”La mișto” : blestemul de a trăi în Valahia

   În urmă cu zece ani suportasem o operație minoră și treaba asta m-a dus la o depresie cruntă, din pricina celor care m-au operat și îngrijit. Eram la un spital prestigios din București, mă dusesem cu pile și plătisem bani destui. Chirurgul, un tăietor-cusător pe bandă, îmi ieșea zilnic înainte înainte de a-i da plicul cu bani. După aceea o lua la fugă, când mă vedea, strigându-mi : ”Dom profesor, n-am nicio secundă liberă!” Fugea ca nebunul, după alți clienți și nu mi-a dat niciun sfat în legătură cu tratarea rănii pe care mi-o făcuse. În salonul meu era un tânăr foarte interesant. Era soldat și semăna cu John McEnroe în tinerețe. Fusese campion mondial la judo, juniori, iar succesul ăsta l-a făcut să-și piardă busola. Nu se mai ducea dimineața la liceu și lua barurile la rând. ”Se găsea totdeauna cineva care să mă cinstească în fiecare local în care intram. N-aveam nevoie de bani să beau până la inconștiență”, îmi spunea el. Atunci am auzit prima dată ideea asta : că există oameni care nu au ne nevoie de bani, pentru a bea prin cârciumi. Băiatul golea la sticle până se urca pe masă, întindea mâinile în lături și striga : ”Sunt Dumnezeu! Sunt stăpânul lumii!” A tot băut până într-o noapte, când a fost pe punctul de a-și omorî prietenii, fiindcă nu i-a mai recunoscut. Ca să-și revină, a cerut să-și satisfacă stagiul militar. De la el am auzit o construcție interesantă : ”să fii operat la mișto”. Când a trebuit să-mi fac o colonoscopie, cei doi medici care au vârât camera în mine ( unul e celebru, a descoperit un virus abdominal, dar, din câte mi-am dat seama, are un caracter de rahat; celălalt părea un minoritar foarte arogant) s-au uitat unul la altul și au spus :”Profesorul e operat la mișto. Încă puțin și l-ar fi lăsat handicapat.” Mai târziu am reflectat la chestia asta. Perfidul Băsescu și hahalera Tăriceanu nu s-au operat în țară, ei au făcut-o pe bune, la Viena, pentru că le-a dat mâna.
    Am văzut zidari, dulgheri și zugravi făcându-și treaba ”la mișto”, deși pe bani mulți. Unii făceau un gard și era nevoie ca proprietarul, care îi plătea fabulos, să-i ia la înjurături ca să pună și ei stâlpii în poziție cât de cât verticală. Altul înfigea diblurile de prindere a izolației unei case doar în polistiren, fără aderență la zid. Am văzut termopane prin care fluieră vântul.  Am văzut reabilitări devastatoare pentru clădirile asupra cărora se lucra. Iar banii erau de ordinul zecilor de miliarde. Firmele străine care au afaceri la noi au împrumutat obiceiurile românești. Cu eforturi imense am cumpărat o micuță mașină străină, un Peugeot 206 . Plătesc de nouă ani și mai am unul pentru a scăpa de obligații. În primii ani, eram obligat să duc periodic mașina la ”vizită”. O încredințam unui prieten care o lăsa la firmă. Ce făceau mecanicii de acolo? Nu schimbau uleiul, nu reparau nimic, însă mai furau din piese. Am constatat, de exemplu, că nu mai am cheie pentru roți, când am vrut să schimb cauciucurile. În alt plan, politicienii de stânga/dreapta nu au auzit în viața lor de Marx, Engels sau de doctrinele politice. Sunt analfabeți și se scot punând niște icoane pe pereți. Zâmbind malefic, vorbesc despre îmbunătățirea condițiilor de trai ale populației și își votează privilegii și pensii incredibile. Ne vorbesc ”la mișto”, ca unor babe ignare. Singura diferență dintre stânga și dreapta e că prima tabără ține mâna stângă sus și fură cu dreapta, iar a două gașcă ține mâna dreaptă sus și ne caută prin buzunare cu stânga. Așa înțeleg ei să facă politică. Toți acționează EXCLUSIV ÎN INTERES PROPRIU. Jurnaliștii, cel mai adesea lipsiți de cultură, le vâră demnitarilor corupți microfoanele sub nas și îi lasă să spună cele mai crunte aberații. Pentru asta primesc bani și otrăvesc conștiința unei națiuni. Ei, arbitrii opiniei, au distrus țara, fiindcă au pactizat cu infractorii și i-au săltat, zeci de ani, în slăvi.
    Românilor de rând le-a intrat în cap că nu se poate trăi din muncă cinstită, că sunt nedreptățiți și înșelați și, ca să nu pice de proști, joacă intens la cacealma. Și-au pierdut și ei caracterul. Îi vorbesc de rău pe prieteni, le caută bube în cap și aruncă asupra lor toate păcatele. De pildă, cârciuma e un loc de socializare, în care e firesc să intre oricine, indiferent dacă bea mai mult sau mai puțin. E normal ( nu o crimă!) ca un bărbat să meargă acolo și să se relaxeze, să comunice cu amicii. Eventual, să se îmbete. Dar e frumos ca fiecare cetățean să-și vadă de treabă. Ce nu e omenește e ca tovarășii de pahar să râdă unii de alții pe la spate și să bârfească precum proastele de pe șanț, după cum îmi spunea un medic că se întâmplă în localitatea sa. Toți sunt ”șmecheri” și ”se fac” unii pe alții. Beau ”la mișto”, vorbesc ”la mișto”, trăiesc ”la mișto”. Adică în afara oricărei valori umane, așa cum își educă și copiii, după cum bine preciza doctorul. Nemaivăzut e că și patronii râd de propriii clienți. Așa ceva nu se petrece, probabil, nicăieri în lume. Ăia îți umplu buzunarele, iar tu îi disprețuiești și îi bălăcărești pe după uși. Am auzit, zicea medicul, cel puțin doi patroni portretizându-și clienții de bază, în termeni de nereprodus. La televizor, o doamnă, politician, povestea că a fost pe Transfăgărășan și a tras la un popas. Nu mică i-a fost mirarea când i-a auzit pe ospătari discutând între ei :” De-ar începe mai repede ploaia, să scăpăm de ăștia! E posibil așa ceva? Interesul gazdelor ar fi fost să câștige niște leuți, dar ei voiau s-o facă stând degeaba.
Trăim și murim în cultul lenei și al lăturilor. Adică ”la mișto”.
Când moare cineva, i se găsesc imediat nenumărate ”merite”. I se fac balade și îl cântă toți prietenii : la vioară, la acordeon, la muzicuță, la ukulele. Calitățile defunctului sunt percepute ca impardonabile defecte. Păcatele reale sunt hiperbolizate.
O națiune se dezintegrează. Își pierde identitatea, așa cum mi-am pierdut eu, acum ,simțul umorului. Catastrofala situație economică a acestui popor e determinată de o incomparabilă mizerie morală.

P.S. Poate că încă nu e totul pierdut. Un motiv de speranță a fost, pentru mine, discursul ținut de o directoare la încheierea anului școlar. Tânăra profesoară m-a impresionat puternic prin probitatea sa profesională și prin respectul arătat deopotrivă colegilor, copiilor și părinților acestora.