Literatura ca o felie de tort

* Nimic nu-l mulțumește pe român! Dacă plouă, ar trebui să ningă. Dacă ninge, ar trebui să fie secetă. Consider că autoritățile au făcut bine că au întrerupt cursurile. Prin cătune există familii care nu au lemne cu care să-și încălzească locuințele, iar copiii nu au un codru de pâine. Sunt cazuri dramatice și constat cu bucurie că statul se implică în ajutorarea celor nevoiași. 
Mărturisesc însă că nu înțeleg înclinația multora de a fi permanent Gică contra și de a critica tot ce se face. Impulsionați de ambiția unor opinii insuficient cântărite, asemenea oameni pot fi foarte ușor manipulați, fiindcă sunt previzibili. Un amic îmi povestea despre șeful său, care voia să dețină controlul total și să aibă mereu ultimul cuvânt. Cum făcea, cum dregea, el reușea să găsească soluția cea mai puțin convenabilă pentru angajați. De pildă, dacă un subordonat dorea concediu în iulie, el îi dădea în august. Și invers. ”Ce fac, bă? m-a întrebat prietenul, că nu știu cum s-o mai dau cu ăsta. Aș vrea concediu în august și mi-e teamă că mă va încurca.” ”Cere-i concediu în iulie și îți va da în august”, i-am sugerat. ”Și dacă îmi dă în iulie?” ”Exclus”, am răspuns. Așa că omul a cerut concediu în iulie și i s-a dat în august.

* Îmi displace lipsa unei minime decențe, din partea FIFA, în premierea până la ridicol a lui Cristiano Ronaldo, care a fost modest la Campionatul European, iar în Liga Campionilor a fost eclipsat de Bale. Oficialitățile mai au să-i pună portughezului, pe freza dată cu gel, coroana regelui Cioabă și să-i ofere prezervative din foiță de aur. În campionatul spaniol, arbitrii joacă și ei pentru madrileni. Prin contrast, Barcelona îi pune lui Messi în spate toate poverile. Echipa n-are portar, n-are antrenor de top, n-are lot de nivelul Realului. Neymar și Suarez sunt inconstanți, jucând după capricii. Messi joacă, Messi driblează, Messi centrează, Messi înscrie. Nu e prea mult?

* Instinctele criminale ale unora mă lasă fără grai. Dacă n-au puști, își cumpără câini de luptă și îi asmut asupra maidanezilor. Spun ce-am mai zis și cu alt prilej : cine omoară câini va ucide și oameni. Din păcate, tot mai mulți contemporani trăiesc la nivelul unor impulsuri primare.

* O informație din România literară : ”Cu 95 de milioane de dolari venit anual, americanul James Patterson nu este doar cel mai bogat autor de romane poliţiste din SUA şi din lume, dar îi întrece, şi oho!, de departe, pe Ronaldo şi Messi, pe Madonna şi Rihanna, ba chiar pe Tom Cruise, aşa că despre John Grisham sau J.K. Rowling nici n-are rost să vorbim, cu bietele lor câştiguri de 12-15 milioane pe lună. A început prin a lucra în publicitate, meserie care, odată învăţată temeinic, l-a ajutat în promovarea propriilor romane, chiar mai înainte de a-şi face propria editură, având în prezent douăzeci de salariaţi, şi de a expedia în toate colţurile mapamondului literar sinopsurile viitoarelor cărţi, publicate uneori independent de romane, dar cu acelaşi succes de casă. Altminteri, Patterson e un singuratic, practic necunoscut în metroul new-yorkez, când se întâmplă să iasă din casă, fost gardian de noapte în tinereţe, într-un azil psihiatric, pe vremea când citea puţine romane, totuşi, ce e drept, Ulise al Joyce printre ele. E dispreţuit de confraţi pentru cantitatea industrială a romanelor publicate, cu ajutorul, în ultimii ani, al „subalternilor” săi, pe care nu-i consideră „negri” sau „metişi”, ci colaboratori, inşi care îi triază subiectele şi-i furnizează informaţia. N-ar avea cum să răzbească de unul singur cu o imaginaţie atât de bogată, dacă n-ar fi ei să se ocupe de partea brută a profesiei. Problema lui e partea netă. Care e, literar şi financiar, considerabilă.”

Ce putem spune? Din artă, literatura a devenit industrie care scoate produse de unică folosință. Nu l-am citit pe Patterson ( îi știu pe John Grisham și pe alții), dar bănuiesc că scrie facil și poate fi citit cu plăcere. Probabil că este deconectant. Prin comparație cu literatura de valoare ( tocmai am terminat de citit Iedera de Grazia Deledda), ale cărei personaje gravitează în jurul unei axe morale, textele de consum ( citesc Fata care s-a jucat cu focul de Stieg Larsson) sunt amorale. Oferă imaginației un spațiu de manevră nelimitat. Singurul lucru indezirabil este crima. Personajele încalcă toate codurile tradiționale și fac ceea ce ar face mulți cititori : descoperă criminali, spionează, se distrează, fac amor cu cine se nimerește. Te minunezi cum a evoluat literatura, de la Faulkner la Patterson. Dar poate că asta nu e literatură, iar operele sunt doar niște torturi de forma cărților. Le mănânci și rămâi cu un gust plăcut în gură. Nu simți nevoia să le recitești. E rău însă că în anumite medii sociale, nimeni nu citește nimic. Nici cărți de specialitate, nici altceva. Excepțiile confirmă regula. Zilele trecute am vorbit la telefon cu un fost coleg de catedră, un om inteligent și instruit, care iubește bibliotecile. Mi-a mărturisit că are cunoscuți care îi spun că el n-are ce să facă și de aceea citește. Și mie mi-a spus o învățătoare că scriu, pentru că am destul timp la dispoziție. În realitate, ca și apropiatul meu, muncesc fizic mai mult decât majoritatea celor care nu deschid o carte. În condițiile astea, ce să le mai cerem copiilor? A citi înseamnă a te informa, a ști mai mult decât ceilalți. Informația reprezintă putere. Cultura și cartea sunt legate de ideea de școală. Luându-le, ca proștii, în răspăr, unii nu fac decât să-și discrediteze nu numai meseria, ci și condiția de oameni civilizați.Pe acest fond, o știre mă înviorează : cineva a jefuit un chioșc de ziare. Nu e librărie cu cărți, dar, orișicât, sunt ziare și reviste, mi-am zis. Citesc mai departe și mă dezumflu : hoțul nu luase din chioșc decât revistele porno.

P.S. Un tânăr scriitor îmi spune, pe Facebook, că foarte mulți oameni consideră că literatura este o ocupație greu de înțeles, neserioasă și inutilă. Abia acum înțeleg și eu atitudinea celor mai mulți cetățeni. Dacă din literatură s-ar câștiga mulți bani, aceasta ar deveni dintr-o dată o meserie serioasă și utilă. Autorul pe care l-am pomenit face însă un lucru foarte sănătos : nu discută despre cărți cu cei care nu știu ce înseamnă creația literară.

Romanul polițist ca un ceasornic cu arcul dat peste cap

   Romanul polițist poate fi asemuit cu un ceasornic ale cărui limbi sunt mutate temporar de cineva, pentru a arăta o oră falsă și pentru a acoperi o crimă. Rolul detectivului ar fi acela de a-l descoperi pe cel care măsluiește timpul, umblând la un mecanism perfect reglat. Cărțile Agathei Christie ( cu excepția celor Zece negri mititei, capodoperă absolută a genului) chiar asta sunt. În plan literar, îmi apar ca niște jocuri cu păpuși de cârpe, iar faimosul Hercule Poirot se comportă ca un motan mecanic, întors la cheie. Doar Sherlock Holmes și Ellery Queen îl întrec în rigiditate. Asta nu înseamnă că nu ne putem delecta cu multe dintre textele faimoasei englezoaice. Preferații mei sunt însă Raymond Chandler, Dashiell Hammett, Ross Macdonald și mai recentul Stieg Larsson, în romanele cărora omenescul curge firesc și cu haz. Marii autori de romane polițiste sunt scriitori adevărați, cu înclinații ludice. Au creat și personaje memorabile (Philip Marlowe, Sam Spade, Lew Archer), pline de fermecătoare stereotipii : biroul sordid, pipa, sticluța ascunsă, loviturile primite în cap, pe neașteptate, chiar la locul crimei și, neapărat, o etică superioară.
    Am citit cu interes Cele cinci piste false de Dorothy L. Sayers, Ed. Univers, București, 1994. Proză scrisă fluent, personaje vii, mișcându-se natural, umor, situații captivante. Personajele sunt pictori profesioniști, băutori de nădejde și, simultan, pescari înrăiți. Nu lipsește nici detectivul casei, lordul Peter Wimsey, cu ticuri abia perceptibile. Se produce o crimă, iar poliția și Wimsey întorc pe față și pe dos toate posibilitățile. Până aici, toate bune și frumoase. Farmecul unui roman polițist constă în soluția finală care revelă un adevăr surprinzător. Scenariul apare, la sfârșit, clar, simplu și logic. În Cele cinci piste false rezolvarea enigmei de către Wimsey este atât de complicată și de nefirească, încât devine puțin credibilă, artificială, aproape fantastică. E ca un banc care decurge admirabil până la poanta care conține sarea și piperul. Când poanta e ratată, bancul nu există. Cam asta se întâmplă în această carte, cu o intrigă foarte încâlcită și greu de înghițit. Autoarea a vrut să facă narațiunea cât mai interesantă, însă a exagerat și a dat-o de-a berbeleacul, așa cum se rupe arcul unui ceas întors prea mult. Povestea e complicată inutil, spre paguba sa și dezamăgirea noastră.
    Se spune că arta unui pedagog constă în a face accesibile elevilor/studenților cele mai profunde teme. Prin școlile bucureștene ar fi însă, se aude, și dascăli care transformă chiar cea mai simplă problemă în ceva imposibil de înțeles. Citind un roman polițist ratat, trăiești sentimentul elevului care încearcă să învețe o lecție despre pisici, expusă în termeni hegelieni.

James Bond a devenit Mr. Bean

* Conducătorii BNR au imunitate absolută în fața legii, indiferent de gravitatea infracțiunile pe care le-ar săvârși. Parlamentarii visează la un statut similar, dar până una-alta vor să-i facă intangibili pe avocații care să-i scape de belele.  Asta se numește democrație, nu?
* Scandalul Hexi Pharma constituie un genocid. Cum să diluezi un produs de 4200 de ori? Cât de mare a fost mita pe care a dat-o firma? Isteți, băieții vor să intre în insolvență și să tragă obloanele. Într-un roman de Mark Twain, negrul Jim mărturisește că a fost cândva bogat, fiindcă a avut un dolar. Aflând că un afro-american bătrân a deschis o bancă, băiatul s-a dus la moș, dându-i dolarul. A doua zi, boșorogul l-a anunțat pe Jim că banca dăduse faliment, iar dolarul lui s-a topit. Realitatea întrece cu mult ficțiunea, numai că a doua are haz și nu e criminală.
* Stau și mă întreb ce blestem îl urmărește pe Guardiola, când catalanul alege echipe care, într-un fel sau altul, vor fi mereu perdante. Mă așteptam ca fostul antrenor al Barcelonei să câștige totul cu Bayern. De ce n-a făcut-o? Cred că omul e dependent de jucători-orchestră, ca Messi.
* Mă minunez de modul în care supraviețuiește Djokovic fără antrenor. Federer făcuse deja greșeala de a se pregăti singur, în perioada fastă a carierei sale. Cel care îl antrenează pe sârb a fost un mălai-mare în stare, în tinerețe, să dărâme terenul sub el, dar minte multă nu avea. ( Acum e un strălucit jucător de poker, dând impresia că stă cu o damigeană între picioare, trăgând din când în când combustibil, printr-un pai supradimensionat.) În sport, antrenorii buni sunt foștii jucători cerebrali, care au o mereu strategie în cap. Dobrin, Hagi, Dumitrache n-au avut/nu au stofă de mentori. Dar ce zic eu?  Pe Becker nici talentul nu l-a dat afară din casă. Cu mâna groasă și cu bâta ridicată n-ajungi foarte departe. Dacă mai adăugăm și suficiența lui Nole, nu putem decât să regretăm că un sportiv atât de înzestrat își ratează cu seninătate obiectivele.
* Am văzut cum Real Madrid a încercat, în ultima etapă, să ia campionatul Spaniei, în stilul binecunoscut. Cu ghearele, cu pumnii, ocolind jocul corect. Acum sunt sigur că arbitrii corupți sunt cheia în toate competițiile. Dacă s-a ajuns ca și în muzică, la nivel european, să fie mai apreciat mesajul decât valoarea artistică, nu se mai poate comenta nimic. Ba da. În condițiile astea putem lua un Nobel fără dureri de cap. Mă mir că pe editori nu i-a dus capul să aleagă un scriitor căruia să-i însceneze o existență plină de persecuții. (Am mai scris cândva un articol pe tema asta.) Ar fi suficient ca autorul să fie ciomăgit bine de niște angajați ai unei case editoriale, deghizați în țârcovnici. Să-l bată bine, în repetate rânduri, eventual să- provoace și alte daune. Păi ce, vrem să obținem o distincție atât de înaltă, fără să o luăm nițel și pe coajă?
* Sunt printre cei care își recunosc greșelile.  Am judecat o carte după câteva fragmente. Oricine poate face această eroare și de aceea cred că nu e oportun, pentru un romancier, să publice fragmente din cărțile sale, înainte de editarea integrală. Bărbați care urăsc femeile de Stieg Larsson este un excelent roman polițist.
* Filmele cu James Bond au ajuns pelicule pentru idioți. Pentru a nu intra în Istoria universală a tâmpeniei, regizorii cunoscutei serii cinematografice ar trebui să o dea pe comedie. În felul ăsta, toată poveștile alea cusute cu ață albă ar putea fi revigorate.  Mr. Bean ar putea face un James Bond memorabil! Ca spioni, Stan și Bran ar fi fost și mai buni.