Tompa Gábor

         Nu am socotit armata un loc unde îți poți desăvârși educația, cum o consideră alții - „Armata te face om ! ” -, dar am amintiri frumoase din perioada aceea. Contează oamenii cu care te întâlnești și care lucrează în instituția respectivă. Adevărul e că mai multă prostie îngrămădită pe metrul pătrat nu văzusem până atunci și nici n-aveam să mai văd nicăieri. Am povestit prin romanele mele scenele absurde pe care le-am trăit acolo.

- Câți ani ai, mă ? l-a întrebat colonelul pe un soldat.

- Douăzeci, să trăiți !

- Ehe, eu când eram de vârsta ta...când eram de vărsta ta.... aveam nouășpe ani !

Și s-a uitat triumfător către ofițeri : el făcuse armata când avea nouăsprezece ani ! Asta vrusese să spună.

Am făcut armata la Câmpulung Muscel, împreună cu viitori filologi, filosofi, istorici, arheologi, actori și regizori. Ultimii participau la Cântarea României, făceau repetiții în loc de instrucție și aveau ținută ștoc. Din invidie, cineva a tăiat cu baioneta chitara actorului și cântărețului Vasile Filipescu. Colonelul ne-a adunat și ne-a spus :

- Să-mi spună mie, dragă tovărășelule, ăla care a băgat baineta în ghitara lui Filipescu, de ce a fost el porc și măgar? Uite, acu’ să recunoască ! Să recunoască, dragă tovărășelule, și pe cuvântul meu de onoare dacă îi fac ceva !

Vinovatul a dat să facă un pas înainte.

- Pe cuvântul meu de onoare dacă îi fac ceva, dragă tovărășelule ! Și dacă nu i-o conveni lui, fire-ar mama lui a dracu’, ce i-oi face, să nu-mi mai zică pe nume !

Ne trezeam la cinci și jumătate dimineața, ne spălam, făceam gimnastică și alergări prin aerul de munte înghețat, făceam curat prin dormitoare și latrine, apoi, cu mâinile unse corespunzător, ne îndreptam spre cantină, pentru a lua micul dejun. După ce mâncam niște macaroane fierte în apă sărată, fără nimic altceva, ne luam armele și ne prezentam la raport, pe platoul de instrucție.

Eram apăsat de cumplita depresie din ultimul an de liceu, mă simțeam epuizat și vedeam totul ca prin ceață. Văzând că nu puteam dormi noaptea, Liviu Papadima mă chema în patul său suprapus și îmi citea, până spre dimineață, poeziile și prozele sale. Fiindcă fusesem operat de apendicită, am fost trimis o vreme ca veselar la cantină, alături de Tompa Gábor și de poetul giurgiuvean Ivan Gheorghe.

Acolo a început prietenia mea cu regizorul atât de cunoscut astăzi.  Nu știu alții cum sunt, dar eu am avut mereu lipici la unguri. Îmi place stilul lor civilizat și mă încântă faptul că ei știu să respecte niște reguli. Obligația noastră era să scoatem mâncarea companiei de la ghișeul bucătăriei, în două ovale mari, de aluminiu, să punem tacâmurile pe masă și să turnăm, în castroane, porțiile cuvenite. Ne dădeam toată silința, dar rezultatul era dezamăgitor. În timp ce la trupă, fiii de țărani se așezau cuvincios și mâncau în liniște, cu sfințenie parcă, teriștii mei, băieți de familie bună, nepoți de generali și fii de universitari și de medici celebri, se năpusteau în sala de mese ca niște sălbatici, înhățau castroanele învecinate și turnau conținutul în ale lor, după care începeau să mănânce întocmai ca niște porci la troc. Cei care se vedeau cu hrana furată rămâneau nemâncați. Constatând că munca noastră nu era apreciată, de la un timp ne-am mulțumit să punem vasele cu mâncare în capul mesei, alături de coșurile cu castroane și linguri. Ca într-un coșmar, studenții-ostași năvăleau de afară și înhățau, pe rând, câte un castron și o lingură, apoi se băteau în jurul ovalelor, pentru a se servi. Cea mai bună mâncare care se văzuse acolo era fasolea bătută, unsă cu untură.

Aveau o plăcere diabolică să facă mizerie și să lase dezordine în urma lor. Îmi amintesc că Mircea Stoian, vedeta show-ului lui Dan Capatos, actor pe atunci, ungea masa cu magiun, unt, tocăniță și, în general, cu tot ce era vâscos, unsuros, consistent.  Ăsta camarad ! Frecam îndelung mesele, dar la prânz ori seara, nesimțitul o lua de la capăt. Așa se face că, împreună cu Tompa, am luat într-o dimineață măturile cu care curățam closetul și am început să dăm cu ele pe masă, înainte ca Stoian și ceilalți să-și termine acțiunea de îndopare. Măturile erau pline de excremente înnegrite și lăsau dâre groase și urât mirositoare pe suprafața mesei și peste obiectele îngrămădite acolo. Băieții au sărit ca arși de la masă, scuturându-și mâinile de murdărie. Masa a stat așa două săptămâni încheiate și toți mâncau cu pâinea și castroanele în brațe, neîndrăznind să se apropie la mai mult de un metru de focarul de infecție, pe care îl priveau cu ochi îngroziți. Ne-au reclamat la companie, dar locotenentul-major Emil Dângeanu nici n-a vrut să creadă că eu și Tompa fusesem în stare de o asemenea crimă. I-a luat în râs pe pârâcioși ( peste zeci de ani, unul dintre ei a ajuns arheolog și se învârtea prin nu știu ce minister, altul era prefect de Constanța)  și n-a verificat plângerea lor.

̶  Fugi, bă, d-aici, că Șerban e om serios, nu face așa ceva!

După ce am făcut masa lună, nimeni n-a mai îndrăznit să o năclăiască în zemuri și sosuri.

   Imediat ce terminam treaba, mergeam pe dealurile care străjuiau orașul, făceam plajă și ne recitam propriile poeme. Îmi amintesc că Tompa  era un poet talentat și sensibil și ar fi putut face o frumoasă carieră literară. Gabor traducea poemele mele în maghiară și i le trimitea logodnicei sale Klára, actuala soție a unui faimos antrenor. Klára l-a vizitat pe prietenul meu și așa am cunoscut-o și eu. Era foarte frumoasă și nu prea știa românește, dar ne înțelegeam prin semne. De altminteri, eu și Tompa ne spuneam unul altuia Semn. Așa avea să ne numească și Papadima.  Klára îmi promisese că îmi scrie și s-a ținut de cuvânt.  Eu și Gábor am primit fiecare câte o scrisoare. Deși Klára arăta minunat, nu m-am grăbit să desfac plicul. M-am pomenit cu Tompa că a venit la mine și, palid ca un mort, mi-a spus pe un ton sinistru :

- Și p-asta tot ție ți-a scris-o !

Și a scos din sân o coală scrisă de mână, în maghiară, pe care mi-a aruncat-o în poală. Am dat din umeri : nu știam ungurește, așa că a fost nevoit să mi-o traducă el. Citea și se îneca de emoție, deși era scrisoarea unei fete către prietenul prietenului ei. Nimic deplasat, nimic strident. Era un text frumos și măgulitor pentru mine. Atunci m-am simțit dator să scot și eu scrisoarea primită de la Klára și s-o desfac. Stupoare ! Era adresată lui Tompa ! Fată inteligentă, Klára pusese intenționat scrisorile în plicuri în felul acesta, pentru ca fiecare dintre noi să știe ce a scris ea celuilalt și pentru a nu stârni bănuieli din partea logodnicului ei.

Figura lui Tompa s-a luminat. S-a bucurat ca un copil :

- Klára e foarte deșteaptă ! Totdeauna am zis că e mai deșteaptă decât mine !

Într-o zi ne prăjeam la soare, în șorturi și nepăsători, când am fost surprinși de o patrulă. Eram în afara perimetrului îngăduit, iar soldații respectivi au pus mâna pe hainele și pe centurile noastre și au luat-o la picior. Fără centuri, se chema că suntem arestați . Am țâșnit în sus și am fugit cu Gábor după ei, rugându-i să ne înapoieze ce ne luaseră. Ne apropiasem de gardul unității și milogelile noastre nu dăduseră rezultate. Atunci am trecut la amenințări și, dându-ne nepoți de generali, le-am promis celor cinci-șase trupeți iadul pentru toate zilele care le mai rămăseseră de petrecut în batalion. Asta i-a convins pe loc. Ne-au aruncat boarfele în iarbă, gratulându-ne cu niște înjurături de nereprodus.

Îmi amintesc cum într-o dimineață tomberonul din fața cantinei s-a umplut și a dat pe dinafară. În sala de mese a intrat, spumegând de furie, sanitarul batalionului, un subofițer plin de el și de zel. Ne-a ordonat tuturor veselarilor să mergem la tomberoane și a avut tâmpita idee de a ne culca în zoaiele alea. Cei de la trupă au executat ordinul, dar eu și Tompa  am rămas în picioare, rânjind batjocoritor.

- Culcat, caporal, striga la mine, ca ieșit din minți, plutonierul.

- Du-te în p.. mă-tii !

- Nu execuți ordinul ?

Îi răspundeam cu aceeași înjurătură. Unitatea era la poalele dealului și, ca să ne convingă pe Tompa și mine să ne aruncăm în lături, le-a ordonat celorlalți să urce, târâș, panta dealului.

- Culcați-vă, mă, și voi, ce dracu ! au început ăia. Nu vedeți ce ne face ?

- Păi, dacă sunteți proști ! a zis Tompa.

Până la urmă, sanitarul a plecat înjurând către comandament, promițându-ne batalionul disciplinar și pierderea facultății. Într-un târziu s-au ridicat și amărâții care fuseseră tăvăliți prin zoaie ca vai de ei, iar scena n-a avut nicio urmare. Subofițerul și-o fi zis că suntem fii de mahări, de am avut atâta tupeu și nu ne-a raportat superiorilor, ca să nu-și lege o tinichea de coadă. A trecut peste câteva zile pe la cantină și a spus ceva în genul că nu prea am fost educați în casele părintești. ( Tatăl lui Tompa era directorul IATC-ului din Târgu Mureș.)

Când vremea era urâtă, jucam fotbal cu bănuți pe mesele unității. Am fost surprinși de maiorul Gorgonețu, care ne-a dat două zile de arest ( a uitat pe urmă să ne și aresteze ! ) și de un locotenent care se ascundea după ușă și intra pe neașteptate, în repetate rânduri, pentru a ne lua banii.

Când apărea un ofițer, primul care îl vedea era obligat să strige „Atențiune !” și toți luau poziție de drepți. Locotenentul respectiv, un ghiolban mustăcios, striga chiar el comanda și se îndrepta către masă pe care o curăța de toate monedele.

- Ce p... mea, eu n-am nevoie de bani ?

Ne-a făcut figura de mai multe ori ori, până ne-a lefterit.

Tompa avea simțul limbii și sesiza greșelile de exprimare ale superiorilor.

- Semn, ai văzut, mă, cum zicea colonelul ? Să aveți o conduită de comportament frumoasă ! Ha, ha, ha, ha !

Despe Gorgonețu, pe care Doru Mareș îl considera un boier, spunea :

- Semn, în timp ce toată lumea se deplasează pe aici în pas de defilare, Gorgonețu ăsta merge în pași de ezitare !

Nu uit episodul când Gábor adormise, iar un tovarăș de arme a încercat să-i fure ceasul. Amicul meu s-a trezit , l-a surprins pe hoț și i-a arătat obrazul. Oricare altul dintre noi ar fi sărit la bătaie, dar Tompa  era prea frumos educat ca să facă așa ceva. Culmea e că nătărăul care vrusese să se procopsească s-a supărat tot el.

Când ne-am nimerit amândoi în spital,  la Pitești, Tompa  mă târa afară, în curtea betonată, să ne plimbăm, deși era un sfârșit de februarie friguros, iar noi eram numai în pijamale. De cele mai multe ori refuzam să mă călesc în felul acesta.

- Semn, tu nu simți primăvara, mă ! spunea, supărat, amicul meu.

Trăiam în plin Kafka. După cutremurul din '77, același colonel ne-a adunat și ne-a zis :

- Vedeți și voi ce s-a întâmplat cu cutremurul ăsta național...de acum... ăăă.... Voi stați ca niște puturoși aici și ascultați clandestin postul ăla de radio.... cum dracu se numește ?....ăăă... ( Între timp, i-a șoptit un locotenent numele canalului respectiv. ) Aha, Europa liberă, cum îi zice, și chiar așa și este, fire-ar mama lor a dracu’ ! Iar soldații destoinici din București umblă printre ruine și culeg câte un ficat, câte un picior, câte un stomac și....ăăăăă... nu se mai știe niciodată ale cui e !

 Tompa m-a privit și a clătinat din cap într-un mod de neimitat.

Înainte de a ieși pentru ultima dată pe poarta unității, câțiva dintre noi i-am strâns mâna, în semn de despărțire, gradatului care ne instruise.

-  Succes în viață ! Și multe argumente ! a strigat caporalul după noi, făcându-ne să rămânem încremeniți de uimire.

Între timp, prietenul meu maghiar a făcut o măreață carieră de regizor, intrând în galeria marilor personalități ale teatrului nostru. Nu pot decât să mă bucur pentru el.

Recent ne-am reîntâlnit pe Facebook și în urmă cu două sau trei luni – pentru mine, timpul a devenit relativ - am schimbat câteva propoziții.

P.S.  1. Tompa avea mult umor. În Spitalul Militar din Pitești erau internați și alți maghiari. Unul dintre ei mergea cocârjat, înconvoiat de o teribilă suferință. Un camarad l-a întrebat pe prietenul meu de ce suferă necăjitul soldat. Tompa a devenit grav și a glăsuit următoarele :
- Vezi tu, când a venit aici, în urmă cu două săptămâni, pe băiatul ăla l-a trecut pișatul. A fost plimbat din cabinet în cabinet, din laborator la administrație și, cum s-a făcut, cum s-a dres, omul nostru n-a apucat nici până acum să se pișe.
        2. Printre cei cu care mă întâlneam pe holul spitalului, era un bărbat încă tânăr, cu o ținută marțială. Deși purta halat, ca toți bolnavii, mergea țanțoș de parcă înghițise o sabie, dându-și trufaș capul pe spate și aruncând priviri nemiloase celorlalți oropsiți ai soartei. Mă loveam de el, invariabil, în fața unor uși. Sunt un tip politicos, chiar protocolar, dar, cum am spus-o de atâtea ori, nu-i înghit pe aroganți cărora le fac invariabil tot felul de surprize. De obicei, invit pe oricine se nimerește înaintea unei intrări să treacă înaintea mea ( cum făcea jucătorul de tenis australian Rod Laver), dar pe individul ăla îl îmbrânceam ușor de fiecare dată și i-o luam înainte. O dată nu l-am lăsat să treacă prin fața mea! Iar el îmi arunca priviri nimicitoare.
- Ce dracu' ai, mă, cu ăla? m-a întrebat un soldat. Tu știi cine e? E maiorul X, șeful de stat major al batalionului din oraș.
Noroc că pe maior l-au surprins într-o noapte în timp ce o regula pe o asistentă, pe canapeaua din holul central al spitalului și l-au externat, că altminteri cine știe în ce belele mai intram.