Ioan Alexandru

    Am avut şansa de a trăi o vreme în preajma unor mari oameni. Printre ei, poetul Ioan Alexandru, care era lector universitar la catedra de literatură comparată. Era în toamna anului 1977, când făceam "practică" la o fermă viticolă din Dobrogea. Acolo i-am văzut prima dată pe Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Ştefan Cazimir, Mihai Marta, Alexandru Sincu, Ion Vasile Şerban, Gheorghe Frâncu, Petre Nicolau, Traian Podgoreanu, Ion Rotaru, Antoaneta Tănăsescu şi alţi universitari prestigioşi. Pe eminentul Paul Cornea, profesorul profesorilor, aveam să-l întâlnesc peste un an. La fel s-au petrecut lucrurile cu Crohmălniceanu, Piru, Florin Manolescu. Îmi aduc aminte că Eugen Simion venise direct de la Paris, iar noi, în frunte cu Călin-Andrei Mihăilescu, am năvălit în camera lui pentru a-i afla opinia în diferite probleme literare şi sociale. Simion era greoi, stângaci, lipsit de spontaneitate. Printre cei care participau cu ardoare la discuţie, dar spuneau numai tâmpenii, era un băiat slab, ușor antipatic prin insistenţa cu care se băga în vorbă şi prin nepriceperea lui în ale literaturii. Dorea din tot sufletul să iasă în evidenţă, să-şi afirme punctul de vedere. Pueril, de fiecare dată. Am întrebat pe cineva cine este și mi s-a răspuns că e unul...  Patapievici, student la fizică. Dar să revin la Ioan Alexandru. Poetul se comporta cu totul diferit de ceilalţi profesori. Nu ne certa niciodată că nu reuşeam să facem norma de 40 de lădiţe cu struguri pe zi, ne vorbea frumos, iar la cantină stătea cuminte la coadă, în spatele studenţilor. Bineînţeles că îl luam pe sus şi îl duceam, înaintea tuturor, la ghişeul de unde ne ridicam porţiile de mâncare. Ziua, în vie, mă grăbeam să fac împovărătoarele lădiţe şi nu mai culegeam boabele de struguri care rămâneau pe cărare, în urma mea. El a trecut, a văzut ce făceam, dar nu a spus nimic şi a dispărut. A reapărut imediat cu o lădiţă goală în braţe, a îngenuncheat pe rândul de vie şi a început să culeagă bobiţele de struguri lăsate de mine de izbelişte. Vă daţi seama că nu am mai lăsat, după aceea, un singur bob în urmă. Peste două zile s-a întâmplat miracolul. Omul vorbea. S-a apropiat de mine şi a început să-mi spună ceva despre vikingi, despre vântul care ne influenţează stările sufleteşti, despre faptul că în fiecare ceas al zilei, lumina are altă culoare, despre frumuseţe şi rostul existenţei noastre în lume şi în cosmos. A continuat să-mi vorbească dimineaţa, în autobuzul care ne ducea la podgorie, la amiază, în aceeaşi maşină şi după-amiaza, când ne plimbam pe dealurile din jur, nişte coline albe, prăfoase, care mă făceau să cred că mă aflu pe Lună. Într-un rând, în vie se adunaseră toţi studenţii şi-l ascultau uluiţi : a fost primul om care m-a impresionat puternic prin talentul său oratoric, susţinut de un evident talent literar. Ţin minte uimirea mea, când l-am văzut pe Nicolae Manolescu, care a trecut pe lângă noi, zâmbind mefistofelic, în timp ce trăgea cu urechea, amuzat, la cuvintele lui Alexandru. Și mai mirat am fost când, la sfârșitul sublimei predici, Manolescu s-a apropiat de orator și i-a întins mâna. Alexandru a surâs chinuit și i-a răspuns cu...mâna stângă. Nu se iubeau unul pe celălalt, dar, ca niște cărturari civilizați, se suportau. Am înţeles mai târziu că Ioan Alexandru îşi alegea, în fiecare an, un student din anul I, pe care căuta să-l îndrume pe căile luminii şi ale cunoaşterii. În anul acela, eu eram alesul. Într-o după-amiază mergeam, cu câţiva colegi ( printre ei, Marin Neagu, Doru Mareș, Ştefan Cârje), pe un drum construit chiar pe malul Dunării, ducându-ne în sat ( se numea, ca şi ferma, Cochirleni), unde aflasem că la o cârciumă există, în afară de băutură, multe şi nepreţuite cărţi care erau de negăsit în Bucureşti. Pe malul fluviului bătea vântul şi se făcuse răcoare, deşi era încă soare. Din sens opus se apropia un adolescent, cu gluga hanoracului trasă pe cap, pentru a se apăra de aerul rece. Am încremenit când mi-am dat seama că tânărul era Ioan Alexandru în persoană. S-a apropiat de noi şi a început să-mi vorbească.

Mi-a spus că fusese în cătun să telefoneze acasă pentru a afla ce-i fac pruncii. Apoi a continuat ceea ce începuse să-mi spună de dimineață.

- În jurul nostru este numai frumusețe. Priveşte, frate, mi-a zis el, punându-mi mâna pe umăr.

Soarele apunea direct în Dunăre, ca într-un vulcan roșu și leneș.

- Ia aminte cât de frumos este soarele, cât de frumos este fluviul, cât de frumos este pescarul acela care traversează apa cu barca. Priveşte cât de frumoase sunt mişcările lui !

În acel moment, pe lângă noi trecea un ins cu o figură abrutizată, de beţivan, lovit pe faţă, nebărbierit, într-o droaşcă amărâtă, trasă de un măgar.

- Cât de frumos este omul acela, cât de frumos este măgarul acela ! a exclamat poetul. 

Colegii mei n-au mai rezistat şi au izbucnit în râs.

Se ştie că mulţi oameni de cultură sunt supărăcioşi şi resentimentari. Nicolae Iorga nu mai vorbea niciodată cu prietenii pe care-i zărea discutând cu vreun duşman al lui. Şi avea mulţi duşmani. O surpriză mă aştepta şi din partea lui Ioan Alexandru. Într-o dimineaţă am vrut să aflu ce părere are despre Marin Preda. Aşteptam opinia unui mare poet despre un mare prozator. Şi l-am întrebat cam abrupt:

- Ce părere aveţi despre Marin Preda ?

Alexandru m-a privit ciudat, şi-a întors ochii către dealurile care acopereau orizontul, s-a scărpinat în cap şi mi-a spus, jenat parcă el însuşi de ceea ce-mi comunica :

- Frate Ioane, ăsta e un om fără niciun Dumnezeu !

Şi a plecat de lângă mine, lăsându-mă pradă unei teribile nedumeriri.

P.S. Un mic text împrumutat de la Nicolae Stan.

Dialog Preda- Țoiu, relatat în Jurnal intim, de C. Țoiu.
” 9 martie 1977. M. Preda vârându-și în buzunare sutele de mii încasate. Preda : 

- Dumneata, când scrii, scrii bine, când vorbești, ești complicat.

- Nu, am zis eu, dumneata ești simplist.”