Portrete literare. Amintiri de la Cenaclul de Luni ( ultima parte)

Am fost de față la lecturile unora dintre cei mai importanți poeți români de azi.
Prestațiile lor căptau note comice sau dramatice, după împrejurări. Într-o seară nu prea  se aduna lumea. Nu sosise nici Nicolae Manolescu. Crezând că nu va mai veni nimeni, poetul X și-a citit poeziile. ( Nu-i dau numele, să nu provoc neînțelegeri. Omul este, fără dubii, o mare personalitate literară.) Mai târziu, sala s-a umplut. Pe atunci nu existau copiatoare, ca să avem la îndemână textele. ”Autoriul” a fost rugat să mai citească o dată. A făcut-o cu amabilitate. Într-un târziu a descins și Nicolae Manolescu, însoțit de cea mai frumoasă femeie din oraș, cum ar spune un american. X a citit încă o dată, fără să i se solicite asta. În fine, a venit timpul să se discute pe marginea versurilor. Cum nimeni nu se înghesuia la cuvânt, s-a făcut o propunere neașteptată.
- Nu vrea nimeni să vorbească? a întrebat conducătorul cenaclului. Păi, ce facem?
- Eu zic să mai citească X o dată, s-a auzit din sală.
Au fost multe momente astrale.
Țin minte serile în care Mircea Nedelciu împărțea prietenilor volumele sale, proaspăt apărute.
Sunt încă sub impresia fetei înalte care îl însoțea pe Ioan Groșan.
Rememorez cu emoție privirile Marianei Marin, încărcate de o melancolie întunecată.
Mă frapează și acum frumusețea de atunci a lui Bogdan Ghiu.
L-am auzit pe Nicolae Manolescu spunând despre un vers al lui Coșovei - ”mi s-au îngălbenit unghiile” - că ”valorează cât un raft întreg de poezie”.
Am ascultat poemele extraordinare ale lui Iaru. Atunci Constantin Crișan i-a spus poetului cuvinte memorabile :” Fii atent ca talentul să nu te dea afară din poezie!”
Într-o noapte, Mircea Cărtărescu a spus că Daniel Pișcu este cel mai mare poet pe care îl auzise în viața lui.
L-am auzit pe același faimos Nicolae Manolescu afirmând că Cinci cântece pentru eroii civilizatori este un text ”foarte important” Cel mai mult m-a contrariat momentul în care a citit Mircea Cărtărescu. Cărtărescu era un coleg dintr-un an mai mare, tăcut, retras, care frecventa de puțin timp cenaclul. Nu îl urmăream cu atenție, nu mă interesa în mod deosebit. Am remarcat numai ce sărea oricui în ochi. Mă mira, de pildă, faptul că încerca să epateze cu lecturile sale. ”Îl citesc pe Gustav Rene Hocke”, spunea el într-o luare de cuvânt, în vremea când toată lumea citea Manierismul în literatură.  Voia să facă impresie. Era un tip încărcat cu insesizabile energii interioare. Părea un estet. Țin minte că prietenii săi erau uimiți de o confesiune a viitorului mare poet. Fusese la un concert și nu se putuse bucura de muzică, fiindcă membrii orchestrei aveau manșetele hainelor tocite! A venit și seara care avea să-mi rămână pentru totdeauna în minte. Sincer vorbind, nu m-așteptam la lucruri mărețe. Nici vocea ușor nazală a scriitorului nu-l avantaja. Totuși, după numai câteva secunde am simțit că un taifun lexical mă poartă pe undeva pe sub cupola înstelată a nopții. Cărtărescu a citit atunci Căderea, poem pe care avea să i-l dedice mai târziu lui Nicolae Manolescu. Ascutam din ce în ce mai concentrat. Versurile lui Cărtărescu cădeau peste mine ca o avalanșă, ca o cascadă și mă bulversau, mă uluiau, mă copleșeau. Nicicând cineva nu citise în cenaclu un poem mai puternic, mai valoros literar. Eram fascinat, debusolat. Așteptam ca, la final, lumea să aplaude frenetic. După ce Cărtărescu și-a încheiat numărul, s-a lăsat o tăcere apăsătoare. Reacțiile care au urmat m-au surprins aproape la fel de mult ca și poeziile citite. Au încercat să-l demoleze. Primul, vădit iritat, a vorbit Coșovei. A spus că exista un dobitoc, Ion Gheorghe, care scria romane în versuri. Acum s-a găsit altul care scrie poeme kilometrice. Florin Iaru și-a construit intervenția pe ideea că poezia lui Cărtărescu nu are nicio logică. Nino Stratan a demonstrat că, dimpotrivă, textul cărtărescian avea prea multă logică. ... La sfârşit, ca de obicei, a luat cuvântul Nicolae Manolescu care, contrazicându-i pe toţi, şi-a exprimat opinia că a asistat la lectura unui poet excepțional, extraordinar de talentat, evidențiind, printre altele, ”senzualitatea lexicală” neobișnuită a textelor. Mai târziu, în cronica la Faruri, vitrine, fotografii, criticul avea să scrie că Mircea Cărtărescu se anunță ”un mare poet”. Din acel moment, steaua lui Mircea Cărtărescu a început să urce vertiginos. Peste câteva luni, lorzii cenaclului se împrieteniseră la cataramă cu Cărtărescu și făceau teoria poemului lung, ca imago mundi. Așadar exista în mediul acela un strop de invidie - dacă stau și mă gândesc, era normală și asta, dar eram mult prea naiv și așa am rămas toată viața - , ba chiar și nițică politică de gașcă literară. I-am suspectat pe băieți că și-au dat seama de valoarea lui Cărtărescu, dar au încercat să-l îngroape. Și, din acel moment, interesul meu pentru Cenaclul de Luni a început să scadă. Eram un adolescent cu o mentalitate țărănească. Nu știam să mint și consideram că ar fi fost o crimă să măsluiesc o situație în așa fel încât lucrurile să cadă în favoarea mea. Eram obișnuit să spun că e bine, dacă eram convins că era bine și să zic că era binișor, dacă situația era catastrofală. N-aș fi rănit pe cineva, în materie de literatură, pentru nimic în lume. De aceea aveam multe de îndurat. Fiecare căminist care scria căuta să mă prindă singur și scotea îndată caietul sau colile acoperite cu scrieri.( N-am scăpat de tortura asta nici în liceu, când îmi citeau profesorii din capodoperele lor!) Nu mai pridideam cu lecturile din creațiile colegilor mei. Și eram chiar dezinteresat. Trăiam pentru o carte bună - am fost fericit când am găsit și am citit Orbirea lui Canetti -, pentru cursul vreunui profesor - Paul Cornea, George Gană, Florin Manolescu, Traian Podgoreanu -, o plimbare cu o fată, o bere și o noapte pierdută cu prietenii, un meci de fotbal ori de tenis.
     Am cunoscut oameni de excepție.
     Nino Stratan era strălucitor, incredibil, cu o conversație care pe mulți îi paraliza. Te lăsa spectator mut la un spectacol în care cuvintele se roteau în curcubeie. Avea geniul exprimării orale. Mușina spunea despre el că ”este cel mai mare autor de calambururi pe care l-am văzut în viața mea”. Poate numai Ion Barbu a mai dat contemporanilor sentimentul, în perioada dintre războaie, că au de-a face cu un geniu colocvial. Ca om, Nino era îndatoritor și amabil, fermecător în gesturile generoase pe care le făcea față de colegii săi, indiferent că erau scriitori în devenire sau simpli colegi.
     Daniel Pișcu semăna mult cu Nino. Vervă, poante, umor, ingenuitate. Părea, ca și autorul Ieșirii din apă, un copil mare, altruist și blând, solidar și tolerant. Dădea impresia că-și scrie versurile în complicitate cu o forță misterioasă, aflată dincolo de uman. L-am evocat într-un articol special.
      Valentin Emil Mușat era doldora de formulări celinian-expresive : autorul unor viziuni teribile suprapuse realului și prezentate ca adevăruri indiscutabile. Îmi e dor de umorul, de înțepăturile și de fanteziile sale. Despre el am scris cu altă ocazie.
      Marin Neagu, atât de diferit fizic de mine, era, moralmente, o dublură a mea. Sau, mai bine eu eram/sunt o sosie a lui. Aceeași mentalitate așezată pe bine-rău. Inteligent până la saturație, născut, ca și subsemnatul, sub zodia eternei nehotărâri, dar cu o intuiție care îl ducea acolo unde voia. Rezervat, pudic, cu o acută disciplină a gândirii. Și lui i-am făcut cândva un portret.
      Romulus Bucur era un ardelean de o hărnicie impresionantă, temeinică, nedisprețuind licențele cu care erau condimentate unele cărți, Citea tot timpul și auzeam și prin somn foșnetul filelor întoarse. În răstimpuri chicotea de plăcere când savura vreun pasaj mai deocheat. Se oprea și îmi citea și mie ceea ce-l bucura atât de mult. Un poet rafinat, subtil, modern, admirabil. Un extraordinar degustător al cruzimilor literare mult rafinate.
     Alexandru Mușină era vizitat de idee. Putea pune la punct o teorie cât ai zice pește. Cititor pasionat, nu se oprea din citit nici când se ducea la toaletă. Parcă-l văd venind de acolo și zicând : ”Uite, din volumul ăsta aș putea scoate un eseu ca lumea.” Îl citea atunci pe Emil Brumaru. Apreciam la el sinceritatea. Nu era ipocrit și asta îi aducea multe înjurături în spate din partea camarazilor în ale poeziei. Un motan blajin, sceptic, sictirit.
      Doru Mareș era un Don Juan furtunos, un Marchiz de Sade al vremurilor noastre. Băiat frumos și subțire - mama sa era medic, iar tatăl colonel -, avea mult haz și era preocupat de eternul feminin privit prin lupa perversă a lui Freud. Era plin de povești și juca aievea rolul unui trubadur cinic. 
     Pe Florin Iaru îl vedeam numai la cenaclu și am scris, de asemenea, despre el. Ludic, nebun în sensul frumos, supertalentat, veșnic nonconformist.
    Traian T. Coșovei își regiza aparițiile și se îmbrăca excentric - apărea chiar și într-o uniformă de general interbelic -, epata, afișând un stil aristocratic care i se potrivea cel mai adesea.
      Radu Călin Cristea era inteligent, civilizat, prevenitor, atent la nuanțe. A avut un rol esențial în menținerea unui echilibru în cenaclu.
      Mircea Cărtărescu a rămas, în timp, un reper principal ale poveștii scrise în Cenaclul de Luni. E necesar să fac o mărturisire în legătură cu el. Oricât m-am străduit să-l iubesc pe om așa cum făceam/fac cu poemele sale, n-am reușit. Și m-am străduit mult în această direcție. Nici nu i-am purtat antipatie, fiindcă este imposibil să ai o reacție de respingere față de un autor care scrie atât de bine. Poate că nu l-am înțeles, dar mi se părea un tânăr care nu se potrivea cu ideea mea de cum ar trebui să se poarte un poet. Să fie, adică, risipitor, ludic, altruist, așa cum erau Stratan, Mușat, Iaru și Pișcu. Cărtărescu era încordat, grav, lipsit de umor, cu spirit practic, mereu în urmărirea unor ținte zilnice și de perspectivă. Dușmanii ar spune că era artificial, rigid, nefiresc. Eu aș spune că era riguros, urmând durul și câștigătorul drum al statisticilor : nicio zi fără o carte citită și fără n pagini scrise. Repet, nu i-am fost un apropiat, nu l-am studiat în mod special : remarc numai ce mi s-a impus ca o evidență. Părea arogant, dar după atâția ani cred că răceala lui excesivă era doar o carapace care îi proteja fragilitatea afectivă și timiditatea..Cultiva relații exclusiv cu cei care scriau și își făcuseră un nume sau cu oameni pe care îi suspecta că au talent și de la care avea ceva de învățat sau de împrumutat. Nu băga în seamă restul lumii. Tocmai apăruse magnifica antologie Aer cu diamante și un coleg a trecut pe la fiecare autor, solicitând autografe. Iaru, Coșovei și Stratan au scris câteva cuvinte pline de amabilitate, numai Cărtărescu și-a caligrafiat numele la începutul secțiunii care îi aparținea și i-a înapoit volumul camaradului său, fără să-l privească. Vedetele cenaclului obișnuiau să-și transmită unul altuia, spre lectură, volumele aflate în lucru. Am observat însă,  că de la o vreme, Stratan evita să-i dea lui Cărtărescu poemele. Se pare că acesta din urmă era receptiv la unele idei/imagini pe care le prelua și le dădea o strălucire incomparabilă, așa cum autorul inițial nu putuse s-o facă. Cărtărescu era în stare să intre în pielea cuiva, să scrie aidoma aceluia, dar cu trei trepte valorice mai sus, falimentându-l, devalorizându-l pe nefericitul care îi oferise orizontul unui alt mod de a scrie. E cam ceea ce a făcut Eminescu cu Samson Bodnărescu, dar, în cazul lui Cărtărescu, fenomenul se producea la o scară incomparabil mai mare. Răuvoitorii ar cataloga acest comportament ca fiind interesat și cameleonic. Eu îl văd pe Cărtărescu ca pe un culegător și ca pe un actor care intra în pielea unui personaj și, jucându-l, îi schimba fundamental partitura, rescriind, în definitiv, întreaga piesă. Sper să nu mi-o ia în nume de rău : îi admir fără rezerve poezia, îl consider un mare, incomparabil poet și am scris aceste rânduri cu mult respect față de opera sa. Dar promovarea agresivă și afirmațiile de genul ”de departe cel mai important scriitor postbelic” - acel ”de departe” ar merita un comentariu! - îi fac mult rău și tulbură inutil apele vieții literare. În primul rând, îi influențează comportamentul, făcându-l iritabil la orice opinie care nu-l saltă în slăvi. În al doilea rând, îi aduce deservicii pe termen lung, atrăgându-i antipatii care nu se vor stinge curând. În al treilea rând, părerea cu pricina este jignitoare nu numai pentru scriitorii importanți, ci și pentru ideea de literatură română postbelică. Ce să  mai spunem despre Cronică de familie, Moromeții I, Vânătoarea regală, Groapa, Cartea Milionarului, 11 elegii, Carte de vise, Cartea alcool, Ieudul fără ieșire, Chipurile etc.? Că sunt cărți nesemnificative? În jurul lui Mircea Cărtărescu s-a format un nesănătos cordon sanitar și receptarea sa pendulează între tămâieri jenante și pamflete scrise fără discernământ, adesea pe necitite. Scriitorul însuși a devenit extrem de sensibil și sare ca ars la atacuri pe care n-ar trebui să le bage în seamă. Las la o parte că, din punctul meu de vedere, nu există ”cel mai mare”, ”cel mai important” etc. O asemenea gândire este reminiscența unui totalitarism conceput piramidal. Există, în realitate, doar scriitori adevărați și scriitori neinspirați, adică mai puțin iubiți de zei. Desigur, am exprimat aici doar o opinie care poate fi supusă erorii.
     O figură interesantă era Viorel Padina ( Abălaru, pe numele său adevărat). Scrisese Poemul de oțel și era un tip viguros, înzestrat, semeț, cu înclinații pentru farse literare. Prieten cu Nichita Stănescu, Padina îi luase acestuia un interviu și, ca să-l facă răspunsurile mai interesante, pusese multe lucruri de la el, spre marea supărare a autorului celor 11 elegii.
    Pe prietenii mei Călin-Andrei Mihăilescu, Liviu Papadima, Mircea Vasilescu, Marian Ovidiu și Călin Ciubreag nu i-am văzut la cenaclu, dar voi consemna cândva momentele de dialog (ne)literar petrecute împreună.
     Glasurile au tăcut. Cenaclul de Luni a intrat în istorie.  Pământul astupă treptat gurile oamenilor. Rămâne doar ceea ce unii dintre ei au scris.
     Amin!