În ținutul din care dispăruseră ulmii și turturelele, verile
erau prea călduroase, iar iernile prea geroase.
Printre salcâmi, duzi, libelule și ulii păsărari, potecile se
strecurau, leneșe, către nicăieri.
Într-o zi, un om negricios a prins un uliu maiestuos și l-a
legat cu o sfoară groasă de tulpina unui soc, crescut lângă bucătărie.
─ Îl ţin aici până moare de foame şi de sete şi pe urmă îl împăiez, rânjise
omuleţul.
Dar uliul se ţinea pe picioare şi după patru săptămâni. Când piticul cel
negru se apropia, pasăre îşi zburlea aripile, pregătindu-se să se apere. Într-o
după-amiază de vară, bărbatul ţigănos şi-a pierdut răbdarea, a luat toporul de
pe un butuc şi a tăiat uliul în bucăţi, începând cu picioarele. Băiatul văzuse cum vietatea ţipa de durere şi se zvârcolea în
agonie. A fugit în cimitir, printre stânjeneii violeți și
crinii cu parfumuri grele, înecăcioase, unde a încercat să citească din Cireşarii. Dar n-a reuşit.
Vecinul din fața casei, roșu și
buhăit, dormea până târziu și sforăia de se scuturau merele
din cei doi pomi aflați la poartă și se
speriau oamenii care treceau pe poteca de lângă gard.
─ Cât e ceasul? îl întreba el pe băiat, ieşind din bojdeucă şi
întinzându-şi oasele.
─ Stai să mă uit, răspundea piciul şi intra să se uite la ceas, deşi ştia
că grăsanul se trezeşte mereu la ora zece.
După aceea, roşcovanul îl întreba pe copil cât face nouă înmulţit cu şapte.
Omului i se părea că asta este cea mai grea problemă din lume. Lămurit şi
somnoros, se întorcea la patul său şi se culca din nou.
În spatele bojdeucii în care stătea
puștiul, locuia un bătrân care avea fel de fel de sfârleze, lanterne și
jocuri de cuburi. Moșul îndrăgea tigvele pe care le
cultiva prin toată curtea și iepurii pe care îi prindea și îi
împăia.
Într-o zi a trecut pe drum, călcând cu picioarele goale prin pulberea
fierbinte a șoselei, cel mai bătrân dintre toți bătrânii pe care îi văzuse
copilul. Avea un băț în care se sprijinea și șchiopăta
vizibil. S-a oprit în drum, a oftat, și-a trecut mâna-i
tremurătoare prin barba albă și neîngrijită și i-a
zis văduvoiului iubitor de tigve și de sfârleze :
─ Dă-mi și mie
...ăăăă....să fumez...ăăă ...nițică apă!
─ Ia ascultă! Nu ţi-e ruşine să-ţi
baţi joc de mine? s-a mâniat colecționarul de iepuri împăiați. Apa
se bea, nu se fumează! Mă iei de prost? Du-te şi... fumează apă în altă parte!
─ Ai dreptate, s-a scărpinat necunoscutul în cap, trebuia să fiu mai
atent. Dar, vezi dumneata, eu sunt Dumnezeu și am
voie să mai greșesc.
Și a pornit încetișor mai departe, printre
pietrele drumului, șontâc, șontâc.
După câteva secunde de uluială, stăpânul jucăriilor s-a
îngălbenit la față și a fugit în casă, după apă. Când s-a întors, străinul dispăruse fără urmă.
Pe drum nu se mai vedea decât praful ușor stârnit
de pașii săi.
Vecinul a început să tremure, a căzut la pat și a
făcut febră. A zăcut câteva zile.
După ce și-a revenit n-a întârziat să pună, pe pătuţul de lemn de la poarta sa,
o oală de pământ plină cu apă, care avea să-l aştepte în fiecare zi pe
Dumnezeu.
Apa se înfierbânta vara și îngheța
iarna, când spărgea vasul în care era pusă.
( Din vol. Supraveghetorul și alte povestiri )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu