Cu fiecare nouă carte de poeme, optzecistul Kocsis Francisko confirmă ideea că este unul dintre poeții importanți ai generației sale, o voce inconfundabilă, gravă, profundă, cu inflexiuni tragice. Versul are respirație amplă, învăluitoare precum apele mării, iar tehnica poetului este impresionantă. Îmi rezerv dreptul de a reveni asupra acestui excepțional volum. Deocamdată reproduc două splendide poeme dintre multele care m-au încântat :
Ehei, ce timpuri trecute...
Ehei, ce timpuri trecute am trăit, draga mea,
ce vremuri ne-au fost date atunci demult
de făcătorii de destine; i-am păcălit cât am putut,
dar la tare multe am rămas datori şi lor
şi nouă că am trăit prefăcuţi, cu şiretlicuri;
dar nu regreta, nu te întrista, nu reproşa
şi nu căuta să retuşezi acele chipuri vechi,
cum repară arheologii ceramica din situri –
e adevărat că mai există şi cioburi,
dar sunt de la ulcelele sparte de îngeri
la vechile lor ciondăneli şi chefuri –
ce timpuri au fost acelea, draga mea,
date o singură dată şi fără rest,
în epoca hippy nimeni nu se lua după zodiace
ori profeţii urbane, trăia cum îl tăia capul, din plin,
a fost vremea noastră să fim tineri, descreieraţi şi
naivi,
ce timpuri, ce vremuri, ehei...
O seară grea
O seară cumplit de grea, tulbure, mâloasă, rea,
cu sufletul transformat în câini turbaţi
pe care nu-i mai ostoiesc nici bici, nici lanţ, nici
voinţă,
nici vreun distilat aromat, nici vreun narcotic de
cuvinte,
nici vreo pastilă colorată de pus nervii-n cămaşă
de forţă –
şi când turbarea ameninţă să iasă la suprafaţă,
să sfâşie preajma domestică, s-o năruie,
ies pe străzile deja pustii, cu dinţii încleştaţi
şi pumnii strânşi, cu degete învineţite,
sperând să se întâmple vreo năucitoare schimbare,
ca o subtilă, liniştitoare analgezie;
şi-atunci din capătul celălalt al străzii apare un om
cu mersul nesigur, ca pe-un trotuar de burete,
şi vine de parcă ar trage după el o lume răsculată,
de parcă l-ar hărţui cu dinţii dezveliţi
o haită feroce de câini puşi pe muşcătură –
simt că ne apropiem ca o detunătură de altă detunătură,
pumnii trosnesc de strânsoare, între dinţi
limba muşcată musteşte de sângele cu gust de coacăze
negre,
doar câţiva paşi despart o lume răvăşită, nebună,
de-un alt destin, trecând printr-o altă derivă –
trecem unul pe lângă altul ca doi asteroizi aruncaţi
în spaţiu de forţe care îi resping în loc să-i atragă,
bănuim fiecare ce-i de partea cealaltă,
ştim de ce efort colosal ai nevoie câteodată
ca să rămâi uman,
mai
ales în seri aşa de tulburi, mâloase, rele,
când până şi sufletul se manifestă canibal.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu