suntem la fel de tineri ca Nichita, au spus poeţii în cor şi s-au ridicat în picioare.
Stăteam în uşă şi îi priveam.
Mă gândeam să intru.
Mă gândeam să plec.

Suntem conectați

 Suntem conectați. Câmpurile noastre biomagnetice se intersectează, indiferent de distanța pe care o punem între noi. Ceea ce gândim, facem ori spunem îi afectează pe cei din jur.  De aceea când scrii ceva și peste umărul tău privesc răspândaci de bălegar, gata să dea alarma pentru contestatarii născuți cu paraponul în sânge, ai anumite rețineri. De pildă, comportamentul unor mari oameni este modificat de dezaprobarea troglodiților cu diplome universitare. Dacă ați citit texte scrise de Freud și Jung, ați observat că ei au moduri diferite de argumentare. În esență, Freud și Jung sunt eseiști, chiar dacă fundamental au statutul de medici și de oameni de știință. Ideile lor, mai mult decât revoluționare, nu se bazează pe radiografii, analize etc., fiindcă medicina nu avea, pe vremea aceea, aparatură performantă. Observația, intuiția și raționamentele îi conduc însă la adevăruri incontestabile. Nimic nu era obișnuit la Freud, scrie Jung când îi face portretul mentorului său. Totuși, Freud afișează o cuceritoare modestie. Scrie în repetate rânduri : ”Dacă ceea ce face autorul acestor rânduri este recunoscută ca activitate științifică...”Un deschizător de drumuri are nevoie de aprobarea unor oameni inteligenți și e nevoit să-și ia măsuri de precauție dacă are în preajmă ignoranți care bat tobele conflictului. Nu întâmplător vienezul ținea foarte mult la opinia discipolului său elvețian. Demonstrațiile lui Freud sunt aplicate și impecabil argumentate. Scrierile sale au o tentă pedagogică, de inițiere. El își cucerește concluziile pas cu pas, ca și când ar urca spre un vârf de munte. Prin țesătura afirmațiilor sale nu scapă nimic : orice gol logic este exclus. O eroare să fi făcut, că defăimătorii atât ar fi așteptat! I-ar fi sărit în spinare și ar fi încercat să-l discrediteze. Dimpotrivă, Jung are un stil sintetic, cu multe imagini și cu episoade narative care fac textele sale extrem de agreabile. Lucrurile s-au așezat deja și autorului nu pare să-i pese de părerea ignarilor. Trebuie să ai multă încredere în tine însuți, ca să procedezi așa, însă poți eșua ușor în amatorism. Ceea ce nu e cazul lui Jung, un geniu permanent inspirat.
 Suntem conectați sub toate aspectele. În facultate aveam un coleg căruia i se năzărise să fie gelos pe Marin Preda, care își trăsese o amantă tânără și frumoasă, o poetesă care tocmai publicase, la Cartea Românească, un excepțional volum de poeme. Tânărul nu discutase niciodată cu Preda și n-o cunoștea pe muză, dar era revoltat. ”De ce, măi, bătrânelule, să se culce ea cu un boșorog și nu se uită la mine, care sunt, uite, tânăr și frumos?” Către sfârșitul vieții, Hemingway avea obsesia (deloc neîntemeiată!) că este urmărit de serviciile secrete americane. Încă din tinerețe, Nino Stratan îmi cita obsesiv un vers din Nichita Stănescu, care conținea și construcția ”sunt conectat cu uriașii”. ”Bătrâne, îmi spunea Nino, știi că atunci când mă gândesc că Partidul Comunist este o nenorocire, aud bătăi puternice în ușă? Ies și văd că nu e nimeni. Mă gândesc că Nicolae Ceaușescu e un dictator nemilos și imediat aud bubuituri în tavan și în pereți : bum-bum-bum!” Această conectare l-a dus pe prietenul meu la spital. După ce a ieșit, ne plimbam împreună prin Cișmigiu. ” Bătrâne, eram în holul spitalului și mă uitam la televizor. La un moment dat, George Macovescu, președintele Uniunii Scriitorilor, a apărut pe ecran, îmbrăcat în negru, și a anunțat moartea unui tânăr și talentat poet. Vorbea despre mine, bătrâne!” Apoi mi-a mai zis : ” Știi că am verificat chestia cu conectarea? Stăteam, ca și acum, pe o bancă din curtea spitalului. La un moment dat, am privit un loc de pe potecă, aflat la vreo zece metri de mine și mi-am zis : cine va trece pe acolo se va împiedica. N-ai să crezi, bătrâne, dar în decurs de câteva minute s-au împiedicat, gata să cadă, trei inși!”
 Ulterior, Nichita a spus că ”suntem conectați să iubim, să fim iubiți și să aparținem cuiva”. Îmi place să cred că suntem conectați întru iubire. Câmpurile informaționale negative nu duc doar la distrugerea unor minți luminate, ci și la falimentul unei lumi. Cei care fac rău altora se distrug pe ei înșiși, fiindcă suntem un întreg inseparabil.

O amintire cu Al. Piru

       Cursurile lui Al. Piru erau avalanșe de rezumate, poante și bârfe prezentate la întâmplare, fără să urmărească o idee anume. Venerabilul universitar dădea pe gură ce avea pe moment în gușă. Nici nu lua pauză între cele două ore ale expunerii. Făcea o oră și jumătate și gata : ”Ca să nu plecăm și să nu revenim ca proștii, pentru a continua de unde rămăsesem.” În malaxorul verbal al lui Piru, care avea o dicție apăsată, sacadată, intrau de-a valma poeți, prozatori și unii colegi ai săi. ”Ce mare brânză e Baltagul? Sadoveanu s-a plimbat pe la munte, a auzit niște întâmplări și a scris un roman în două săptămâni. Doi ciobani îl omoară pe al treilea, să-i ia oile, iar Manolescu scoate din asta niște grozăvenii la care Paleologu îi răspunde cu niște chestii și mai grozave.” Zoe Dumitrescu-Bușulenga era ”coana Zoițica” și ar fi trebuit ”arestată pentru port ilegal de sex”. Adrian Păunescu? ”Dragă, ăsta e o explozie de glande.” Nicolae Breban? ”Un prost care scrie romane polițiste cât cărămizile.” Marin Sorescu? ”Alt prost. A fost alaltăieri poet, ieri deveni dramaturg, iar acum vrea să fie și romancier!” Suprema insultă adresată unui autor era că ”a compus o cărămidă”. Era o veselie nebună și petreceam de minune. Într-o zi a venit cu o carte a sa ( apăruse, parcă, în colecția Lyceum) și ne-a rezumat niște nuvele de Caragiale. ”Pe celelalte nu vi le mai povestesc, că le puteți ceti și singuri.” La plecare era incomodat de cartea pe care n-avea unde s-o arunce. ( Purta permanent cu sine o borsetă.) S-a uitat în amfiteatru și l-a văzut pe un coleg care stătea totdeauna în primul rând, încercând să copieze cursurile tuturor profesorilor, pentru a le învăța apoi pe dinafară. Piru i-a dat tocilarului cartea și i-a spus : ”Uite, îți dăruiesc cartea asta, fiindcă te-am văzut la toate cursurile mele.” Eruditul s-a îndreptat către ușă, iar băiatul s-a întors către noi și a ridicat triumfător volumul deasupra capului. ”Băi, Neluțule, i-am zis eu, n-are nicio valoare, bă, fără autograful lui Piru!” Colegul meu a băgat chestia la cap, a țâșnit din banca lui și a fugit pe hol,după Piru. A revenit fericit și ne-a arătat ce îi scrisese magistrul :” Lui X, omagiile lui Al. Piru!” ”La examen sunt asigurat!” a exclamat Neluțu. A venit și ziua evaluării. Studiosul răspundea chiar înaintea mea . Memorase o mulțime de citate. G. Călinescu a spus despre... E. Lovinescu a fost de părere că... Piru l-a privit sumbru, pe deasupra ochelarilor și l-a întrebat pe neașteptate : ”Dumneata ești tâmpit? Păi, crezi că eu nu știu ce-au spus Călinescu și Lovinescu despre unul sau altul? Pe mine mă interesează părerea dumitale, înțelegi?” Studentul s-a învinețit și a început să se bâlbâie. ”Și dacă stau să mă gândesc bine, a continuat Piru, nici nu prea ai trecut pe la cursul meu!” ”Dom' profesor!”, a strigat nenorocitul, pe un ton implorator. ”Hai, nu te speria, a adăugat Piru cu blândețe, că nu-ți dau mai puțin de nouă!” Și mi-a făcut complice cu ochiul. Am dat trei examene cu el și am luat, pe merit, numai nota maximă. La ultimul, definitivatul din 1984, ceva a perturbat desfășurarea ostilităților. Îmi căzuse Noua structură și opera lui Marcel Proust și mă pregăteam să-l atac în forță pe profesor, cu idei încă neauzite. Când să deschid gura, ușa s-a smuls din țâțâni și un vlăjgan mustăcios și cu plete a năvălit înăuntru, m-a fixat cu privirea și a spus tare : ”Așa, bătrâne! Termină-i cu talentul și cu erudiția ta! Pe ei!” Apoi a ieșit, agitând pumnul drept. Era Nino Stratan. Am rămas cu gura căscată către ușă și i-am dat prilej lui Piru să mă ia la întrebări. Știa o mulțime de lucruri și dacă îl lăsai să te întrebe, intrai în belea. Am fost însă de fiecare dată pe fază și l-am impresionat. A folosit aceleași cuvinte pe care le mai zisese și la examenele anterioare : ”Dă, dom'le, carnetul încoace, că se vede cu cine stau de vorbă! Dumneata știi carte. Zece, mulțumesc!”

P.S. Reproduc confesiunea unui poet uriaș, un exemplu de trăire intensă. Cred sincer că fără asemenea episoade biografice, marii poeți ai lumii n-ar putea scrie poemele uluitoare cu care ne luminează viața.

”Cea mai lungă ședere a mea într-un bar a durat ceva puțin peste o lună. Era un local nonstop, dar în care se mai și mătura. Ei, când se întâmpla asta (pe la ore mici, de dimineață), eram cărat de pe sub brațe și de picioare și întins pe o masă sub care deja se făcuse curat. Ferestrele aveau storuri de bambus și lumina zilei abia răzbătea. De fapt, în toată perioada aia eu n-am prea știut când era zi sau noapte. Cred că am intrat acolo într-o marți, din întâmplare, cârmit de un prieten cu care am băut zdravăn. În zilele următoare m-am trezit cu mai mulți prieteni și amici pe acolo. Se bucurau să dea cu ochii de mine și mă tot cinsteau. După vreo două săptămâni, găsindu-mă tot acolo, se mirau de coincidență, iar când eu le ziceam că nici măcar nu plecasem încă, nu mă mai cinsteau. Dar le dădeam eu de băut. Fiindcă prietenia merită (aproape) orice sacrificiu. Într-o zi m-am trezit, tot acolo, cu un puternic miros de toamnă în nări. Era o chestie nouă. Am înțeles că vara trecuse. Mi-am amintit cum mă cheamă și cam ce țeluri am eu în viață. Și m-am ușchit.”

                                                                           

Suntem conectați!

   Suntem conectați. Câmpurile noastre biomagnetice se intersectează, indiferent de distanța pe care o punem între noi. Ceea ce gândim, facem ori spunem îi afectează pe cei din jur.  De aceea când scrii ceva și peste umărul tău privesc răspândaci de bălegar, gata să dea alarma pentru contestatarii născuți cu paraponul în sânge, ai anumite rețineri. De pildă, comportamentul unor mari oameni este modificat de dezaprobarea troglodiților cu diplome universitare. Dacă ați citit texte scrise de Freud și Jung, ați observat că ei au moduri diferite de argumentare. În esență, Freud și Jung sunt eseiști, chiar dacă fundamental au statutul de medici și de oameni de știință. Ideile lor, mai mult decât revoluționare, nu se bazează pe radiografii, analize etc., fiindcă medicina nu avea, pe vremea aceea, aparatură performantă. Observația, intuiția și raționamentele îi conduc însă la adevăruri incontestabile. Nimic nu era obișnuit la Freud, scrie Jung când îi face portretul mentorului său. Totuși, Freud afișează o cuceritoare modestie. Scrie în repetate rânduri : ”Dacă ceea ce face autorul acestor rânduri este recunoscută ca activitate științifică...”Un deschizător de drumuri are nevoie de aprobarea unor oameni inteligenți și e nevoit să-și ia măsuri de precauție dacă are în preajmă ignoranți care bat tobele conflictului. Nu întâmplător vienezul ținea foarte mult la opinia discipolului său elvețian. Demonstrațiile lui Freud sunt aplicate și impecabil argumentate. Scrierile sale au o tentă pedagogică, de inițiere. El își cucerește concluziile pas cu pas, ca și când ar urca spre un vârf de munte. Prin țesătura afirmațiilor sale nu scapă nimic : orice gol logic este exclus. O eroare să fi făcut, că defăimătorii atât ar fi așteptat! I-ar fi sărit în spinare și ar fi încercat să-l discrediteze. Dimpotrivă, Jung are un stil sintetic, cu multe imagini și cu episoade narative care fac textele sale extrem de agreabile. Lucrurile s-au așezat deja și autorului nu pare să-i pese de părerea ignarilor. Trebuie să ai multă încredere în tine însuți, ca să procedezi așa, însă poți eșua ușor în amatorism. Ceea ce nu e cazul lui Jung, un geniu permanent inspirat.
 Suntem conectați sub toate aspectele. În facultate aveam un coleg căruia i se năzărise să fie gelos pe Marin Preda, care își trăsese o amantă tânără și frumoasă, o poetesă care tocmai publicase, la Cartea Românească, un excepțional volum de poeme. Tânărul nu discutase niciodată cu Preda și n-o cunoștea pe muză, dar era revoltat. ”De ce, măi, bătrânelule, să se culce ea cu un boșorog și nu se uită la mine, care sunt, uite, tânăr și frumos?” Către sfârșitul vieții, Hemingway avea obsesia (deloc neîntemeiată!) că este urmărit de serviciile secrete americane. Încă din tinerețe, Nino Stratan îmi cita obsesiv un vers din Nichita Stănescu, care conținea și construcția ”sunt conectat cu uriașii”. ”Bătrâne, îmi spunea Nino, știi că atunci când mă gândesc că Partidul Comunist este o nenorocire, aud bătăi puternice în ușă? Ies și văd că nu e nimeni. Mă gândesc că Nicolae Ceaușescu e un dictator nemilos și imediat aud bubuituri în tavan și în pereți : bum-bum-bum!” Această conectare l-a dus pe prietenul meu la spital. După ce a ieșit, ne plimbam împreună prin Cișmigiu. ” Bătrâne, eram în holul spitalului și mă uitam la televizor. La un moment dat, George Macovescu, președintele Uniunii Scriitorilor, a apărut pe ecran, îmbrăcat în negru, și a anunțat moartea unui tânăr și talentat poet. Vorbea despre mine, bătrâne!” Apoi mi-a mai zis : ” Știi că am verificat chestia cu conectarea? Stăteam, ca și acum, pe o bancă din curtea spitalului. La un moment dat, am privit un loc de pe potecă, aflat la vreo zece metri de mine și mi-am zis : cine va trece pe acolo se va împiedica. N-ai să crezi, bătrâne, dar în decurs de câteva minute s-au împiedicat, gata să cadă, trei inși!”
 Ulterior, Nichita a spus că ”suntem conectați să iubim, să fim iubiți și să aparținem cuiva”. Îmi place să cred că suntem conectați întru iubire. Câmpurile informaționale negative nu duc doar la distrugerea unor minți luminate, ci și la falimentul unei lumi. Cei care fac rău altora se distrug pe ei înșiși, fiindcă suntem un întreg inseparabil.

În amintirea lui Nino Stratan. Un text din Ziarul Metropolis

ION STRATAN (1955-2005), unul dintre cei mai importanţi poeţi „optzecişti“, ar fi împlinit astăzi 60 de ani. Prieten cu Nichita Stănescu şi considerat drept cel mai important continuator al acestuia, Stratan a fost , de asemenea, “cel mai distins poet al Cenaclului de Luni la o vreme când ceilalţi optzecisti încă îşi pregăteau ucenicia”.

Un articol de Şerban Tomşa|1 Octombrie 2015

Am considerat totdeauna că ideea de om este ilustrată, în cel mai înalt grad, de modul rusesc de a fi şi de a gândi. Iubirea, umilinţa, orgoliul, sentimentul culpabilităţii, speranţa, inocenţa, suferinţa şi măreţia umană sunt trăite în stare pură şi la cea mai înaltă intensitate. În aceste condiţii, este şi firesc ca ruşii să fie cei mai mari prozatori ai lumii. (Slavii sunt, cam toţi, artişti geniali, cu manifestări polivalente.)

Exemplar uman splendid şi foarte bine educat, Ion Stratan avea o fire de rus, generoasă, protocolară, tolerantă, îndatoritoare şi dureros-iubitoare, ca să zic aşa. Un copil frumos şi genial care nu s-a maturizat niciodată.

Îi spuneam Motanul. Avea ceva felin în înfăţişarea-i falnică şi mustăcioasă, care amintea de Gorki şi Nikita Mihalkov. În mod logic, el mi-o întorcea …ruseşte, zicându-mi Motănelul.

Mircea Vasilescu, tânăr liceean, la Ploieşti, oraşul lui Caragiale, Nichita Stănescu şi ion Stratan

- Ce face Motanul ? îl întrebam pe viitorul critic literar şi universitar Mircea Vasilescu.

Mircea era, la rândul său, o frumuseţe : înalt, drept, “drapat” precum Clint Eastwood, cu ochi albaştri, păr castaniu, ten de aristocrat şi gesturi care inspirau siguranţă. ( Recent a fost ales drept cel mai frumos scriitor român. Vă puteţi imagina cum arăta pe atunci. )

- Motanul doarme, îmi răspundea frumosul, cu vocea sa plăcut modulată.

Motanu-n sus, Motanu-n jos, Stratan se cam luase de gânduri.

- Bătrâne, când te aud că mă strigi aşa, aripa nebuniei face toc ! toc ! în capul meu. Îmi vine să miaun şi să merg în patru labe. Că n-am coadă, să dau din ea.

La rândul meu, i-am mărturisit într-o zi :

- Dacă un necunoscut ne-ar auzi cum ne vorbim, ar intra la idei.

- Fugi de-aici, bătrâne, că şi un tâmpit şi-ar da seama că e un joc literar.

Într-o zi, l-am enervat fiindcă nu ştiu ce mi-a venit şi i-am reprodus o expresie dintr-o piesă de teatru pe care o auzisem la radio, în copilărie : ” motanul cel mare şi gras al doamnei Warren”. Nino Stratan era uşor împlinit, fără să fie, cu toate acestea, dizgraţios.

- Nu ţi-e ruşine, măi Motănelule, să mă faci “mare şi gras” ?

Desigur, i-am cerut iertare.

Zi de toamnă fumurie. Peisaj de plumb, cenuşiu. Mă aflam cu Nino în troleibuzul 84, deplasându-ne către Universitate. Ca de puţine ori, eram aşezaţi pe scaune. (În general, de fiecare dată când stăteam pe un scaun, apărea imediat o bătrânică severă care mă privea insistent, cu reproş şi în cele din urmă eram nevoit să-i cedez locul, deşi mai multe scaune erau libere. Baba se arunca pe locul respectiv foarte înţepată, fără să mulţumească. )

Nino era liniştit, privea afară trotuarele pustii, iar mustăţile-i exprimau linişte şi împăcare cu sine şi cu lumea. Un motan uriaş.

Un bătrânel se agita pe interval, întrebându-i pe ceilalţi călători :

Grozăveşti, 1980: Emil Muşat, Şerban Tomşa, Laurian Câmpeanu, Ion Stratan şi Marin Neagu

- Nu ştiţi cumva cum fac să ajung la Academie ?

Oamenii dădeau din umeri. La un moment dat, bătrânului i s-a năzărit că eu şi Stratan am şti soluţia la problema care îl frământa.

- Nu vă supăraţi, ştiţi cumva cum pot face să ajung la Academie ?

Eu şi Nino ne uitam unul la altul, fiecare lăsându-l pe celălalt să răspundă.

Moşul a repetat întrebarea, apoi a adăugat :

- Dumneavoastră mergeţi la Academie, nu ?

Atunci Nino s-a întors, l-a privit cu milă şi i-a răspuns :

- Domnule, noi nu mergem la Academie. Deocamdată mergem la Universitate. Mai târziu, când vom avea o operă impunătoare şi vom arăta ca dumneavoastră, vom ajunge şi la Academie.

Şi s-a ridicat zâmbind sardonic şi l-a poftit pe bătrânel să stea jos.

(Scriitorul Şerban Tomşa este autorul blogului serbantomsa.blogspot.ro)

Foto: Nino Stratan – arhiva personală Şerban Tomşa, facebook, wikipedia

Citiți în Ziarul Metropolis > http://www.ziarulmetropolis.ro/despre-motani-si-frumusetea-ruseasca-o-amintire-cu-nino-stratan/

Portrete literare. Amintiri de la Cenaclul de Luni ( ultima parte)

Am fost de față la lecturile unora dintre cei mai importanți poeți români de azi.
Prestațiile lor căptau note comice sau dramatice, după împrejurări. Într-o seară nu prea  se aduna lumea. Nu sosise nici Nicolae Manolescu. Crezând că nu va mai veni nimeni, poetul X și-a citit poeziile. ( Nu-i dau numele, să nu provoc neînțelegeri. Omul este, fără dubii, o mare personalitate literară.) Mai târziu, sala s-a umplut. Pe atunci nu existau copiatoare, ca să avem la îndemână textele. ”Autoriul” a fost rugat să mai citească o dată. A făcut-o cu amabilitate. Într-un târziu a descins și Nicolae Manolescu, însoțit de cea mai frumoasă femeie din oraș, cum ar spune un american. X a citit încă o dată, fără să i se solicite asta. În fine, a venit timpul să se discute pe marginea versurilor. Cum nimeni nu se înghesuia la cuvânt, s-a făcut o propunere neașteptată.
- Nu vrea nimeni să vorbească? a întrebat conducătorul cenaclului. Păi, ce facem?
- Eu zic să mai citească X o dată, s-a auzit din sală.
Au fost multe momente astrale.
Țin minte serile în care Mircea Nedelciu împărțea prietenilor volumele sale, proaspăt apărute.
Sunt încă sub impresia fetei înalte care îl însoțea pe Ioan Groșan.
Rememorez cu emoție privirile Marianei Marin, încărcate de o melancolie întunecată.
Mă frapează și acum frumusețea de atunci a lui Bogdan Ghiu.
L-am auzit pe Nicolae Manolescu spunând despre un vers al lui Coșovei - ”mi s-au îngălbenit unghiile” - că ”valorează cât un raft întreg de poezie”.
Am ascultat poemele extraordinare ale lui Iaru. Atunci Constantin Crișan i-a spus poetului cuvinte memorabile :” Fii atent ca talentul să nu te dea afară din poezie!”
Într-o noapte, Mircea Cărtărescu a spus că Daniel Pișcu este cel mai mare poet pe care îl auzise în viața lui.
L-am auzit pe același faimos Nicolae Manolescu afirmând că Cinci cântece pentru eroii civilizatori este un text ”foarte important” Cel mai mult m-a contrariat momentul în care a citit Mircea Cărtărescu. Cărtărescu era un coleg dintr-un an mai mare, tăcut, retras, care frecventa de puțin timp cenaclul. Nu îl urmăream cu atenție, nu mă interesa în mod deosebit. Am remarcat numai ce sărea oricui în ochi. Mă mira, de pildă, faptul că încerca să epateze cu lecturile sale. ”Îl citesc pe Gustav Rene Hocke”, spunea el într-o luare de cuvânt, în vremea când toată lumea citea Manierismul în literatură.  Voia să facă impresie. Era un tip încărcat cu insesizabile energii interioare. Părea un estet. Țin minte că prietenii săi erau uimiți de o confesiune a viitorului mare poet. Fusese la un concert și nu se putuse bucura de muzică, fiindcă membrii orchestrei aveau manșetele hainelor tocite! A venit și seara care avea să-mi rămână pentru totdeauna în minte. Sincer vorbind, nu m-așteptam la lucruri mărețe. Nici vocea ușor nazală a scriitorului nu-l avantaja. Totuși, după numai câteva secunde am simțit că un taifun lexical mă poartă pe undeva pe sub cupola înstelată a nopții. Cărtărescu a citit atunci Căderea, poem pe care avea să i-l dedice mai târziu lui Nicolae Manolescu. Ascutam din ce în ce mai concentrat. Versurile lui Cărtărescu cădeau peste mine ca o avalanșă, ca o cascadă și mă bulversau, mă uluiau, mă copleșeau. Nicicând cineva nu citise în cenaclu un poem mai puternic, mai valoros literar. Eram fascinat, debusolat. Așteptam ca, la final, lumea să aplaude frenetic. După ce Cărtărescu și-a încheiat numărul, s-a lăsat o tăcere apăsătoare. Reacțiile care au urmat m-au surprins aproape la fel de mult ca și poeziile citite. Au încercat să-l demoleze. Primul, vădit iritat, a vorbit Coșovei. A spus că exista un dobitoc, Ion Gheorghe, care scria romane în versuri. Acum s-a găsit altul care scrie poeme kilometrice. Florin Iaru și-a construit intervenția pe ideea că poezia lui Cărtărescu nu are nicio logică. Nino Stratan a demonstrat că, dimpotrivă, textul cărtărescian avea prea multă logică. ... La sfârşit, ca de obicei, a luat cuvântul Nicolae Manolescu care, contrazicându-i pe toţi, şi-a exprimat opinia că a asistat la lectura unui poet excepțional, extraordinar de talentat, evidențiind, printre altele, ”senzualitatea lexicală” neobișnuită a textelor. Mai târziu, în cronica la Faruri, vitrine, fotografii, criticul avea să scrie că Mircea Cărtărescu se anunță ”un mare poet”. Din acel moment, steaua lui Mircea Cărtărescu a început să urce vertiginos. Peste câteva luni, lorzii cenaclului se împrieteniseră la cataramă cu Cărtărescu și făceau teoria poemului lung, ca imago mundi. Așadar exista în mediul acela un strop de invidie - dacă stau și mă gândesc, era normală și asta, dar eram mult prea naiv și așa am rămas toată viața - , ba chiar și nițică politică de gașcă literară. I-am suspectat pe băieți că și-au dat seama de valoarea lui Cărtărescu, dar au încercat să-l îngroape. Și, din acel moment, interesul meu pentru Cenaclul de Luni a început să scadă. Eram un adolescent cu o mentalitate țărănească. Nu știam să mint și consideram că ar fi fost o crimă să măsluiesc o situație în așa fel încât lucrurile să cadă în favoarea mea. Eram obișnuit să spun că e bine, dacă eram convins că era bine și să zic că era binișor, dacă situația era catastrofală. N-aș fi rănit pe cineva, în materie de literatură, pentru nimic în lume. De aceea aveam multe de îndurat. Fiecare căminist care scria căuta să mă prindă singur și scotea îndată caietul sau colile acoperite cu scrieri.( N-am scăpat de tortura asta nici în liceu, când îmi citeau profesorii din capodoperele lor!) Nu mai pridideam cu lecturile din creațiile colegilor mei. Și eram chiar dezinteresat. Trăiam pentru o carte bună - am fost fericit când am găsit și am citit Orbirea lui Canetti -, pentru cursul vreunui profesor - Paul Cornea, George Gană, Florin Manolescu, Traian Podgoreanu -, o plimbare cu o fată, o bere și o noapte pierdută cu prietenii, un meci de fotbal ori de tenis.
     Am cunoscut oameni de excepție.
     Nino Stratan era strălucitor, incredibil, cu o conversație care pe mulți îi paraliza. Te lăsa spectator mut la un spectacol în care cuvintele se roteau în curcubeie. Avea geniul exprimării orale. Mușina spunea despre el că ”este cel mai mare autor de calambururi pe care l-am văzut în viața mea”. Poate numai Ion Barbu a mai dat contemporanilor sentimentul, în perioada dintre războaie, că au de-a face cu un geniu colocvial. Ca om, Nino era îndatoritor și amabil, fermecător în gesturile generoase pe care le făcea față de colegii săi, indiferent că erau scriitori în devenire sau simpli colegi.
     Daniel Pișcu semăna mult cu Nino. Vervă, poante, umor, ingenuitate. Părea, ca și autorul Ieșirii din apă, un copil mare, altruist și blând, solidar și tolerant. Dădea impresia că-și scrie versurile în complicitate cu o forță misterioasă, aflată dincolo de uman. L-am evocat într-un articol special.
      Valentin Emil Mușat era doldora de formulări celinian-expresive : autorul unor viziuni teribile suprapuse realului și prezentate ca adevăruri indiscutabile. Îmi e dor de umorul, de înțepăturile și de fanteziile sale. Despre el am scris cu altă ocazie.
      Marin Neagu, atât de diferit fizic de mine, era, moralmente, o dublură a mea. Sau, mai bine eu eram/sunt o sosie a lui. Aceeași mentalitate așezată pe bine-rău. Inteligent până la saturație, născut, ca și subsemnatul, sub zodia eternei nehotărâri, dar cu o intuiție care îl ducea acolo unde voia. Rezervat, pudic, cu o acută disciplină a gândirii. Și lui i-am făcut cândva un portret.
      Romulus Bucur era un ardelean de o hărnicie impresionantă, temeinică, nedisprețuind licențele cu care erau condimentate unele cărți, Citea tot timpul și auzeam și prin somn foșnetul filelor întoarse. În răstimpuri chicotea de plăcere când savura vreun pasaj mai deocheat. Se oprea și îmi citea și mie ceea ce-l bucura atât de mult. Un poet rafinat, subtil, modern, admirabil. Un extraordinar degustător al cruzimilor literare mult rafinate.
     Alexandru Mușină era vizitat de idee. Putea pune la punct o teorie cât ai zice pește. Cititor pasionat, nu se oprea din citit nici când se ducea la toaletă. Parcă-l văd venind de acolo și zicând : ”Uite, din volumul ăsta aș putea scoate un eseu ca lumea.” Îl citea atunci pe Emil Brumaru. Apreciam la el sinceritatea. Nu era ipocrit și asta îi aducea multe înjurături în spate din partea camarazilor în ale poeziei. Un motan blajin, sceptic, sictirit.
      Doru Mareș era un Don Juan furtunos, un Marchiz de Sade al vremurilor noastre. Băiat frumos și subțire - mama sa era medic, iar tatăl colonel -, avea mult haz și era preocupat de eternul feminin privit prin lupa perversă a lui Freud. Era plin de povești și juca aievea rolul unui trubadur cinic. 
     Pe Florin Iaru îl vedeam numai la cenaclu și am scris, de asemenea, despre el. Ludic, nebun în sensul frumos, supertalentat, veșnic nonconformist.
    Traian T. Coșovei își regiza aparițiile și se îmbrăca excentric - apărea chiar și într-o uniformă de general interbelic -, epata, afișând un stil aristocratic care i se potrivea cel mai adesea.
      Radu Călin Cristea era inteligent, civilizat, prevenitor, atent la nuanțe. A avut un rol esențial în menținerea unui echilibru în cenaclu.
      Mircea Cărtărescu a rămas, în timp, un reper principal ale poveștii scrise în Cenaclul de Luni. E necesar să fac o mărturisire în legătură cu el. Oricât m-am străduit să-l iubesc pe om așa cum făceam/fac cu poemele sale, n-am reușit. Și m-am străduit mult în această direcție. Nici nu i-am purtat antipatie, fiindcă este imposibil să ai o reacție de respingere față de un autor care scrie atât de bine. Poate că nu l-am înțeles, dar mi se părea un tânăr care nu se potrivea cu ideea mea de cum ar trebui să se poarte un poet. Să fie, adică, risipitor, ludic, altruist, așa cum erau Stratan, Mușat, Iaru și Pișcu. Cărtărescu era încordat, grav, lipsit de umor, cu spirit practic, mereu în urmărirea unor ținte zilnice și de perspectivă. Dușmanii ar spune că era artificial, rigid, nefiresc. Eu aș spune că era riguros, urmând durul și câștigătorul drum al statisticilor : nicio zi fără o carte citită și fără n pagini scrise. Repet, nu i-am fost un apropiat, nu l-am studiat în mod special : remarc numai ce mi s-a impus ca o evidență. Părea arogant, dar după atâția ani cred că răceala lui excesivă era doar o carapace care îi proteja fragilitatea afectivă și timiditatea..Cultiva relații exclusiv cu cei care scriau și își făcuseră un nume sau cu oameni pe care îi suspecta că au talent și de la care avea ceva de învățat sau de împrumutat. Nu băga în seamă restul lumii. Tocmai apăruse magnifica antologie Aer cu diamante și un coleg a trecut pe la fiecare autor, solicitând autografe. Iaru, Coșovei și Stratan au scris câteva cuvinte pline de amabilitate, numai Cărtărescu și-a caligrafiat numele la începutul secțiunii care îi aparținea și i-a înapoit volumul camaradului său, fără să-l privească. Vedetele cenaclului obișnuiau să-și transmită unul altuia, spre lectură, volumele aflate în lucru. Am observat însă,  că de la o vreme, Stratan evita să-i dea lui Cărtărescu poemele. Se pare că acesta din urmă era receptiv la unele idei/imagini pe care le prelua și le dădea o strălucire incomparabilă, așa cum autorul inițial nu putuse s-o facă. Cărtărescu era în stare să intre în pielea cuiva, să scrie aidoma aceluia, dar cu trei trepte valorice mai sus, falimentându-l, devalorizându-l pe nefericitul care îi oferise orizontul unui alt mod de a scrie. E cam ceea ce a făcut Eminescu cu Samson Bodnărescu, dar, în cazul lui Cărtărescu, fenomenul se producea la o scară incomparabil mai mare. Răuvoitorii ar cataloga acest comportament ca fiind interesat și cameleonic. Eu îl văd pe Cărtărescu ca pe un culegător și ca pe un actor care intra în pielea unui personaj și, jucându-l, îi schimba fundamental partitura, rescriind, în definitiv, întreaga piesă. Sper să nu mi-o ia în nume de rău : îi admir fără rezerve poezia, îl consider un mare, incomparabil poet și am scris aceste rânduri cu mult respect față de opera sa. Dar promovarea agresivă și afirmațiile de genul ”de departe cel mai important scriitor postbelic” - acel ”de departe” ar merita un comentariu! - îi fac mult rău și tulbură inutil apele vieții literare. În primul rând, îi influențează comportamentul, făcându-l iritabil la orice opinie care nu-l saltă în slăvi. În al doilea rând, îi aduce deservicii pe termen lung, atrăgându-i antipatii care nu se vor stinge curând. În al treilea rând, părerea cu pricina este jignitoare nu numai pentru scriitorii importanți, ci și pentru ideea de literatură română postbelică. Ce să  mai spunem despre Cronică de familie, Moromeții I, Vânătoarea regală, Groapa, Cartea Milionarului, 11 elegii, Carte de vise, Cartea alcool, Ieudul fără ieșire, Chipurile etc.? Că sunt cărți nesemnificative? În jurul lui Mircea Cărtărescu s-a format un nesănătos cordon sanitar și receptarea sa pendulează între tămâieri jenante și pamflete scrise fără discernământ, adesea pe necitite. Scriitorul însuși a devenit extrem de sensibil și sare ca ars la atacuri pe care n-ar trebui să le bage în seamă. Las la o parte că, din punctul meu de vedere, nu există ”cel mai mare”, ”cel mai important” etc. O asemenea gândire este reminiscența unui totalitarism conceput piramidal. Există, în realitate, doar scriitori adevărați și scriitori neinspirați, adică mai puțin iubiți de zei. Desigur, am exprimat aici doar o opinie care poate fi supusă erorii.
     O figură interesantă era Viorel Padina ( Abălaru, pe numele său adevărat). Scrisese Poemul de oțel și era un tip viguros, înzestrat, semeț, cu înclinații pentru farse literare. Prieten cu Nichita Stănescu, Padina îi luase acestuia un interviu și, ca să-l facă răspunsurile mai interesante, pusese multe lucruri de la el, spre marea supărare a autorului celor 11 elegii.
    Pe prietenii mei Călin-Andrei Mihăilescu, Liviu Papadima, Mircea Vasilescu, Marian Ovidiu și Călin Ciubreag nu i-am văzut la cenaclu, dar voi consemna cândva momentele de dialog (ne)literar petrecute împreună.
     Glasurile au tăcut. Cenaclul de Luni a intrat în istorie.  Pământul astupă treptat gurile oamenilor. Rămâne doar ceea ce unii dintre ei au scris.
     Amin!

Amintiri de la Cenaclul de Luni ( III)

     Et in Arcadia ego!
     Și eu am intrat, în serile de luni, în sala aceea primitoare, din Grigore Preoteasa, plină de voci suave și bărbătești, de siluete stilizate de mâna unui pictor modern, de mișcări studiate ori naturale, de spontaneitate, de ecourile unor biblioteci prin care trecuseră în prealabil musafirii. Am văzut și eu speranțele de afirmare, pâlpâind în ochii unor fete și și ai unor băieți frumoși și dezinvolți, timizi și geniali. Am observat, cu empatie, emoțiile celor care urmau să citească. Am simțit risipa aceea de frumusețe care copleșea încăperea, revărsându-se pe ușile deschise până în stradă, ca o apă limpede și blândă. În definitiv, asta era : risipă de miracole literare din care oricine se putea împărtăși, într-o atmosferă relaxată și favorabilă germinației ideilor. Toți erau frumoși. Iar urâții aveau un magnetism puternic, de natură biologică și metafizică, care îi făcea să fie mai frumoși decât cei mai frumoși. Nimic mai fascinant decât magia imperfecțiunii! Acolo, la Cenaclul de Luni, s-au cimentat prietenii durabile, s-au înfiripat iubiri năbădăioase, s-au produs trădări și au avut loc spectaculoase împăcări. A fost/este un capitol luminos din istoria intelighenției românești.
     Ceea ce fac eu aici este să redau impresiile unui om care a fost martorul unor scene memorabile și care nu a fost direct implicat în lupta pentru afirmare literară. Un ins imparțial, cu o bună memorie. Consemnez niște secvențe petrecute aievea, exact din aceleași motive pentru care cronicarii  de odinioară s-au pus pe scris: să nu cadă în uitare lucruri instructive pentru generațiile care vor veni după noi. Am mers la cenaclu sporadic și numai pentru o scurtă perioadă de timp. N-am fost de față când au citit clujenii. Nici când a fost invitat Nicolae Breban. Doru Mareș, care îl idolatriza pe Breban, mi-a spus mai târziu cum au decurs evenimentele. Pe Mareș îl încânta felul în care romancierul folosea expresia ”a (se) face de căcat”.
” Când am vrut să public primul roman ( Francisca), Mihai Gafița m-a chemat la el și mi-a zis :
- Domnule, aveți talent, romanul e bun, dar trebuie să mai tăiați din el.
- Cât să tai?
- Eee, mai multe pagini.
M-am gândit că familia, prietenii și cei care aveau încredere în mine așteptau să mă vadă romancier. Dacă tăiam din carte, mă făceam de căcat și romancier nu mă vedeam. 
- Îți dăm bani, a insistat Gafița.
- Bani? am întrebat. Bani mulți? 
- Sigur, destui.
- Păi, atunci dați-mi un milion, tai toată cartea și m-apuc să scriu alta.”
Breban și-a încântat ascultătorii. Ar mai fi spus printre altele :
” Când eram tânăr, cel mai mare scriitor al generației noastre era Jenică Mandric, deși el nu scrisese nimic. Dar uite că a trecut timpul, iar Jenică s-a apucat de băutură și s-a făcut de căcat.”
În fine, autorul Îngerului de gips  a povestit cum a auzit el, pe linia telefonică, un dialog absurd.
”- Alo, Gelu? 
- 'straordinar!
- A, chiar tu ești! Ce bine-mi pare că te-am găsit!
-  'cepțional!
- Știi, te-am sunat de mai multe ori și nu te-am găsit!
- 'straordinar!
- Acum chiar sunt norocoasă! Știi la ce m-am gândit? Să ne reunim din nou toată gașca. Ce zici?
- 'cepțional!
- Să știi că am vorbit și cu ceilalți și toți sunt de acord să ne revedem.
- 'straordinar!
- Atunci rămâne să ne revedem duminică, la cinci, în locul știut.
- 'cepțional!”
Și convorbirea a luat sfârșit.
Am regretat că nu l-am văzut pe Fănuș Neagu, care a amintit că odaia în care murise Marin Preda, la Mogoșoaia, fusese a lui și i-o cedase autorului Moromeților în schimbul unei sticle de whisky.
- Calic cum era, Marin mi-a propus să bem amândoi sticla și s-a și grăbit să înghită partea lui. Acu' uite că a murit și eu stau și mă-ntreb : dacă beau jumătatea ailaltă, voi muri și eu?
- Bine, bine, domnule Fănuș, a zis președintele cenaclului, am înțeles ideea dumneavoastră. Dar ce părere aveți despre cei care au citit în seara asta?
Fănuș l-a privit lung, cu mânie, pe cel care-l întrerupsese.
- Bă, tu ești turc? Nu-nțelegi care e părerea mea? Dacă beau jumătatea aia de sticlă, oi muri și eu? E? Ce zici?”
Momentele vesele nu lipseau. Un coleg de cămin, Ivan Gheorghe, sărbătorise îndelung ceva, înainte de a veni să-și citească poeziile în cenaclu. Era pulbere. Citea un vers și sughița. Citea alt vers și sughița. Sughița după fiecare vers.
Culorile apei sint... hâc!... vii
E...hâc!... bine etc.
Asistența era însă la înălțime. N-am văzut pe nimeni zâmbind ori făcând complice cu ochiul. Toată lumea asculta într-o tăcere încărcată de seriozitate.
După ce a terminat de citit ultimele cuvinte, Ivan și-a rotit cu viclenie bahică ochii peste adunare și a zis, oftând de mulțumire :
- Bogdaproste c-am terminat! Hâc!
Stratan mi-a evocat o luare de cuvânt a lui Radu Săplăcan, pe care l-au ținut prietenii de subsuori ca să poată sta în picioare și vorbi. Cu toate astea, Săplăcan a spus lucruri uluitoare :” Coșovei este cel mai talentat dintre poeții inteligenți, iar Iaru este cel mai inteligent dintre poeții talentați.”

Într-o seară, un tânăr îşi citise producţiile lirice, iar comentatorii îl lăudaseră în linii mari, dar îi găsiseră un păcat capital : nu era original, semăna prea mult cu chinezul Li Tai-Pe. Au luat cuvântul mai mulţi participanţi. Unul simțea adieri din Li Tai-Pe. Altul l-a făcut epigon al lui Li Tai-Pe. Cineva, mai îngăduitor, a zis că e vorba doar de o afinitate de viziune cu Li Tai-Pe. La sfârșit,   concluzia tuturor era clară : influenţa lui Li Tai-Pe era evidentă. Lumea se pregătea să plece, dar junele rămăsese prostit, pe locul său, pradă unei mari nedumeriri. În final, s-a ridicat şi el în picioare şi a zis cu un glas sfios :

- Îmi daţi voie să vă întreb şi eu ceva?

- Sigur, sigur, a răspuns cu amabilitate  conducătorul cenaclului.

- Îmi puteţi spune şi mie cine, dracu', este Li Tai-Pe ăsta?

Cu alt prilej, după ce a fost acuzat de lipsă de originalitate, un veleitar feroce a urlat la sfârşitul şedinţei, pe când ne pregăteam să ieșim :

- Staţi aşa! Eu mi-am pus tot sufletul în versurile alea şi voi scuipaţi pe sufletul meu!

- Domnule, a replicat preşedintele cenaclului, nu vă supăraţi, dar sunteţi lipsit de originalitate.

Şi toată lumea a făcut un pas către ușă.

- Staţi aşa! a ţipat din nou contestatul. Eu am făcut şi am dres etc. De ce nu m-ascultați?

- Domnule, nu vă supărați, a zis Nicolae Manolescu, dar spuneți lucruri neinteresante.

- Stați așa! Eu sunt sincer, am trăit pe pielea mea ce am scris acolo!

 Și dă-i și dăi! A ţinut-o în felul ăsta minute în şir.

- Să vedeţi, a spus Nicolae Manolescu, că ăsta ne aşteaptă afară cu ciomagul şi ne rupe oasele!

La o lectură a lui Stratan, Romulus Brâncoveanu s-a ridicat și a spus :

- N-am auzit în viața mea versuri mai proaste și n-am văzut autor mai lipsit de talent decât cel care a citit acum!

Foarte calm, Stratan a scos un stilou și l-a întrebat amuzat:

- Cum te numești tu, bătrâne?

- Romulus Brâncoveanu. De ce?

- Îți notez numele, să-l țin minte.

Și, foarte tacticos, a scris pe pachetul de Snagov, în râsetele publicului, numele criticului său.

( va urma)

Mandarinul. Amintiri de la Cenaclul de Luni

    La Cenaclul de Luni m-am dus prima dată prin 1978, din admirație față de Nicolae Manolescu. Îi citeam articolele încă din 1970, când tatăl meu îmi aducea de la oraș, în fiecare săptămână, România literară. Ce publicație era pe atunci cunoscutul săptămânal! A strălucit în special în timpul directoratului lui George Ivașcu. Pe atunci până și corpul de literă și aranjamentul articolelor în pagină mă fascinau. Printre redactori figura Zaharia Stancu, iar  Geo Bogza, Șerban Cioculescu, Nicolae Manolescu, Valeriu Cristea, Lucian Raicu aveau rubrici permanente. (Geo Dumitrescu ținea  Poșta redacției.)  Eram doar un copil, însă găseam mereu ceva nou și interesant în textele publicate de Ivașcu. Numai Mircea Iorgulescu nu-mi plăcea, practicând o ”lectură piezișă”, după expresia lui Cornel Regman. Era mereu pus pe harță - cam ca arbitrul Alexandru Tudor! -, căuta nod în papură autorilor, părea paralel cu obiectul discuției, promovând o exigență care scârțâia ca niște balamale negresate. Abia în Marea trăncăneală a dat un eseu de excepție. Cu timpul, Manolescu și Valeriu Cristea au ajuns, pentru mine, niște mituri. Așa se face că atunci când l-am văzut prima oară în carne și oase pe autorul Lecturilor infidele, în ' 77, pe peronul Gării de Nord ,strângându-i mâna lui Doru Mareș, mi s-au muiat picioarele. ( Același lucru mi s-a întâmplat când l-am întâlnit în iarna lui '92, pe stradă, pe Valeriu Cristea.) Între timp îi citisem cărțile publicate până atunci, iar lecturile respective îmi treziseră mai mult interes decât romanele lui Dumas. Nicolae Manolescu era pe atunci un bărbat încă tânăr, subțire, dezinvolt, având un chip smead, viril, cu niște ochi sfredelitori, emanând o inteligență neobișnuită. Înzestrat cu o minte luminoasă, zărea lucruri care nouă ne scăpau și descoperea noul acolo unde alții vedeau tâmpenii. Avea o lejeritate încântătoare în exprimare și făcea asociații de idei surprinzătoare care, formulate de el, sunau foarte firesc. Vorbea calm, elegant, coerent, exact, cu umor. Cele mai nărăvașe concepte veneau și i se așezau, supuse, în palmă. Era un spectacol intelectual de zile mari. Peste ani, Fănuș Neagu avea să-i facă un portret memorabil, deși scris fără prea multă simpatie. Citez din memorie : ”Are mâini de argint. Afurisit. Fumează subțire..” Fuma aproape un pachet de Kent în câteva ore și venea însoțit totdeauna de o necunoscută care ne tăia respirația. Numai Ioan Groșan mai descindea însoțit de o fată brunetă, frumoasă, mai înaltă cu un cap decât el. La Universitate, în timp ce Dodu Bălan și Al. Hanță erau profesori universitari plini, decani, rectori și prorectori, Nicolae Manolescu era angajat ca lector și avea niște opționale. Pe când ținea, la anul lui Cărtărescu, prelegerile despre roman, chiuleam de la cursul de lingvistică al lui Liviu Onu și mergeam cu Stratan să-l ascult pe marele critic. Manolescu era familiar cu cenacliștii care formau acolo primul cerc al puterii literare - Stratan, Iaru, Cărtărescu, Radu Călin Cristea și Traian T. Coșovei. -, punea de câte o băută cu ei, dar se purta oarecum distant cu ceilalți. Ascultam cu interes relatările lui Stratan despre întâlnirile cu Manolescu și așa am aflat că era un tip comunicativ, accesibil, dar nu căuta să-și facă prieteni. Trebuia ca inițiativa să vină din partea celui care își dorea apropierea de critic. N-am simțit nevoia să-l abordez, intuind că avea o fire mult diferită de a mea.  Cred că la mijloc era și faptul că eram/sunt un tip depresiv și înclinat către solitudine. Nu i-am bătut la ușă și nici n-am citit vreodată în Cenaclul de Luni, refuzându-l în câteva rânduri pe Stratan, care insista să intru și eu în rândul celor care își căutau drumul literar în gura unei celebrități. Îmi aduc aminte chiar că Stratan - Nino se purta pe atunci cu mine ca un frate mai mare - a și anunțat, de două ori, iminenta mea lectură în cenaclu. Dar evenimentul nu s-a produs niciodată. Poate din cauza aceleiași tendințe de a nu scoate capul în lume. Mai târziu au survenit mai multe accidente în viața mea și n-am mai avut timp. Eram și puțin derutat. Sincer vorbind, mi se părea că textele unor lunediști erau mai mult jocuri de inteligență decât creații autentice, bazate pe talent literar. Ieșenii și clujenii mi se păreau mai în ton cu ceea ce credeam eu că este poezia. Desigur că o parte din vină o purta gustul meu, insuficient format. Abia după ce și-au citit poemele Cărtărescu, Coșovei, Iaru și Ghiu, mi-am dat seama că insolitul cenaclu era casa marii literaturi. Voi evoca poate, cândva, lecturile eclatante ale celor menționați mai sus. Pe urmă, în jurul lui Manolescu se formase, cum ziceam, un grup în care nu aveau acces decât Stratan, Coșovei, Iaru, Călin Cristea și, mai târziu, Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Elena Ștefoi și Magda Cârneci.  (Alexandru Mușina și Romulus Bucur erau sceptici și discreți, nu se înghesuiau pe scenă.) Dacă Radu Călin Cristea, Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter și Florin Iaru erau toleranți cu debutanții, ceilalți manifestau constant o mare exigență, neîngăduind accesul niciunui intrus în spațiul sacru al poeziei. Erau prea categorici, prea subiectivi și adesea încercau să-i ridiculizeze pe necunoscuții aflați la prima apariție. Instructivă a fost, în acest sens, seara în care a citit Mircea Cărtărescu. Dintre poeți, el și Iaru mi-au lăsat cea mai puternică impresie. Produse strălucite ale cenaclului au fost, în perioada în care mergeam acolo, Daniel Pișcu - l-a entuziasmat pe Mircea Cărtărescu, care l-a decretat cel mai mare poet pe care cunoscutul scriitor îl auzise în viața lui -, Călin Vlasie și Eugen Suciu.
         O vreme m-a intrigat prezența permanentă a unui bărbat relativ în vârstă, distins și tăcut. Nu vorbea pe marginea textelor și nu schimba impresii cu vecinii. Stătea nemișcat tot timpul ședințelor, ca o figurină modelată în abanos, un mandarin autohton. Numai ochii îi sclipeau, plini de interes, când vorbea Nicolae Manolescu. Bănuiam că necunoscutul venea tot de dragul vestitului critic literar. Mai târziu am descoperit că misteriosul domn nu era altul decât filosoful Mihai Șora.  Ieri am citit un articol în care Alex Ștefănescu spune că Mihai Șora are 99 de ani, că s-a căsătorit recent și că trăiește în aceeași aură aristocratică pe care am remarcat-o în urmă cu aproape patru decenii. Îi urez filosofului să trăiască un milion de ani și să scrie în continuare așa cum ne-a obișnuit până acum : frumos, profund, sugestiv. În timp ce unii se manifestă în spațiul public ca niște precupețe spilcuite, văitându-se mereu de bătăile încasate de la un bărbat imaginar, Mihai Șora are stilul unui boier de viță veche.

P.S. Voi consemna aici, cât de curând, impresiile cu care am rămas de la Cenaclul de Luni.

Ieșirea din apă

     În 1981, Stratan publicase Ieşirea din apă, splendidul său volum de debut. Unul dintre cele mai frumoase poeme, Între două respiraţii ale perdelei, îmi era dedicat. Atunci toţi căminiştii de la Litere au gustat câte un deget de scotch oferit de Nino şi acela e reperul care mă face să spun că aproape tot whisky-ul de pe piaţa de azi este falsificat. La căminul fetelor - eram în Grozăveşti - îşi făcuse apariţia o nouă frumuseţe. Aflasem, întâmplător, că se numeşte Crenguţa C.  Uneori îmi plăcea să-i instig pe prietenii mei să săvârşească acte de mare cutezanţă, cu care mai târziu se făleau. ( Să nu se înţeleagă că făceam experienţe pe pielea lor : eram eu însumi autorul unor nebunii  de neimaginat. ) Uite, bătrâne, i-am zis lui Nino, asta chiar e de tine ! Ţi-ai scos volumul, eşti celebru, numai o minune ca blonda aia  îţi mai lipseşte. Fugi, bătrâne, că nu mă bagă aia în seamă şi mă fac de rahat, ce naiba ! a dat Nino înapoi. Bă, fleţ, mai eşti ! l-am întărâtat eu. Tu nu vezi că te urmăreşte cu coada ochiului ? Şi un orb ar vedea asta. Cred că ştie că eşti poet, pe cuvânt ! Uite, na, că te priveşte direct !

Până la urmă l-am convins şi a el a abordat-o când ea se pregătea să urce în blocul fetelor. Bătrâne, povestea Nino, mândru, m-am cam fâstâcit şi am fluierat-o ca un golan. Dar am reuşit ! Vezi ? îl încurajam eu. Îmi pare rău că n-am pariat cu tine că o vei agăţa.

A doua seară eram cu amicii, vorba neuitatului poet, în cantină, la o masă învecinată cu cea la care se aflau Nino şi proaspăta lui cucerire. Nino îşi intrase în mână şi povestea ceva, cu verva lui incomparabilă. La un moment dat l-am auzit întrbând-o pe fată :

- Ce, nu ştiai că am publicat un volum de poezii ?

- Ia te uită ! s-a mirat ironic-încântată fata.  Zău ? Şi cum se numeşte ?

- Ieşirea din apă.

În cantina din Grozăveşti era zgomot, vocile se acopereau unele pe altele, furculiţele se loveau în clinchete de farfurii, totul devenea confuz.

- Cum ? a întrebat îngerul blond din faţa lui Nino, trăgând dintr-o ţigară chinezească. Ieşirea la sapă ?

Involuntar am întors capul către ei şi l-am văzut pe Nino cum se face verde.

Mi-a trecut brusc foamea, aşa că m-am ridicat, mi-am dus tava cu resturi la banda rulantă şi am plecat repede de acolo.

Întâmplări cu scriitori. Eugen Simion și Nino Stratan

Se știa că, pe vremuri, Eugen Simion se îmbrăca totdeauna  elegant. Era mereu dichisit și pus la patru ace. Nu-l vedeai nebărbierit sau cu hainele necălcate. Avea, în mers, niște mișcări unduioase, feminine, studiate.

Într-o zi eram în holul Facultății de Litere, lângă bancuța de marmură dinspre Amfiteatrul Odobescu, împreună cu câțiva colegi. Nino Stratan era în vervă și ne povestea ceva. La un moment dat a coborât scările un african înalt, înțolit ca pentru o festivitate, cu o cravată perfect asortată la costumul său impecabil. Avea niște mișcări grațioase și, când a trecut pe lângă noi, ne-a învăluit într-un nor de parfum puternic. Nino și-a întrerupt brusc discursul și, aidoma lui Moromete, s-a uitat lung în urma negrului, simulând o uimire fără margini.

̶  Cât de mult s-a schimbat domnul Simion! a exclamat el, privindu-l pe tânărul de culoare care își legăna lasciv șoldurile.

Ne-am întors ca la comandă capetele după străin și au trecut două secunde ca să înțelegem gluma lui Nino.

̶  Cât de mult  s-a schimbat domnul Simion, a repetat Nino și atunci am izbucnit toți, ca nebunii, în hohote de râs.

Dostoievski în lectura lui Stratan. O povestire cu Nino

      Fiindcă afară este o zăpadă care i-ar fi plăcut și lui Nino, iar eu n-am avut timp să scriu despre Crimele din strada cerului - așa cum încă n-am avut răgaz să comentez ultima carte a fratelui Traian Vasilcău -, voi reproduce un text despre Nino, scris nu cu multă vreme în urmă.

Când deschidea o carte, Nino Stratan n-o lăsa din mână până n-o parcurgea până la ultimele rânduri.

Era un spectacol intelectual de neimitat.

Citea ziua şi noaptea, nu se culca şi nu mai mergea la cursuri.

Rostea tare anumite pasaje, subliniind prin intonaţie unele construcţii, se minuna de frumuseţea sau de absurdul acestora, le comenta şi ne lua ca martori la miracolele care i se revelau. De pildă, o zi întreagă a repetat, pe diferite tonalităţi,  cântând și savurând îndelung fiecare silabă, versul eminescian " Şi câmpiile asire".

"Îţi dai seama, bătrâne? Şi câmpiiiile asiiiire ! Te apucă nebunia..."

Îmi amintesc că odată - locuiam în Căminul 6 Martie - era adâncit în lectura Amintirilor din casa morţilor de Dostoievki. Se oprea din citit, crucindu-se şi ne citea şi nouă :

"Auzi, mă !".

Şi cita : "X, un omuleţ , sfrijit, cu o faţă mică şi ascuţită, cât un pumn, apucase să comită cinci omoruri." "Auzi, mă ! Cu faţa mică şi ascuţită ! Şi apucase, mă, să comită cinci omoruri !" ( Citez din memorie, aşa că s-ar putea ca unele cuvinte dostoievskiene să fie, într-o proporţie neînsemnată, înlocuite. )

Tragedia ocnaşilor îşi pierdea orice urmă de sentimentalism,  prezentându-ne o cumplită faţetă grotescă, cu neaşteptate irizări comice.

Stratan ştia ca nimeni altul să te facă să vezi lucrurile într-o lumină cu totul nouă.

Era în firea lui Nino să creeze emulaţie printre colegi. Când intrau în camera sa, ei deveneau instantaneu mult mai inteligenţi şi mai talentaţi decât fuseseră vreodată în realitate

Aşa  se întâmplă de obicei când un rus îl citește pe un alt rus ori un rus se uită la o ecranizare rusească, după rusul Cehov.

P.S. Nu-mi amintesc dacă s-a făcut un film după Gogol, dar cred că ar fi ceva unic. Ba da, s-a făcut o peliculă lungă și dezamăgitoare, după Taras Bulba, unul dintre cele mai slabe texte ale autorului Nasului. E posibil ca Gogol să nici nu poată fi transpus în limbaj cinematografic. Deși mă îndoiesc.

Patriotism ca la mama acasă

     Vreo câțiva ani - 1977-1981 -, am vânturat cu Nino Stratan, în ochii și în urechile securiștilor,  două lozinci care ne plăceau la nebunie. Deveniseră formule de salut. De câte ori ne întâlneam prin oraș, la facultate sau prin diferite instituții pline de oameni, primul dintre noi care îl repera pe celălalt striga tare : ”Trăiască nația!” Al doilea răspundea cu un urlet : ”Sus cu ea!”
Toți cetățenii din jurul nostru se împrăștiau ca potârnichile.
Acum nația e pe ducă și nici nu știu dacă vom mai avea timp să ne luăm rămas-bun.

P.S. Am uitat să menționez că acest salut era folosit de Eminescu atunci când se întâlnea cu prietenii. Lui Stratan i-a plăcut atât de mult, că într-o noapte am decis să adoptăm și noi formula poetului patriot.

Un poem de Ion Stratan

       Voi povesti cu alt prilej, pe larg, povestea prieteniei mele cu Ion Stratan, la care nu încetez să mă gândesc cu recunoștință, cu afecțiune și cu o infinită durere.
Știu că Nino mi-a dedicat trei poeme. Primul, Între două respirații ale perdelei, este inclus în volumul său de debut, Ieșirea din apă, București, Cartea Românească, 1981, fiind, după cum mărturisea poetul, printre cele mai reușite poezii din carte. Celelalte două au rămas în manuscris. Pe unul, foarte frumos, l-am rătăcit prin munții de hârtii care m-au înconjurat de când mă știu. Nu mi-am pierdut speranța că-l voi regăsi într-o zi. Știu doar că începea așa : ”Ninge cu cești albe, de cafea...” Îl reproduc pe ultimul, peste care am dat în perioada în care am avut calculatorul defect și n-am mai putut intra pe net.
       

                                                 Toamnă
                                                            
                                                         pentru Gigi Șerban
                                  
                                 Tu ești nu și te desparți de tine
                                  tu ești tu și nu ai un-să pleci
                                  de din frunzișul toamnei care vine
                                  ți-duc în dar cuvinte ce petreci

                                  De mii de ani Lumina s-a născut
                                  de fiecare dată ea renaște
                                  cuvintele pe care ea le paște
                                  fac rima-îmbrățișată-ntr-un sărut

                                  C-un gând de liniștire-n aste slove
                                  e-un gând de începuturi, ca-n Moldove
                                  spre tine mă aplec, vorbesc tăcut
                                                                        16 octombrie 1986

                                                 Al tău întotdeauna, cu dragoste de frate motan,
                                                                  Nino Stratan

P.S. Cred că mă înșel cu numărătoarea și Nino mi-a mai dedicat un text într-una dintre ultimele sale plachete, menționând, de data aceasta, pseudonimul meu, Șerban Tomșa.