M-am gândit deseori ce au în comun Dostoievski și Faulkner, scriitori care mă copleșesc, mă sufocă, mă uluiesc prin perspectivele narative pe care le propun.
Într-un târziu am înțeles. În doze diferite, personajele personajele lui Dostoievski suferă de o sublimă sporovăială. Nu fac altceva decât să se întâlnească și improvizeze dezbateri în contradictoriu, pe diferite teme. Există, la Faulkner, cel puțin un personaj dostoievskian : V. K. Ratliff. Acesta umblă prin Yoknapatawpha mai mult pentru a răspândi vești proaspete și a-și exersa talentul de povestitor, decât pentru a vinde mașini de cusut. Iubitor de silogisme comice, el este cel care filtrează întâmplările și le comentează. În Cătunul, chiar naratorul se molipsește insesizabil de această benefică boală și obține efecte semnificative.
Sporovăiala comică apare și la Marin Preda. Pațanghel și Moromete, personaje construite după același model, povestesc cu un haz dus până la absurd călătoria la munte, pentru a vinde porumb sau vizita pe care al doilea i-o face lui Traian Pisică. Naratorul lui Preda are vocație comică, dar când se apucă să comenteze evenimentele sociale, cum face în Delirul, cade într-o gazetărie de valoare îndoielnică. Retorica lui Faulkner, plină de sofisme, funcționează din plin în cazul personajelor din Orașul, naratori plini de vervă, dar la Marin Preda numai Niculae Moromete și Paul Ștefan ( ”al lui Parizanu”) mai păstrează, pe alocuri, ceva din umorul înaintașilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu