O eclatantă carieră de prozator : Ștefan Agopian. Un punct de vedere

      Vrând să scriu despre Ștefan Agopian, m-am lovit de nenumărate dificultăți și am fost de mai multe ori pe punctul de a renunța. Nedumeririle mele s-au ținut lanț. Am fost uimit să văd că unii nu-l înțeleg, altora nu le place, iar destui n-au habar de valoarea scriitorului. Să fii critic reputat și să-l sfătuiești pe Agopian să renunțe la scris e ca și cum ai pune un diagnostic grav unui om mai mult decât sănătos! Pe urmă am văzut că studiile care i s-au dedicat se mișcă într-o zonă a generalității, fără să atingă miezul prozei scrise de acest armean de catifea. Nu cred că despre autor s-a pronunțat Dumitru Augustin Doman, care ar fi găsit o formulă potrivită. Am citit Tobit cu încântare, dar Ziua mâniei, deși scrisă impecabil, mi s-a părut inadecvată la talentul special al autorului. Va trebui să recitesc cartea. Scriitori precum Agopian apar târziu într-o literatură, când limba este coaptă, colorată și are potențial multisenzorial. La o privire superficială, Agopian ar face parte din aceeași familie cu Sadoveanu, Galaction, Mateiu Caragiale, Fănuș Neagu, Eugen Barbu, Ștefan Bănulescu, Paul Georgescu, Ioan Dan Nicolescu. Cu Paul Georgescu are în comun o amprentă apăsat livrescă. Cu Barbu, fundalul istoric. Totuși, se deosebește fundamental de aceștia. Nu-l cunosc personal pe Agopian, însă scriitorul face toți banii. Gândiți-vă la un Galaction trecut prin Kafka, având apetitul senzorial al lui Bruno Schulz. Agopian ar trebui să fie tradus, mediatizat și premiat pe toate meridianele lumii. Interesant e că talentul scriitorului s-a manifestat intermitent. A secat și a reînviat asemenea izvoarelor unei fântâni miraculoase. Agopian scrie o carte în mulți ani, cu pauze lungi și cu reveniri spectaculoase. Din acest punct de vedere, Fric este deopotrivă o agonie și o apoteoză. Nimic nu mai e de spus, totul s-a scris și oricum e inutil să mai întristăm hârtia cu textele noastre, pare a spune Agopian. Sunt printre cei care îi iubesc pe scriitorii care produc puțin ( cinci-șase cărți ) și nu transformă arta literară într-o industrie sau într-o meserie, ca aceea de croitor : Mateiu, Flaubert, Stendhal, Bănulescu, Dostoievski, Camil Petrescu, Anton Holban etc. Să scrii sute de volume este o denigrare a profesiei și o insultă adusă cititorilor transformați în cumpărători de bomboane. Din acest punct de vedere, Agopian este un unicat.  E un alt Anton Pann, care, venind din afara literarului, stăpânește limba în mod miraculos.  E o proză densă, opulentă, suficientă sieși. Să vedem, în termeni concreți, care este formula artistică atât de originală propusă de Ștefan Agopian.
1. Ștefan Agopian optează pentru o perioadă incertă din istoria noastră, cu tulburări ample și cu schimbări de situație permanente: secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. Elementele de civilizație modernă abia mijesc. Suntem sub ocupație străină, mișcările de trupe sunt ceva obișnuit, fundalul e mohorât ca în picturile lui Rembrandt și doar zăpada din peisaj modelează contururi stranii : ”Prin pâcla ce acoperea cerul apăru un soare albicios și rece și, bucurându-se de aceasta și de imaginea femeii lui dragi, porni într-aiurea peste câmpuri. Crengile arborilor înghețați sclipiră în soarele acela de argint. Câmpul era tot pete mari, albe și negre, și sub copita calului pământul se simțea tare, scoțând sunete nefirești.” ( Tache de catifea, Polirom, 2004, pag. 87)  În acest decor se poate întâmpla orice, iar nefirescul devine credibil.
2. Întâmplările sunt oarecum kafkiene, dar cu o notă profund originală. Ce fac personajele? Mai nimic. Așteaptă ceva sau pe cineva, povestesc, se preumblă de undeva spre altundeva, intră în hora unor întâmplări stranii. Boierul Lăpai merge la pețit și așteaptă afară, în ploaie, o noapte întreagă, călare pe o mârțoagă care abia se ține pe picioare.  Umanitatea lui Agopian este sunt sumbru-grotescă. Contracandidatul lui Lăpai este o masă informă de grăsime, un fel de Flămânzilă mai urât care mănâncă, roade, fărâmă între fălci și înghite tot ce-i cade la îndemână. Mamona cel Tânăr e demonic, Piticul e o păpușa deformată și enigmatică etc. Sunt personaje bidimensionale, lipsite de adâncime psihologică ( fără ca prin aceasta nivelul artistic al paginilor scrise de Agopian să aibă de suferit),  dar care dau un spectacol burlesc și îi lasă în ceață pe cei obișnuiți doar cu anumite tipuri de proză. Leneveala, somnolența, trăncăneala și lipsa de acțiune devin acțiunea însăși. Un motiv fundamental este privitul pe fereastră. Apare de atâtea ori, dar nu plictisește decât dacă ai alt orizont de așteptare ; ”Începuse să se întunece, își privi ceasul, era de abia trecut de 2, și după un timp prinse să fulguiască arar.”( pag. 92)  Agopian are în mod cert instinctul unei limbi cu aură puternic evocatoare.
3. Agopian este un prozator pictural. Suita de tablouri din cărțile lui Agopian sunt de o ciudată frumusețe. Cei care strigă că totul e artificial au dreptatea lor : totul ține de gust. Cum era Cartea Milionarului? Dar Orbirea lui Canetti? Nu mai vorbesc despre unele cărți ale lui Mircea Cărtărescu, atât de apreciate de toată lumea. Iată câteva mostre din Tache de catifea:” Un orologiu începu să bată într-o vreme și cu ochiul închis am văzut o pată albastră, și în jurul ei galben și roșu și portocaliu, și pata, făcându-se violetă, se mișcă alene într-o parte, închizându-se la culoare.”( pag. 114) Sau :”Și când ridică piciorul, ceașca se mai văzu o dată licărind molcom și o rază de soare căzând pe ea, apoi raza se sparse în mii de de raze ca într-o explozie și o lumină scurtă se făcu în cameră și orbitoare.” ( pag. 121) Viziunile sunt teribile :” Și îmi întinse o mână mirosind altfel decât camforul, mi-o vârî sub nas, și un rubin uriaș străluci o clipă din bezna lui roșie și tăioasă. Și în el se văzu aidoma ca în cameră, numai că roșu și mort și trist, și, râzând batjocoritoare, sluga din dreapta mamei se vedea ca un diavol rânjind și schimonosindu-se, și lângă slugă, șezând, mama își pierdu trăsăturile, carnea începu să i se topească pe față ca o ceară și curând nu rămaseră decât oasele unui craniu gălbui și mobil. ” ( pag.115)
4. La Agopian, intriga lipsește sau este bine ascunsă. De aici provin cele mai multe dificultăți la lectură. Chiar și cititorii de anduranță, printre care mă număr, simt nevoia să ia o pauză și duc cu greu textul la capăt. Până și la Kafka personajele au o motivație exterioară care lipsește cu desăvârșire în Manualul întâmplărilor, de pildă, poate cea mai bună carte a lui Agopian. În Procesul, Josef K. este arestat și suportă calvarul unei judecăți ale cărei rațiuni rămân necunoscute. În Castelul, K. este angajat ca arpentor de proprietarul unui castel, dar este ținut la distanță, în satul vecin, pe termen nelimitat. În America, eroul face o călătorie în căutarea unui unchi și a unui trai mai bun. Ce urmăresc personajele lui Agopian, oameni pacifiști, dar capabili de cruzime? Lucruri mărunte, căpătuieli de doi lei. Tache, personajele din Tobit sau din Tache de catifea se mișcă lent, iar farmecul narațiunii este dat de discuții ciudate și de imagini surprinzătoare.
5. În Tache de catifea este introdusă tehnica, oarecum faulkneriană, a introducerii în relatare a uni personaj care comentează retrospectiv, prin câte o replică, întâmplările. Efectul este remarcabil.
6. Erotismul lui Agopian este abundent, direct, pitoresc, de o expresivitate specifică. Într-o eventuală monografie, ar merita un capitol aparte.
7. Să nu se creadă că oricine ar folosi această rețetă ar obține efecte pe măsură. Este nevoie de geniu literar pentru a crea o atmosferă ca aceea din scrierile lui Agopian. Și Agopian are așa ceva. El este un Platonov al nostru și mă gândesc cum ar arăta o carte a sa ecranizată de Andrei Tarkovski.
Ajuns aici, mărturisesc că trăiesc o stare oarecum opusă celei prin care a trecut Eugen Ionescu când îi desființa pe Tudor Arghezi și pe Ion Barbu. Poezia acelora începuse să i se pară tânărului critic de o copleșitoare frumusețe. În ceea ce mă privește, îmi dau seama că argumentele aduse de mine în sprijinul ideii că Ștefan Agopian este un prozator original și valoros ar putea fi folosite de alții pentru a-i  face autorului amare reproșuri. Aceleași idei pot sluji unui refuz. Gândirea este subiectivă și demonică. De aceea consider că deschiderea către formule artistice variate este benefică pentru un scriitor și mai ales pentru un critic. Oricum, Manualul întâmplărilor rămâne o certitudine dincolo de orice opțiune, dincolo de orice orientare literară.
Acest text este o schiță din care s-ar putea dezvolta un studiu aplicat și amplu.

P. S. 1. Alături de Manualul întâmplărilor aș pune Tache de catifea și Fric.
        2. Pentru o vreme voi lăsa în pace cărțile altora și mă voi ocupa de ale mele.