Literatura pare deseori atât de simplă, încât naivii, ca să nu
spun altfel, au impresia că unele cărți, socotite de specialiști opere majore, sunt chestii puerile, la îndemâna oricui. Când am început să citesc
Detectivii sălbatici, n-am fost entuziasmat, dar nici dezamăgit. Terminând
romanul, am rămas cu puternica impresie că am citit textul unui mare prozator.
Acum am luat la rând cărțile lui Roberto Bolaño. Voi reveni asupra scriiturii sale.
Deocamdată dau două citate din Târfe asasine, Curtea Veche, București, 2009.
”M-am așezat lângă el și am stat de vorbă mult. Părea străveziu. Asta a
fost impresia pe care mi-a lăsat-o. Ochiul părea de sticlă, chipul lui și
paharul de sticlă păreau că își fac semne, de parcă tocmai s-ar fi întâlnit două fenomene de neînțeles într-un univers uriaș și ar fi încercat din
răsputeri, dar fără mari speranțe, să ajungă la un limbaj comun.” ( pag.
11)
”Iar Ochiul
a răspuns că da, că nu se putea opri din plâns, că nu știa ce-l apucase, că
plângea așa de câteva ore bune. Iar prietenul francez i-a spus să se
liniștească. Ochiul a râs fără să se oprească din plâns și a spus că da, așa
avea să facă și a închis telefonul. Și a plâns întruna.” ( pag. 23)
Ochiul e porecla unui fotograf homosexual, cu puternice înclinații altruiste.
Pe vremuri m-am străduit săptămâni întregi, fără
succes, să o conving pe o profesoară de română că rubricile unei reviste erau
scrise cu litere mici fiindcă asta ținea de grafica publicației, nu de neștiința
redactorilor. Nici nu mă mai întreb ce ar crede, despre fragmentele reproduse, un învățător care mi-a mărturisit cândva că, după părerea sa, scriitorii n-au ce
face, au prea mult timp la îndemână și d-aia se ocupă cu niște prostii pe care
le-ar putea scrie oricine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu