Muncesc pe șapte planuri și sunt obligat să folosesc fiecare secundă pe care o am la dispoziție. Așa se face că-mi scapă, în articole, greșeli de literă și repetarea unor cuvinte. Când corectez, înlocuiesc unele forme lexicale fără să am răgazul de a reciti întregul context. Și, din nou, apar termeni reluați în diverse enunțuri. Dacă aș fi scris cu stiloul, altfel ar fi stat lucrurile. Tastez însă încet și prost, cu un singur deget. Parcă e un blestem. Textele lasă impresia de neglijență. Cel mai jenant e când aceste detalii răzbesc până dincolo de tipar.
De aceea am hotărât fie să reduc celelalte activități cu care viața m-a împovărat ca pe un personaj kafkian, fie să scriu mai rar sau chiar deloc pe blog.
Dar dacă aș apropia de zero toate activitățile mele care nu sunt legate de scrierea unor cărți?
Ar fi convenabil din multe puncte de vedere.
5 comentarii:
Un păcat de neiertat? Hm! E drept, și eu, un om de rînd, am dezvoltat un adevărat cult pentru pentru exprimarea corectă, îngrijită, a limbii române, a limbii materne în general, mai ales în scris. Numai că, scăpările, chiar micile erori sînt inerente. Mai ales în textul electronic. De multe ori, ele scapă, de fapt, corecturii. Auto-corecturii. Refac îmbinări de fraze sau propoziții concepute inițial și îmi scapă chiar dezacorduri rezultate firesc din reașezarea unor elemente lexicale. Asta pentru că nu mai am răbdarea să amîn click-ul de postare a textului pentru o verificare în plus.
E și greu, Șerban, în cazul celor care au chemarea creației literare autentice, să fie propriul său corector impecabil. Tu cred că știi foarte bine. Timpul este dedicat elaborării propriu-zise, el nu poate fi ”pierdut” cu activitatea, altfel atît de trebuitoare, de corectură. Ar trebui să te (să vă) ajute cineva anume. Sigur, dacă e posibil. Spre exemplu, enciclopedistul Iorga nu ar fi putut ”scrie” cantitatea enormă de lucrări, studii, articole, texte etc., de valoare științifică și literară unanim recunoscută - dar care l-au consacrat inclusiv prin tocmai volumul lor impresionant - dacă și-ar fi pierdut timpul la masa de scris și, cu atît mai mult, dacă și-ar fi irosit timpul său atît de prețios de creator insistînd personal pe activitatea de corectură. Iorga nu a scris cu mîna lui atît cît a publicat și, nici pe departe nu a corectat el însuși! Dacă ar fi făcut-o, marele savant român ar fi fost cu mult mai puțin prolific.
(Iartă-mă, dar, dacă apar greșeli în această postare a mea, să știi că nu am făcut corectură. Mă grăbesc să mai apuc ceva din a doua repriză la Barcelona - P.S.G. Pe bune!).
Nicu,
Se spune că un text îngrijit exprimă respectul față de cititori. De aceea mă simt foarte vinovat în condițiile în care sunt obligat să folosesc tastatura în locul stiloului, arma mea desăvârșită. Nădăjduiesc să trăiesc pentru a-mi vedea textele corectate impecabil.Sigur, marile spirite nu se împiedică în mărunțișuri, nici când citesc, nici când scriu. Știi că am cunoscut cândva o foarte bună profesoară de română - la nivel gimnazial, de! - care era revoltată că, în anumite reviste literare, rubricile erau scrise cu inițiale mici? Credea sincer că ăia erau proști și habar n-aveau să scrie corect ( siguranța omului mărginit!), nicidecum, cum îi explicam eu, că e o treabă de grafică și de estetică a textului. E drept că femeia era limitată chiar și în domeniul său : nu accepta în ruptul capului că prepozițiile asupra, contra, împotriva etc. pot fi urmate de cuvinte aflate în alte cazuri decât în clasicul genitiv.
”Se spune că un text îngrijit exprimă respectul față de cititori”. Absolut, așa este. Dar, precum observi, chiar în postarea mea de mai sus, apar, așa cum mă temeam, cîteva erori, cauzate de lipsa corecturii. Desigur, lipsa corecturii nu (mă) scuză, firește, ci, poate părea o superficialitate inacceptabilă, în primul rînd față de cel căruia îi este adresat mesajul. Totuși, chiar ți se pare că dau dovadă de lipsă de respect față de tine sau față de ceilalți cititori? Sigur, dacă în mod repetat s-ar întîmpla să fiu neglijent, ar fi altceva. S-au într-o carte...
În fine, este un subiect de discutat, dar nu mi se pare că, măcar în raport cu profesioniștii cuvîntului scris, e cazul să îi acordăm o importanță mai mare decît o are. Știu ei prea bine cum stau lucrurile, iar eu, ca cititor al lor, nu îmi fac griji în privința respectului la care am dreptul. Pentru mine este, realmente, o bucurie și un privilegiu cînd îi citesc, fie și pe internet.
Apropo. Am făcut postarea anterioară, aceea necorectată, aproape de miezul nopții, în pauza meciului Barcelona - P.S.G. Era 2-0 pentru catalani și, știi și tu, Șerban, aveau nevoie de un 5-0 la final pentru a se califica. Cînd am plecat din fața calculatorului din nou la televizor, era min. 85 și 3-1 pentru Barca. Am fost surprins de cît de repede trecuseră zecile de minute ale reprizei fără să îmi dau seama și de faptul că pierdusem evoluția scorului. Eram mai dezamăgit, însă, pentru că echipa iberică ratează calificarea. La 3-1, practic îi mai trebuia 3 goluri! În 5-7 minute pînă la final! Haida-de, mi-am zis. Adică, ce n-a reușit într-un întreg joc, să reușească în cîteva minute? Ei, da! Avea să reușească! Toți zeii au ajutat echipa lui Messi în acele minute, inclusiv zeii arbitrajului, fără ca vreunul dintre aceștia să se înșele prea mult, în orice caz, nu mai mult decît omenește. Victorie cu 6-1 și calificarea în ultima secundă!
Cumplită palmă... pentru Ronaldo și ai săi! Putem spune că am fost martorii unui meci istoric, epocal. O capodoperă a fotbalului, a sportului în general. Un triumf pilduitor al forței spiritului de învingător divin al ființei umane.
Erată: SAU, într-o carte, firește, nu ”s-au într-o carte...”, cum am postat mai sus.
Iată că, de ce ți-e frică, nu scapi, așa cum se spune. După corectură, tot e necesar să revezi textul o ultimă dată. Ceea ce eu, evident, nu am făcut, scăpîndu-mi prostia hilară pe care au putut-o genera iuțeala de mînă și nebăgarea de seamă. Totuși, îmi mențin opiniile față de astfel de ”păcate” în cazul scriitorilor. Mai degrabă, noi, ăștialalți, se cuvine să fim foarte atenți. Cu atît mai mult cînd comunicăm cu ei. Pentru că, în cazul lor, riscul de a fi suspectați - spre exemplu - de inabilitate topică sau gramaticală, ori de lipsă de respect față de cititor este mult mai puțin firesc decît în cazul profanilor. Nu o dată am auzit vreun elev afirmînd ”dacă Eminescu a putut comite în versurile lui cîte un dezacord gramatical, eu de ce nu aș putea comite?”. Pentru că, de fapt, Eminescu nu a comis, ci și-a permis. Și, mai cu seamă, pentru că, quot licet Jovi, non licet bovi, după cum spuneau latinii...
Nicu,
Exprimi un adevăr verificat îndelugnd de mine. Autorul unui text NU și-l poate corecta singur: E lege, chiar dacă el se numește Akaki Akakievici. Am ajuns să am multe ( zeci de) greșeli prin textele mele, încât nici prietenii, mari scriitori, mari poeți, nu le mai bagă în seamă. Pe mine mă ocolesc elegant pentru astea ( inevitabite, când sunt format să NU scriu cu stiloul!) mă umilesc. Tastatura e simultană, scrisul cu stiloul este cronologic, după cum spunea un cerceror genial al artei gecești. Am reproșat totdeauna literaturii că nu este simultată ( Deși, după intuțilile mele, este) Și am preferat muzica ( altă cronologie) și pictura. Eminescu și fratele meu Aldulescu au comis erori mari, din neștiință pură. Dar ce mei înseamnă asta?
Trimiteți un comentariu