Un interviu cu scriitorul Dan Miron, autorul romanului Pata violetă

Pata violetă este un roman inedit, în care mai multe fire narative separate se îmbină în cel mai ingenios mod pentru a da naștere unei povești care te cucerește de la primele pagini. Deși a trecut ceva timp de când am citit volumul, am avut în sfârșit ocazia să aflu mai multe despre modul în care s-a născut o astfel de carte și totodată, despre autorul acesteia, Dan Miron.

Roxana Turcitu: Romanul dumneavoastră, Pata violetă, este compus din trei povești diferite, între care, la prima vedere, nu ar părea să existe vreo legătură. Totuși, cititorul începe să descopere curând mai multe fire care leagă cele trei planuri. Puteți să ne povestiți puțin despre cum s-a născut ideea unei astfel de cărți?
Dan Miron: Nu e prima oară când mi se pune această întrebare și o să încerc să răspund cumva altfel. Am scris odată ca niciodată, pe când romanele istorice românești nu prea aveau căutare, un astfel de roman care a rămas într-un sertar, ca o prințesă ce-și așteaptă prințul salvator. Apoi, a apărut din neant fermecătoarea bloggeriță Lucia T., care scria ca nimeni altcineva despre cărți, până în ziua când zmeul cel rău a alungat-o de pe ceea ce credea el că-i teritoriul său exclusivist. Când am avut viziunea unui puști inocent care contemplă vrăjit un poster cu portretul Adelei Bloch-Bauer, am știut că el e prințul care va salva de la uitare romanul meu istoric, oferindu-l ca pe un omagiu unei bloggerițe.

RT:Știu că protagonista, Lucia Moraru, a fost inspirată de o bloggerița Lucia T., probabil una dintre cele mai cunoscute autoare de blog de carte din România. Totuși, activitatea blogului său a fost încheiată de câțiva ani. Sunt curioasă dacă ați continuat să observați blogosfera de carte, dacă ați încercat să găsiți alte bloguri pe care să le urmăriți cu același interes.
DM: Lucia T. a atras atenția publicului tânăr, educat, pretențios asupra literaturii într-un moment în care literatura românească n-o ducea prea bine, ca să nu spun că era eclipsată de traduceri din literatura universală. Acum există o ofertă extrem de variată de bloguri românești pe care le urmăresc cu plăcere. Au apărut apoi revistele de literatură on-line în care mai mulți bloggeri își satisfac fără odihnă și nesaț pasiunea vinovată: bookblog.ro, hyperliteratura.ro, bookmag.eu, filme-cărți.ro, bookaholic.ro. De curând, doi critici cunoscuți au acceptat provocarea de a conduce o revistă literară on-line literaturadeazi.ro. Blogosfera se extinde.

RT: Prin intermediul jurnalului protagonistei, descoperim la un moment dat și un tablou al domeniului literar din România zilelor noastre. Credeți că rolul blogurilor de critică literară este unul semnificativ sau tot părerile criticilor avizați sunt cele care contează cu adevărat?
DM: Bloggerii n-au de ce să mai aibă complexe de inferioritate în fața criticilor avizați. Am mai spus-o, bloggerii au de partea lor avantajul pasiunii, privirii proaspete și a lipsei conflictelor de interese. Cu riscul de a-i idealiza, cred că bloggerii pot face mult mai multe decât criticii pentru literatura românească de azi. Cel puțin pentru mine au făcut. Cu toate astea, la intrarea unui scriitor în U.S.R. contează recenziile din revistele literare clasice și părerile unor critici de renume. Deocamdată.

RT: Tema religioasă a romanului Pata violetă a fost de departe preferata mea, însă recunosc că citind descrierea de pe site-ul editurii, mă așteptam la un grad de suspans și mister mai ridicat. Ținând cont de succesul pe care îl au romanele în stilul lui Dan Brown în ultimii ani, nu ați fost tentat să creați ceva similar din punct de vedere al comploturilor tulburătoare și al secretelor șocante?
DM: Mai mulți cititori și bloggeri vă dau dreptate, inclusiv soția mea. Descrierea de pe site-ul editurii a avut acordul meu și mi se pare exactă. Sigur, are o notă comercială binevenită, la fel și coperta cărții, care, vă mărturisesc, a fost aleasă special de mine pentru a atrage publicul feminin. Îmi pare rău, sincer, că nu m-am ridicat la nivelul așteptărilor tuturor cititorilor mei. Sigur că romanele în stilul lui Dan Brown au un succes teribil, nu discut acum valoarea lor mai mare sau mai mică, dar eu am avut alte intenții decât aceea de a scrie doar o poveste plină de suspans și de mister. Fără ironie, nu putem scrie toți ca Dan Brown sau ca J.K. Rowling, și nu neapărat că nu ne-am dori lucrul ăsta. Cine n-ar dori să dea lovitura și să trăiască numai din scris?

RT:În ce măsură ați respectat adevărul istoric? Au existat într-adevăr toate personajele din galeria biblică și mai ales relațiile dintre ele sau ați încercat să creați o gamă de personaje care să contureze mai bine povestea și să fie în același timp și mai atrăgătoare pentru public?
DM: Am studiat Istoria și un pic și Filosofia, așa că de câte ori aud vorbindu-se de adevărul istoric nu pot să mă abțin să nu zâmbesc motănește pe sub mustăți (chiar dacă nu le am). Nu vreau să vă trimit neapărat la cărțile fostului meu profesor Lucian Boia, nici să vă țin o disertație pe tema asta. O să mă mulțumesc să vă spun că scriitorul crede numai în adevărul ficțiunii sale. Dacă personajele biblice au existat cu adevărat, există opinii pro și contra. Eu am pornit de la realitatea ficțiunii, fabuloasa lume a lui ca-și-cum. Desigur, Natanael, Iudit, Beniamin, Estera există numai în romanul meu. Dar și dumneavoastră ați remarcat că personajele istorice vi se par mai vii decât personajele contemporane, așa cum ați mai făcut o observație foarte interesantă (sunteți singura!) anume că personajele secundare v-au plăcut mai mult decât cele așa-zis principale. Adevărul „istoric” e că nu m-am gândit deloc înainte cum să fac povestea mai atrăgătoare pentru public (aici mă despart, cred eu, de Dan Brown), pur și simplu, odată schițată povestea m-a condus acolo unde voia ea să ajung.

RT:Care a fost personajul cel mai greu de creat și acela al cărui portret v-a fost cel mai ușor să îl conturați?
DM:Lucia mi-a ieșit mai ușor decât mă așteptam. M. s-a încăpățânat să rămână misterios până la final.

RT: Cum vi s-a părut că a fost primit romanul de către public? V-a îndeplinit așteptările, a avut impactul pe care vi-l doreați?
DM: Nu e ușor de răspuns. Romanul meu a apărut la Bookfest anul trecut. Să zicem că e încă prematur un răspuns. A fost bine primit de blogosferă, dar deocamdată reacțiile critice din revistele literare clasice au fost foarte puține.

RT: Știu că drumul scriitorilor în România este incomparabil mai greu decât cel al scriitorilor din alte țări. V-ați gândit vreodată să scrieți în engleză și să vă încercați norocul pe piața internațională?
DM: Scriitorii români, marea lor majoritate, n-au deloc o viață ușoară. Dar, dacă privim lucrurile din perspectiva istorică, e mai bine ca-n anii '90 (am debutat în 1996) când editurile noastre nu se înghesuiau să publice ficțiune contemporană românească. Acum lucrurile s-au mai schimbat. Nu sunt tentat să scriu în engleză. În afară că nu stăpânesc suficient limba, mă îndoiesc mult că aș putea scrie fluent și m-aș putea compara cu scriitorii nativi sau cu cei educați în această cultură. Pe de altă parte, temele mele sunt românești și ținta mea e publicul român. Ar fi culmea să scriu în engleză despre România! Nu m-am gândit că voi fi tradus, și în consecință nu scriu trăgând cu ochiul la un ipotetic public internațional.

RT: Cititorii pasionați parcurg zeci de cărți în fiecare an și, în timp, detaliile poveștilor citite pot începe să se mai șteargă. Dacă un cititor ar parcurge astăzi cartea dumneavoastră, care este mesajul pe care v-ați dori ca el să îl rețină peste câteva decenii, atunci când se va gândi la Pata violetă?
DM: Povestea unei vendete transformată de puterea magică a literaturii într-o poveste de dragoste.

RT: Cum decurge o zi din viața scriitorului Dan Miron?
DM: Dimineața îmi câștig existența ca profesor de liceu. După-amiaza scriu două-trei ore, mă rog, cât pot să rămân concentrat, ascultând muzică clasică, de obicei. În weekend scriu mai mult, prefer dimineața, sunt un animal diurn. În concediu, profesia mea are marele și unicul avantaj de a-mi oferi un concediu mai lung, scriu poate șase-șapte ore pe zi. Ideea e că încerc din răsputeri să scriu în fiecare zi, e o regulă de aur. Când trece o zi sau mai multe fără să scriu, intru în sevraj. Mă tem că viața mea de scriitor nu are nimic neobișnuit, seamănă mai mult cu a unui calugăr din Evul Mediu decât cu viața unui aventurier.

RT: Puteți să ne dezvăluiți ceva din proiectele viitoare?
DM: Am încheiat în linii mari un roman, Ascultă muzica, în care piesa muzicală Spiegel im Spiegel a lui Arvo Pärt influențează destinele a patru oameni din România de azi. Mai am încă trei romane la care lucrez de mai mulți ani, fără să fiu deocamdată mulțumit.

RT: Ținând cont de temele diverse pe care le-ați adoptat în romanul Pata violetă, bănuiesc că vă găsiți inspirația atât în viața de zi cu zi, cât și în poveștile trecutului. Totuși, ce vă inspiră cel mai des? Cum se naște un roman în mintea dumneavoastră? Și cum știți care idei merită să fie dezvoltate și care ar trebui abandonate?
DM: Inspirația? Nu cred în ea, dacă e chestia pe care o invocăm noi scriitorii când lucrurile nu merg sau suntem obosiți și fără chef. Nici dacă e presupusul mesaj al unei Conștiințe Universale, sau cum vreți să-i mai spuneți lui Dumnezeu. Văd mai degrabă inspirația ca pe o iubită capricioasă care trebuie curtată asiduu în fiecare zi. Uneori cedează, dar de cele mai multe ori zice pas, și cred că bine face, nu apreciem cu adevărat decât lucrurile obținute cu mari eforturi. Mă inspiră o bucată muzicală, cazul noului meu roman, Ascultă muzica, o viziune, ca în Pata violetă, un vis, precum într-un roman (încă) de sertar. Un roman se naște greu, iar travaliul e de lungă durată. Nu știu de la început încotro mă îndrept cu exactitate, deși am întotdeauna un plan provizoriu, pe care-l modific fără fasoane după cum pretinde povestea și mă las condus de la un moment dat de poveste și de personajele mele. Povestea se naște din mine, dar apoi se dezvoltă după legi care-mi scapă. Am mai spus-o, sunt un demiurg de treabă care nu încalcă legile universului pe care l-a creat, cred că asta coincide cumva cu imaginea mea despre Dumnezeu.

RT: Ce sfat le-ați oferi tinerilor care visează să vă calce pe urme și să devină scriitori?
DM: Nu sunt o autoritate în domeniul ăsta, nu-mi plac sfaturile și nici rubricile Sfaturi de la marii scriitori pentru debutanți. Nu sunt un model de succes și aș recomanda cu strictețe să nu se țină cont de „sfaturile” mele. Dacă nu vor sau li se pare inutil să citească rândurile de mai jos, cititorii pot sări direct la ultima propoziție, cea mai importantă de altfel. Dacă tinerii vor neapărat să scrie, trebuie să renunțe la ideea că vor reuși de la început și la aceea la fel de păgubitoare că, dacă au ratat o dată, totul e pierdut. Eșecul este cadoul cel mai bun pe care l-a primit un creator, nimic nu stimulează mai mult inventivitatea și creativitatea. Deși e un clișeu că nu există ratare decât dacă o accepți ca atare, mărturisesc că lucrul ăsta e adevărat, cel puțin în cazul meu. Dacă scriitorii aspiranți sunt gata să renunțe la lucrurile „lumești” (glorie, bani, nemurire, timp liber), dacă se vor concentra numai asupra scrisului, dacă vor putea să scrie în orice condiții, dacă nu se vor irosi aruncând ocheade inutile criticilor sau publicului, dacă vor încerca să scrie în fiecare zi atunci se pot apuca liniștiți de treabă. Pe scurt, să scrie numai dacă nu pot trăi fără asta!

RT: Aveți vreun mesaj pentru cei care vor citi acest interviu? Ce v-ați dori să comunicați acelor cititori care au parcurs deja romanul dumneavoastră și cum i-ați convinge pe cei care încă nu l-au citit că ar trebui să o facă?
DM: Celor care l-au citit deja le mulțumesc foarte mult și dacă le-a plăcut îi rog să aștepte următorul meu roman (dacă am noroc, adică dacă e bun, poate că va apare anul viitor tot la Polirom). Celor care nu l-au citit încă le spun că nu trebuie să se lase furați de aparențe și să citească neapărat literatură română contemporană, chiar merită, e bună și va fi și mai bună! De urmărit, după părerea mea, scriitorii români contemporani, și-mi vin câteva nume în minte: Șerban Tomșa, Lucian Dan Teodorovici, Filip Florian, Cristian Teodorescu, Radu Pavel Gheo, O. Nimigean, Marin Mălaicu-Hondrari.