În orașul în care nu e bine să mori

      E urât când mori printre oameni care nu te înțeleg sau îți poartă pică, din motive obscure. Dar e bine să-ți alegi din timp locul și anotimpul ultimei suflări. Orașul Videle nu e potrivit. Nu are cadrul natural care să te elibereze de problemele meschine, zilnice și să te agațe de veșnicie.  E compus dintr-o piață, un parc, două benzinării și mulți tei.
     Elevii liceului aflați în pauză discută, pe Lipscani, fără perdea. În piață toată lumea cunoaște pe toată lumea. Aștept plictisit ca nevastă-mea să-și aleagă două farfurii și niște castroane. Vin Moșii. Bătrânul de la care cumpăr răsaduri lipsește. Dar sunt comercianții veniți din răsărit, numiți de localnici ruși. Sunt frumoși și îmi sunt foarte dragi. Mă întorc cu fața către parc și încremenesc. Fata de care eram îndrăgostit în urmă cu patruzeci și ceva de ani, maturizată bine acum, trece încet, cu ochii la vasele expuse. E aproape de patruzeci de ani, insesizabil fanată, dar încă are privirea aceea care mă fascina. E însoțită de un bărbat cam de înălțimea mea, foarte viguros și deloc gras, care se uită cu o atenție umilă la femeie, gata să-i intre în voie la fiecare pas. Ea simte că o privesc și are un rictus amar, tot căutând ceva, prin maldărele de linguri și de cești.
    În mod sigur nu e tânăra cu care am fost coleg de clasă la liceul din Bolintin și la care m-am gândit după aceea un sfert de secol, continuu. Acum, muza mea trebuie să fie în București, matură și supraponderală, iar bărbatul ei e, așa am auzit, un tip foarte înalt. În mod straniu, femeia din piață pare a fi chiar ea.
    Mă gândesc la nu știu ce situații școlare pe care le am de făcut și o pierd din vedere. Îmi amintesc că am spus, într-un interviu, că Marquez nu are dreptate și că iubirea nu durează veșnic ( adică peste cincizeci-șaizeci de ani! ) ca în Dragostea în vremea holerei. Cel mult douăzeci și cinci, am spus eu, ca un contabil sigur de sine. Te trezești într-o bună zi secătuit de orice sentiment, jefuit de ceea ce aveai mai de preț : dragostea față de o femeie. Încăperile sufletului sunt pustii, pline de praf, golite de iluzii. Nu-ți mai amintești nici glasul celei în urma căreia ai fi sărutat asfaltul. Timpul e hoțul care te umilește.
    Dar Marquez are și el dreptate. După ce iubirea față de o femeie se stinge, o lumină continuă să ardă perpetuu, feeric, dincolo de timp și dincoace de stele.
    În orașele în care nu poți muri te poți întâlni cu fantomele fostelor iubite.