O eclatantă carieră de prozator : Ștefan Agopian. Un punct de vedere

      Vrând să scriu despre Ștefan Agopian, m-am lovit de nenumărate dificultăți și am fost de mai multe ori pe punctul de a renunța. Nedumeririle mele s-au ținut lanț. Am fost uimit să văd că unii nu-l înțeleg, altora nu le place, iar destui n-au habar de valoarea scriitorului. Să fii critic reputat și să-l sfătuiești pe Agopian să renunțe la scris e ca și cum ai pune un diagnostic grav unui om mai mult decât sănătos! Pe urmă am văzut că studiile care i s-au dedicat se mișcă într-o zonă a generalității, fără să atingă miezul prozei scrise de acest armean de catifea. Nu cred că despre autor s-a pronunțat Dumitru Augustin Doman, care ar fi găsit o formulă potrivită. Am citit Tobit cu încântare, dar Ziua mâniei, deși scrisă impecabil, mi s-a părut inadecvată la talentul special al autorului. Va trebui să recitesc cartea. Scriitori precum Agopian apar târziu într-o literatură, când limba este coaptă, colorată și are potențial multisenzorial. La o privire superficială, Agopian ar face parte din aceeași familie cu Sadoveanu, Galaction, Mateiu Caragiale, Fănuș Neagu, Eugen Barbu, Ștefan Bănulescu, Paul Georgescu, Ioan Dan Nicolescu. Cu Paul Georgescu are în comun o amprentă apăsat livrescă. Cu Barbu, fundalul istoric. Totuși, se deosebește fundamental de aceștia. Nu-l cunosc personal pe Agopian, însă scriitorul face toți banii. Gândiți-vă la un Galaction trecut prin Kafka, având apetitul senzorial al lui Bruno Schulz. Agopian ar trebui să fie tradus, mediatizat și premiat pe toate meridianele lumii. Interesant e că talentul scriitorului s-a manifestat intermitent. A secat și a reînviat asemenea izvoarelor unei fântâni miraculoase. Agopian scrie o carte în mulți ani, cu pauze lungi și cu reveniri spectaculoase. Din acest punct de vedere, Fric este deopotrivă o agonie și o apoteoză. Nimic nu mai e de spus, totul s-a scris și oricum e inutil să mai întristăm hârtia cu textele noastre, pare a spune Agopian. Sunt printre cei care îi iubesc pe scriitorii care produc puțin ( cinci-șase cărți ) și nu transformă arta literară într-o industrie sau într-o meserie, ca aceea de croitor : Mateiu, Flaubert, Stendhal, Bănulescu, Dostoievski, Camil Petrescu, Anton Holban etc. Să scrii sute de volume este o denigrare a profesiei și o insultă adusă cititorilor transformați în cumpărători de bomboane. Din acest punct de vedere, Agopian este un unicat.  E un alt Anton Pann, care, venind din afara literarului, stăpânește limba în mod miraculos.  E o proză densă, opulentă, suficientă sieși. Să vedem, în termeni concreți, care este formula artistică atât de originală propusă de Ștefan Agopian.
1. Ștefan Agopian optează pentru o perioadă incertă din istoria noastră, cu tulburări ample și cu schimbări de situație permanente: secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. Elementele de civilizație modernă abia mijesc. Suntem sub ocupație străină, mișcările de trupe sunt ceva obișnuit, fundalul e mohorât ca în picturile lui Rembrandt și doar zăpada din peisaj modelează contururi stranii : ”Prin pâcla ce acoperea cerul apăru un soare albicios și rece și, bucurându-se de aceasta și de imaginea femeii lui dragi, porni într-aiurea peste câmpuri. Crengile arborilor înghețați sclipiră în soarele acela de argint. Câmpul era tot pete mari, albe și negre, și sub copita calului pământul se simțea tare, scoțând sunete nefirești.” ( Tache de catifea, Polirom, 2004, pag. 87)  În acest decor se poate întâmpla orice, iar nefirescul devine credibil.
2. Întâmplările sunt oarecum kafkiene, dar cu o notă profund originală. Ce fac personajele? Mai nimic. Așteaptă ceva sau pe cineva, povestesc, se preumblă de undeva spre altundeva, intră în hora unor întâmplări stranii. Boierul Lăpai merge la pețit și așteaptă afară, în ploaie, o noapte întreagă, călare pe o mârțoagă care abia se ține pe picioare.  Umanitatea lui Agopian este sunt sumbru-grotescă. Contracandidatul lui Lăpai este o masă informă de grăsime, un fel de Flămânzilă mai urât care mănâncă, roade, fărâmă între fălci și înghite tot ce-i cade la îndemână. Mamona cel Tânăr e demonic, Piticul e o păpușa deformată și enigmatică etc. Sunt personaje bidimensionale, lipsite de adâncime psihologică ( fără ca prin aceasta nivelul artistic al paginilor scrise de Agopian să aibă de suferit),  dar care dau un spectacol burlesc și îi lasă în ceață pe cei obișnuiți doar cu anumite tipuri de proză. Leneveala, somnolența, trăncăneala și lipsa de acțiune devin acțiunea însăși. Un motiv fundamental este privitul pe fereastră. Apare de atâtea ori, dar nu plictisește decât dacă ai alt orizont de așteptare ; ”Începuse să se întunece, își privi ceasul, era de abia trecut de 2, și după un timp prinse să fulguiască arar.”( pag. 92)  Agopian are în mod cert instinctul unei limbi cu aură puternic evocatoare.
3. Agopian este un prozator pictural. Suita de tablouri din cărțile lui Agopian sunt de o ciudată frumusețe. Cei care strigă că totul e artificial au dreptatea lor : totul ține de gust. Cum era Cartea Milionarului? Dar Orbirea lui Canetti? Nu mai vorbesc despre unele cărți ale lui Mircea Cărtărescu, atât de apreciate de toată lumea. Iată câteva mostre din Tache de catifea:” Un orologiu începu să bată într-o vreme și cu ochiul închis am văzut o pată albastră, și în jurul ei galben și roșu și portocaliu, și pata, făcându-se violetă, se mișcă alene într-o parte, închizându-se la culoare.”( pag. 114) Sau :”Și când ridică piciorul, ceașca se mai văzu o dată licărind molcom și o rază de soare căzând pe ea, apoi raza se sparse în mii de de raze ca într-o explozie și o lumină scurtă se făcu în cameră și orbitoare.” ( pag. 121) Viziunile sunt teribile :” Și îmi întinse o mână mirosind altfel decât camforul, mi-o vârî sub nas, și un rubin uriaș străluci o clipă din bezna lui roșie și tăioasă. Și în el se văzu aidoma ca în cameră, numai că roșu și mort și trist, și, râzând batjocoritoare, sluga din dreapta mamei se vedea ca un diavol rânjind și schimonosindu-se, și lângă slugă, șezând, mama își pierdu trăsăturile, carnea începu să i se topească pe față ca o ceară și curând nu rămaseră decât oasele unui craniu gălbui și mobil. ” ( pag.115)
4. La Agopian, intriga lipsește sau este bine ascunsă. De aici provin cele mai multe dificultăți la lectură. Chiar și cititorii de anduranță, printre care mă număr, simt nevoia să ia o pauză și duc cu greu textul la capăt. Până și la Kafka personajele au o motivație exterioară care lipsește cu desăvârșire în Manualul întâmplărilor, de pildă, poate cea mai bună carte a lui Agopian. În Procesul, Josef K. este arestat și suportă calvarul unei judecăți ale cărei rațiuni rămân necunoscute. În Castelul, K. este angajat ca arpentor de proprietarul unui castel, dar este ținut la distanță, în satul vecin, pe termen nelimitat. În America, eroul face o călătorie în căutarea unui unchi și a unui trai mai bun. Ce urmăresc personajele lui Agopian, oameni pacifiști, dar capabili de cruzime? Lucruri mărunte, căpătuieli de doi lei. Tache, personajele din Tobit sau din Tache de catifea se mișcă lent, iar farmecul narațiunii este dat de discuții ciudate și de imagini surprinzătoare.
5. În Tache de catifea este introdusă tehnica, oarecum faulkneriană, a introducerii în relatare a uni personaj care comentează retrospectiv, prin câte o replică, întâmplările. Efectul este remarcabil.
6. Erotismul lui Agopian este abundent, direct, pitoresc, de o expresivitate specifică. Într-o eventuală monografie, ar merita un capitol aparte.
7. Să nu se creadă că oricine ar folosi această rețetă ar obține efecte pe măsură. Este nevoie de geniu literar pentru a crea o atmosferă ca aceea din scrierile lui Agopian. Și Agopian are așa ceva. El este un Platonov al nostru și mă gândesc cum ar arăta o carte a sa ecranizată de Andrei Tarkovski.
Ajuns aici, mărturisesc că trăiesc o stare oarecum opusă celei prin care a trecut Eugen Ionescu când îi desființa pe Tudor Arghezi și pe Ion Barbu. Poezia acelora începuse să i se pară tânărului critic de o copleșitoare frumusețe. În ceea ce mă privește, îmi dau seama că argumentele aduse de mine în sprijinul ideii că Ștefan Agopian este un prozator original și valoros ar putea fi folosite de alții pentru a-i  face autorului amare reproșuri. Aceleași idei pot sluji unui refuz. Gândirea este subiectivă și demonică. De aceea consider că deschiderea către formule artistice variate este benefică pentru un scriitor și mai ales pentru un critic. Oricum, Manualul întâmplărilor rămâne o certitudine dincolo de orice opțiune, dincolo de orice orientare literară.
Acest text este o schiță din care s-ar putea dezvolta un studiu aplicat și amplu.

P. S. 1. Alături de Manualul întâmplărilor aș pune Tache de catifea și Fric.
        2. Pentru o vreme voi lăsa în pace cărțile altora și mă voi ocupa de ale mele.

Constituția ca o umbrelă

* Am în cap un articol despre Ștefan Agopian. Ezit să scriu textul și fac asta de luni de zile. Am răsfoit ce s-a scris despre prozator și am constatat că în cele mai multe cazuri - sunt prefețe și studii docte - se vehiculează niște generalități care nu ating formula literară inconfundabilă a autorului. Cu câteva excepții ( printre care, helas, Nicolae Manolescu, Eugen Negrici și Paul Georgescu), destui critici l-au tratat inadecvat pe Agopian. M-am izbit de tot felul de dificultăți. Puțini scriitori au atât de mulți dușmani precum autorul lui Tache de catifea. Înțeleg că armeanul are o limbă ascuțită, urzicătoare, dar lucrurile merg mult prea departe. E inadmisibil ca relațiile personale să influențeze negativ receptarea unei opere. Pe urmă am văzut că prozele lui Agopian plac unui număr redus de cititori, unii dintre ei fiind ei înșiși scriitori. ( În acest sens, cititorii seamănă cu autorul : Agopian e un cititor leneș, comod, care nu știe să admire. ) Două lucruri sunt curioase. Agopian nu e un filolog îndrăgostit de pulpa suculentă a vorbelor sau de o sintaxă spectaculoasă : el descinde din afara zonei literare, din lumea chimiei și a numismaticii. E un alt Anton Pann, care, venind din afara literarului, stăpânește limba în mod miraculos. La Agopian, intriga este bine ascunsă ori inexistentă, însă acest aspect nu influențează deloc valoarea indiscutabilă a operei sale. El este un autor rafinat, un stilist, un artist care poate fi gustat doar de cunoscători și de esteți, făcând parte din familia povestitorilor de vocație : Sadoveanu, Galaction, Bănulescu, Paul Georgescu. Cu ultimul are în comun și o amprentă apăsat livrescă. Prin atmosferă și personaje amintește de o ipostază a lui Eugen Barbu. E kafkian în dialoguri și în narațiune și flamand în descrieri. Na, că am început să-i conturez profilul artistic!
În fine, mi-am dat seama că, subliniindu-i meritele, îi voi lua de suflet și pe dușmanii armeanului. Evident că mi-l voi face inamic pe Agopian. Să mă explic. Dacă voi scrie că e mare, unic etc., îmi voi asigura antipatia criticilor de meserie. Ce treabă are ăsta, bă, să vină el și să aibă pretenția că pune lucrurile la punct? La rândul său, Agopian se va supăra și el. E cârcotaș, veșnic nemulțumit. Am scris ”mare”, nu ”foarte mare”. Îl știu pe un cunoscut scriitor care se supără pentru cea mai mică observație, chiar dacă dacă l-ai făcut genial! E mare grădina literaturii române. Oricum aș da-o, n-ar fi bine.  Și mi-e silă de conflicte. Iată un caz în care biografia unui om aduce deservicii majore operei sale. Dacă voi scrie textul, nu voi spune nici că e mare, nici că e minor. Voi defini, pur și simplu, formula sa artistică. Dar tare mi-e teamă că, prin vreo două argumente, i-am făcut deja pe membrii ambelor tabere să-și ascută ghearele. Iar când voi scrie cele câteva rânduri, mă aștept ca un tânăr iscusit și prompt să-mi ia ideile și să dezvolte o teză academică.
* După ce a stat mahmur vreo trei luni, Mutu se pregătește să plece de la Dinamo. A lansat fumigene și s-a dovedit că nu-l poate aduce nici pe Gojgaru, un fost fotbalist la o echipă sătească, ajuns la pensie. Cine are încredere în Mutu? O tută rămâne o tută. A încercat să demoleze ce construiește Andone și n-a reușit. Păcat, mare păcat de acest talent al fotbalului românesc! Dacă la ambiția și la talentul său, Mutu n-ar fi adăugat și o prostie pe măsură, ar fi fost singurul român laureat al Balonului de Aur.
* Am fost emoționat de felul în care Președintele învestit în funcție al Statelor Unite a jurat pe Constituție. Da, e un mod de a juca cinstit. Dar la oportunismul nostru, nu putem judeca lucrurile corect. Premiul Nobel pentru Literatură a fost decernat unui cântăreț și toată lumea bună românească a căzut în extaz. Da, a meritat Nobelul! Da, e un mare poet! Halal! Cum poți să spui asta când încă sunt în viață și scriu Ismail Kadare, Philip Roth și mulți alții? O mai mare bătaie de joc la adresa culturii americane nici nu se putea imagina. A trebuit ca Vargas Llosa, el însuși laureat, să scrie că anul viitor premiul va fi dat unui fotbalist. Eu anunțasem și numele fotbalistului : Cristiano Ronaldo. Obediența cu care acceptăm să ni se vâre pe gât orice porcărie este dezarmantă. Dacă într-un stat este pus un Președinte care n-a fost votat de nimeni, vom începe să urlăm de entuziasm.  Iată adevărata democrație! Iată forța democrației! Lăsând toate astea la o parte, voi spune că admir faptul că americanii se bazează pe niște repere de neclintit, așa cum este Constituția, o adevărată Stea Polară a politicii de peste ocean. Mă gândesc cu amărăciune cum stă treaba cu Constituția noastră. Știu că a fost făcută de Antonie Iorgovan, pe care l-am cunoscut în studenție. Asistent universitar la Drept, omul făcea pe zbirul prin căminele studențești. Era un mârlan, o secătură cu arivismul în sânge și îi puțea caracterul de la o poștă. Se descoperă tardiv că e o Constituție cu hibe etc. Și ce trebuie să facem? O vom schimba, firește, după cum ne vor dicta interesele de moment. Pe ici, pe colo... și anume în punctele esențiale. Va fi Vasile la putere, vom face Constituția lui vasile. Va veni Gheorghe, va fi scrisă Constituția lui Gheorghe. O Constituție ca o pălărie sau ca o umbrelă care îi menajează păcatele și îi protejează apucăturile. În România, fiecare lichea are Constituția sa. Numai cei care muncesc n-au nicio lege de partea lor. Constituția noastră e o operă de ficțiune, din moment ce același text poate fi înțeles în sensuri total opuse. Inculpatul și acuzatorul o invocă deopotrivă și arzător, cu convingerea că acolo stă scrisă dreptatea lor. Înțeleg că avem niște caractere modelate în bătaia vântului, dar fără legi care să reprezinte interesele oamenilor care trudesc pentru o pâine, nu vom fi niciodată o națiune.

Situații comice

* Azi am citit mult și am scris puțin. Voi echilibra lucrurile în zilele care urmează. Îmi pare rău că nu am timp să scriu un eseu întreg despre proza lui Agopian. Oricum, voi încerca să definesc magica sa formulă artistică. Ceea ce văd prin studiile care îi sunt dedicate sunt generalități formulate într-o elegantă limbă academică. Sunt fericit că ieri am schimbat mesaje cu cei mai buni prieteni, de aici și de departe. Cu unul, mare scriitor, am avut o lungă convorbire telefonică.
* Vă amintiți scena din Bietul Ioanide, în care personajul principal, aflat în vizită la Hagienuș, ridică o monedă care îi căzuse pe covorul gros și silențios al gazdei? În momentul în care Ioanide ia moneda, Hagienuș îl vede și are impresia că banul este al lui. Simțindu-se penibil, Ioanide bagă gologanul în buzunar, sub privirile pline de reproș ale lui Hagienuș. În cursul aceleiași vizite, Hagienuș îi arată musafirului o carte orientală, cu bogate ilustrații erotice. Gazda are impresia că aude ceva la ușă, se ridică și merge să se uite pe gaura cheii. Nu vede nimic, dar după câteva secunde se pomenește că un pai iese prin orificiul respectiv și îi intră în ochi. Deschide ușa și o vede pe servitoare care țâșnește în sus și se îndepărtează în grabă. Și ea se uitase pe gaura cheii, în același timp cu Hagienuș. Crezuse că gaura e înfundată și încercase să o curețe, introducând acolo o tulpină subțire, smulsă din mătură.  În a secvența aceasta se simte și comicul savuros al lui Călinescu.  Aceste situații par șarjate, însă pot fi găsite cu duiumul în viața de toate zilele. Cu ani în urmă aveam un coleg cu o voce răsunătoare. Când vorbea mai tare se întâmpla să-i sară din gură un dinte nefixat bine pe mandibulă de stomatolog. Într-o zi, un om a trecut prin curtea școlii și a salutat.
- Bună ziua, nea Marine, a tunat colegul meu.
Dintele îi zburase însă odată cu salutul.
- Fire-ar mă-ta a dracu', a mai zis profesorul, înjurându-și porțiunea anatomică buclucașă.
Consternat, nea Marin s-a uitat îndelung la profesor. Crezuse că pe el îl blagoslovise dascălul.
În urmă cu mai mulți ani ajunsesem la autogara Militari și așteptam un autobuz cu care să mă întorc acasă. Mai mulți foști elevi au venit la mine. Printre ei, o fată blondă, frumoasă, care fusese premiantă. Să-i spunem Elena. Am vrut să-i fac un compliment și să întreb :
- Ce mai face frumoasa Elena?
Se vede treaba că gura mea e obișnuită cu ironiile, așa că am nimerit invers :
- Ce mai face urâta de Elena?
Încă puteam s-o dreg, dar un deștept, vărul tinerei, a început să se bâțâie și să strige în neștire, cu glas pițigăiat :
- Urâta de Elenaaa! Urâta de Elenaaa! Urâta de Elenaaa!
Fata s-a făcut vânătă la față și s-a îndepărtat.
Alaltăieri, înainte de serbarea de Crăciun, m-am întâlnit pe hol cu un coleg mai tânăr și ne-am strâns mâinile. Am intrat în cancelarie, unde era alt un coleg cu care, de asemenea, am schimbat un salut frățesc. De față erau două colege. Tânărul pe care îl întâlnisem mai devreme a intrat și el mai târziu și a dat mâna cu celălalt coleg. Femeile au privit lung la noi. Mai târziu mi-am dat seama că ele crezuseră că băiatul nu m-a salutat din cine știe ce pricini.
* Să crezi că nu există extratereștri înseamnă să fii convins că nu mai trăiește nimeni dincolo de gardurile curții tale.
* ”O afacere falimentară, spune doctorul de țară, este să fii reverențios cu cetățenii lipsiți de educație, dar plini de ei. Îți vor da imediat lopata în mână, să le rânești la porci și o vor ieși pe ușă mereu înainte, chiar dacă au jumătate din anii tăi. Veți spune că numai proștii fac așa. Limitați, limitați, zic eu, dar oamenii respectivi sunt uneori și respectuoși. Cu șefii sunt ei înșiși reverențioși. În România, mitocanii au oportunismul în sânge.”
* Am văzut că se face mare caz de educația de tip finlandez : teme puține, ore puține, libertate multă, inspectori ioc. Dacă în unele privințe sunt de acord cu ziariștii, în altele am rezerve. Părinții finlandezi citesc acasă în două limbi. Românii n-au timp să citească nici etichetele produselor pe care le cumpără. În România, educația de acasă este inexistentă. Copilul este educat de înțelepții străzii și de filmele de pe net.
* Mostră de eroism românesc, pe un canal de televiziune. Reporterul întreabă, un fost învățător răspunde.

- Unde erați la Revoluție?
- În casă, unde să fiu? Vedeam pe fereastră că se duceau oamenii la căminul cultural și îmi făceau cu mâna să mă duc și eu. Dar nu m-am dus. Tata mă învățase :”Dacă vezi că se organizează o răzmeriță sau altă manifestare, să nu te duci. Să te bagi în pivniță și să te ascunzi. Că nu se știe cine va câștiga și pe urmă vine și te omoară.” Așa că nu m-am dus, dar m-am dus a doua zi să-mi iau cota de benzină.

În așteptarea unui armean de catifea

* Am tot căutat răgaz pentru a scrie o schiță de eseu despre Ștefan Agopian. O voi face în această vacanță. E un scriitor fascinant.
* Mi-am dat seama că mulți colegi sosiți în școală în ultimii ani nu știu nimic despre activitatea mea literară. Mă prefac că n-am scris nimic, iar ei nu deschid nicio carte, niciun site. N-au curiozități, n-au idee ce înseamnă axiologia. Și nu se prefac deloc! 
* Cică Mutu va face din  echipa Dinamo un produs de firmă. Cred că după ce va aduce falimentul, va pleca și se va mai însura o dată. Cum naiba să te bazezi pe Mutu?
* Am văzut, la ultimele alegeri, o capodoperă de acțiune politică. Pe un fond de sărăcie evidentă, s-au promis salarii mari și măsuri de revigorare economică, mulându-se oferta după așteptările românilor. A fost și un program de guvernare concret și coerent. ( Caragiale prindea minunat subiectul, prin gura Conului Leonida, citat și de Cristian Tudor Popescu : ”fieștecare cetățean ia câte o leafă bună pe lună, toți într-o egalitate”. Pensia ”e bașca, o am după legea veche, e dreptul meu.”),  pe un ton impersonal, de colectivitate hotărâtă să facă dreptate. Apoi, după victorie, meritele sunt personalizate și un politician iese în față și nimeni nu poate contesta meritele sale. Lovitură de mare maestru, 

* Gheorghe Burnei a luat șpagă și a schilodit mulți copii, improvizându-și operațiile cu sârme, oase de la abator, cărămizi, uluci și foraibăre. E un geniu, ce pălăria lui! Un judecător firoscos spune că mutilații rămași în urmă nu sunt probe, iar Burnei a fost torturat să primească munți de bani de la pacienți. Doamne, mare ți-e grădina! Prin urmare, doctorul poate lua din nou toporul în mână.

 .