Campionul

          Faptul că din secțiunea de memorialistică a Supraveghetorului am omis, fără să vreau, persoane de care am fost/sunt legat afectiv mă obligă la scrierea unei cărți de memorii din care nu vor lipsi Florin Pripoae, Marin Neagu, Valentin Emil Mușat, Radu Săplăcan, Călin-Andrei Mihăilescu, Marian Ovidiu, Călin Ciubreag, Marin Preda (nepotul scriitorului), Teodor Dună, Cosmin Perța, Sorin Preda, Florin Manolescu, Al. Piru, Ion Coteanu, Radu Aldulescu și mulți alții. Îi voi evoca deopotrivă pe cei cu care am copilărit și pe camarazii printre care trăiesc acum. Va fi o carte cu prieteni și cu momente de fericire. Voi omite mizeriile, ca și pe cei care mi le-au făcut, în ideea că și eu am provocat altora, în mod involuntar, neplăceri.

Dar sunt și oameni interesanți care au trecut rapid prin viața mea și care tind să se dizolve în neantul uitării. Pe unii i-am cunoscut prin spitale, unde solidaritatea umană se manifestă la cel mai înalt nivel, ca și în război. Problemele mele erau fleacuri, dar mă apăsa atmosfera de acolo și aveam moralul foarte scăzut. Dacă aș fi avut vreo boală serioasă, precum tovarășii mei de salon, aș fi murit cu siguranță. Regret mult că nu-i voi revedea niciodată pe cei care au supraviețuit luptei cu câinii biologici, cum numea Marin Preda bolile.

Era un maistru militar care venise să-și scoată bila. Era rubicond, vesel și nu-i tăcea gura. Săritor, îndatoritor, plin de respect, omul era și milostiv. A inițiat o campanie de strângere de fonduri pentru un bolnav care n-avea pe nimeni și urma să fie operat la pancreas ( se zvârcolea toată noaptea de durere) și n-avea un sfanț. Oricum, ce s-a strâns abia dacă îi ajungea să-și cumpere câte ceva. L-am găsit acolo și l-am lăsat tot acolo, în chinuri. E o operație scumpă, îi spusese chirurgul unui profesor care venise, chipurile, să-l ajute. Nu-i adusese nimic năpăstuitului și cât timp a stat acolo, profesorul a vorbit doar despre băutură și beții. Când bolnavul a ieșit pentru câteva minute afară, ne-a dat tuturor de înțeles că omul pe care venise să-l sprijine era un mare bețivan. Asta a stârnit revolta unui colonel care fusese operat de fiere și despre care voi vorbi mai jos. „Foarte urât din partea profesorului ăla! a exclamat colonelul, după ce falsul prieten a plecat. O spus că prietinul lui - colonelul vorbea în grai moldovenesc! n. m. - o fost un mare bețiv.” Să revin la maistru militar. A însuflețit salonul până când a fost operat. Fiindcă dăduse cu o sută de lei mai puțin decât tariful chirurgului, n-a fost operat la paroscopic, precum colonelul, ci a fost spintecat ca o vită, pe lungimea întregului abdomen. L-au adus cu furtunuri băgate peste tot. A horcăit câteva zile și nopți, apoi a adormit, dând-o pe un sforăit care se repeta în fiecare noapte. ”Ce-am pățit, dom' profesor! mi-a zis el mai târziu. Vrând să mă despice mai bine, mi-au fracturat două coaste și, cum am diabet, abia m-am vindecat.” Deși au trecut peste zece ani de atunci, schimb și acum, de sărbători, mesaje cu dl Badea.

În Spitalul Militar din Pitești, unde m-am operat de apendicită, am cunoscut un ciudat care nici n-a vrut să-mi spună numele. „Ciudatul, așa să-ți amintești de mine.”, mi-a spus el și mi-a dăruit Elmer Gantry, atrăgându-mi atenția asupra operei lui Sinclair Lewis, primul scriitor american răsplătit cu  Premiul Nobel pentru Literatură, în 1930. Tot în spital era un profesor mai în vârstă decât mine, sforăitor de forță, care dovedea prin ceea ce îmi povestea că era un tip cinic și foarte practic. Regula tinere de 18 ani, foste eleve, și le întreba de ce se rad la... „De ce vă bărbieriți voi la p...? Nu e mai bine așa, natural, cu f...ci?” ” E mai sexi așa, dom' profesor!”, ar fi răspuns alea. „Mi-a tăiat directorul două zile, mi-a spus el într-o seară. Da' am tras niște sfori și nu m-am lăsat până nu l-au dat afară.” Colonelul moldovean, operat de bilă, era tăcut, de treabă. Chirurgul îmi spusese să spăl zilnic operația de câteva ori. N-aveam duș decât la robinetul chiuvetei. Cum aveam și depresie, uitam mereu apa conectată pe duș și, ca un făcut, colonelul se ducea regulat la baie în urma mea. Ieșea ud fleașcă, spre marea veselie a unuia, Popa, care era spintecat și el pe burtă ( avusese diverticuli) și nu putea să râdă. „Ce mai, zicea vesel omul, le ai cu udatul!” Eram atât de împrăștiat, încât abia peste ani mi-am dat seama că eu eram criminalul care îl făcea pe colonel să se scalde în pijamale. În alt salon era un alt colonel, cardiac, care se iubea cu fete crude, curve de meserie. Le aducea acasă la el, era prudent și nu se aventura prin locuri străine. „Lucrați bine!”, le complimenta el pe vânzătoarele de sex și le răsplătea cu bani mulți. Fusese surprins deseori de soția sa în culmile plăcerii, iar ea îl mustrase : „ Ai îmbătrânit și tot nu te potolești!” Dar nici gând să-l jignească ori să-i facă reproșuri. Îl vizita zilnic și se plimbau împreună, la braț, cu mare pompă, pe holurile spitalului. Aflând că scriu și văzând că nu dormeam deloc, colonelul începuse să țină prelegeri, în salon, despre febra creației și alte marafeturi.

M-a impresionat puternic drama unui tânăr care fusese campion mondial la judo sau la karate, în vremea junioratului. Îi nimicise pe toți, nu avusese adversar pe măsura sa. Asta l-a dus la o euforie care aproape că l-a distrus. Nu se mai ducea la cursuri - era licean - și o lua din cârciumă în cârciumă, ducând-o câțiva ani cu băutura. Se urca pe mese, ridica mâinile, beat fiind, și striga : „Sunt cel mai tare! Sunt stăpânul lumii! Sunt Dumnezeu pe pământ!” Se scula de dimineață și intra în primul local, unde se găsea totdeauna cineva care să-l cinstească. A tot băut până a ajuns să nu-și mai recunoască tovarășii de pahar și, în două rânduri, a fost pe punctul de a ucide pe câte unul. Ca să-și revină, se angajase voluntar în armată. Devenise antialcoolic convins. Îmi spunea că băutura ar trebui să fie folosită ca medicament și să se dea pe rețetă, ca benzodiazepinele sau antidepresivele. „Alcoolul îi adoarme pe soldații care reprezintă sistemul nostru imunitar, spunea el. Și atunci inamicii, adică microbii, intră nestingheriți în cetate.” Semăna cu John McEnroe, având o inocență autentică, simpatică, dar capabilă de explozii devastatoare. Băutura îi deshidratase tubul digestiv și necazurile sale nu se dădeau bătute. Pentru a scăpa de sporovăiala colonelului gagicar și vorbăreț, stăteam cu el la masă și țin minte că îi plăceau biscuiții cu ceai. Ceaiul era cel care se dă în mod obișnuit prin spitale, dar am uitat marca biscuiților, deși fuseseră aduși de fiica mea, căreia băiatul îi aducea des laude pentru felul în care arăta. N-am ținut legătura cu el, dar m-aș bucura enorm să aflu că a scăpat din Infern și că e bine.