Unii oameni sunt zei dimineaţa şi
iarna. În rest, dar mai ales vara, sunt muribunzi.
Altora le cresc aripi în
nopţile de primăvară.
N-am văzut pe nimeni să fie
fericit la amiază.
Aşijderea sunt locuri care
te fac să creşti şi să te răsfeţi precum un broscoi, în zilele de arşiţă, pe
fundul unei bălţi răcoroase.
Dar există, pentru fiecare, spații în care eşti doar o entitate biologică, nemaiavând nici puterea de a
respira.
Grădina de flori a
bunicului nu depăşea cinci metri în lăţime şi era întinsă de-a lungul faţadei
casei bătrâneşti, prin faţa cerdacului. Începea de lângă un prun bătrân, de
care bunica vitregă mă lega uneori ca să nu ies la drum, şi se termina într-un
loc arid, mărginit de latura dreaptă a clădirii şi spatele locuinţei vecinului nostru
dinspre răsărit.
Grădiniţa aceea îmi părea
infinită. Pe lângă tufele de trandafiri, bunicul pusese flori de toate culorile
şi mărimile. Roşii, galbene, portocalii, albe, albastre, mov. Dar atunci nu
ştiam cum se numesc şi nu cunoşteam nici culorile. Vedeam doar că sunt
diferite. Mai târziu mi-am dat seama că erau destui ghiocei şi nenumărate
zambile şi frezii. Dar cele mai multe îmi vor rămâne pe veci necunoscute. Erau
straturi-straturi şi îmi lua mai mult de o zi să le admir pe toate. Mă opream
seara, obosit, după ce treceam de jumătate, cu gândul de a-mi relua a doua zi expediţia.
Dar şi atunci o luam de la capăt şi nu ajungeam mai nicodată în locul pustiu de
la margine, unde nu creştea nimic.
Într-o după-amiază am ajuns
întâmplător acolo, plecat fiind în urmărirea unei mingi neascultătoare.
M-am oprit ca trăsnit, uimit de liniştea care domnea în umbră. Nu se auzeau
nici trâmbiţele cocoşilor, nici vocile oamenilor, nici ciripitul vrăbiilor,
nici zgomotele făcute de căruţele care treceau spre râu. Era o tăcere
desăvârşită şi mirosea a pământ uscat şi vechi. De la începutul lumii, acolo nu se întâmplase nimic. Nu era niciun fir de
iarbă şi un prun, care se ridicase de acolo, se mutase aievea mai mulţi
metri către ieşirea din spate a casei. Nu era nici zi, nici noapte, nici vară,
nici iarnă. M-am aşezat pe burtă şi colţul acela a căpătat dimensiunile unui
deşert. Nu mă putea vedea şi auzi nimeni. Niciun
pericol nu mă păştea. Nimic care să mă scoată din ciudata stare de amorţeală în
care am stat o jumătate de zi.
Brusc, o spaimă cumplită a
urcat din adâncurile fiinţei mele, făcându-şi loc către lumină şi sufocându-mă.
Dacă nu mă voi mai putea întoarce la aerul dens şi limpede de dinainte, cu
oameni robotind şi înjurându-se veseli, cu pisici zburdând prin ierburi şi cu râul spre care se îndreptau în fiecare zi fetele, pentru a pescui raci
şi peşti mici, cu coşurile confecţionate din răchite ?
M-am ridicat fulgerător şi
am luat-o la fugă printre flori, uitând de minge şi de promisiunea unui repaus
fără sfârşit.
( Din vol. Supraveghetorul și alte povestiri )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu