Lebedele negre

 

Dan Miron este numele unui prozator publicat în mod repetat de Editura Polirom, ceea ce spune multe despre valoarea cărţilor sale. Cu rare excepţii, critica literară nu-l bagă în seamă, având alte obiective presante. De altfel, primele rânduri ale romanului Ascultă muzica  sună aşa: “Nu-i luă mult să afle pe propria piele adevărul banal că succesul e o amantă vulgară, niciodată satisfăcută.”

Romanele lui Miron au în centru adolescenţi şi tineri confruntaţi cu problemele specifice vârstei şi este impresionantă empatia cu care autorul pătrunde în intimitatea personajelor. Traiectoriile acestora se întretaie, se îndepărtează şi se apropie, cu efecte spectaculoase. Trei bărbaţi gravitează în jurul aceleiaşi femei, care practică o prostituţie luxoasă, rămând însă în mod miraculos pură. Un tânăr e profesor de științe sociale (Emil), al doilea e scriitor (Tiberiu), iar al treilea politician (Alex). Și dacă asupra primilor doi aripa nereuşiteei ratării plutește nemilos, celui de-al treilea norocul succesului îi bate la uşă, fiind pe cale de a face o carieră politică.

Tiberiu o visează pe tânăra femeie şi rămâne obsedat de ea. Într-o scenă foarte reuşită, Emil o întâlneşte  într-un autobuz, dar un beţiv deviază situaţia  şi băiatul nu reuşeşte să o cunoască pe Alina. Scena e reuşită. Emil ajunge la poliţie, plin de voma beţivului. Alex pare predestinat succesului:” Era un bun vorbitor, ba chiar un veritabil causeur, şi deţinea acel rarisim sinţ (înnăscut?dobândit?) care-l ajuta să ia decizia potrivită la momentul oportun. Mai presus de toate, a reuşit să asimileze rapid legile nescrise valabile într-o organizaţie: muncă, disciplină, obedienţă, răbdare, modestie – pentalogul arivistului bine temperat pe care Alex îl adoptase şi îl urma cu stricteţe.”

      Prima scenă dintre Alex şi Irina e memorabilă. Altminteri, Dan Miron e un excelent portretist . Iată descrierea lui Pantazi, Stăpânul Cheilor:”Pantazi se afla la a treia tinereţe, cea mai bună perioadă a vieţii, susţinea el peremptoriu, în care mintea se combină perfect cu simţurile şi cu o experienţă de viaţă neasemuit de bogată. Era un bărbat înalt, corpolent, cu obrajii plini şi faţa lată, pe care nasul acvilin adulmeca, precum un radar senzual, plăcerile anticipate de buzele pline şi pofticioase. Un sibarit camuflat neglijent în pielea unui intelectual. Ochii albaştri priveau lumea cu fixitatea serioasă a miopilor, deşi el renunţase din cochetărie la ochelarii cu dioptrii mari în favoarea lentilelor de contact trendy. Avea o ţinută dreaptăşi făcea eforturi mari să-şi ascundă burta, muşchii nu-i mai erau elastici, dar nici fleşcăiţi, ca la majoritatea bărbaţilor de vârsta sa.” Şi descrierea continuă, mereu inspirată şi sugestivă. Mai toate personajele au parte de o portretizare reuşită. Ascultă muzica e un roman foarte bogat şi concentrat: la orice pagină îl deschizi, citeşti cu bucurie. Conţine o galerie de personaje pentru prezentarea cărora ne-ar trebui mai multe pagini, adică un adevărat studiu literar. Iată şi portretul lui Michael Pope:”Un bărbat arătos. Carismă cât cuprinde. Impunător, deşi nu e prea înalt. Ochii de culoarea măslinei coapte, părul negru bogat, tuns scurt, fruntea înaltă, aristocratică, mâini cu degete lungi de pianist, voce sonoră, plăcută, dicţie impecabilă de actor, maniere distinse de boier. Ar fi putut să fie dansator, muzician, pictor. Orice, doar să fi vrut! E de părere el.” În mulţimea de personaje care populează romanul găsim personaje publice, uşor de recunoscut.

Stăpânul Cheilor este un profesor care dă meditaţii, acceptând plata şi în relaţii sexuale. Alina apelează la acest mod de a-şi plăti meditaţiile. Din această cauză, ea e privită cu suspiciune şi dezgust de celelalte fete din grupa sa. Actul dezvirginării este relatat în detaliu, fără să aibă totuşi nimic trivial în el.

E o carte plină de miez, probând din plin vocaţia de romancier a lui Dan Miron, hăţişul relaţiilor dintre personaje fiind strunit cu mână sigură de autor. Traseele pe care destinul poartă personajele sunt sinuoase, neaşteptate, spectaculoase. O vreme, Tiberiu face pe consilierul politic şi are un succes nebun. Pretutindeni, bărbaţii se izbesc de femei ispititoare. Dan Miron reuşeşte performanţa de a nu fi nicio clipă vulgar, ci nuanţat,  de bun-gust, elevat. Punctele prin care personajele se atrag şi se resping aparţin inconştientului ( un afiş, o bucată muzicală), Dan Miron fiind un scriitor care ar putea fi psihanalizat cu succes.

Personajele sunt în esenţă nişte intelectuali autentici, ca şi, de altfel, însuşi autorul. Naratorul percepe natura acestora în mod magistral, fiind el însuşi un intelectual de rasă. Nivelul preocupărilor personajelor este încântător. Sunt aduse în discuţie, cu dezinvoltură, nume prestigioase ale culturii şi nu simte nici măcar o notă stridentă sau nepotrivită: Dan Miron e un intelectual de rasă. Este interesantă teoria Lebedelor Negre. Aceasta ar fi, în opinia mea, cheia întregului roman.

Destinul îi reuneşte în final pe scriitor şi pe Alina într-o pereche neaşteptată, dar reuşită.

Finalul cărţii e de o măiestrie artistică impresionantă. Rar găsim un roman atât de izbutit şi cu atât de puţine ecouri în presă. ( Mai ştiu o cronică literară în România literară, semnată de Sorin Lavric.)

Am spus că e un romam dens, bogat. Aş spune că raportată la opera lui Dan Miron, Ascultă muzica este similară cu Lumină de august pentru creaţia lui Faulkner.

 

 

 

 

 

 

Un interviu cu scriitorul Dan Miron, autorul romanului Pata violetă

Pata violetă este un roman inedit, în care mai multe fire narative separate se îmbină în cel mai ingenios mod pentru a da naștere unei povești care te cucerește de la primele pagini. Deși a trecut ceva timp de când am citit volumul, am avut în sfârșit ocazia să aflu mai multe despre modul în care s-a născut o astfel de carte și totodată, despre autorul acesteia, Dan Miron.

Roxana Turcitu: Romanul dumneavoastră, Pata violetă, este compus din trei povești diferite, între care, la prima vedere, nu ar părea să existe vreo legătură. Totuși, cititorul începe să descopere curând mai multe fire care leagă cele trei planuri. Puteți să ne povestiți puțin despre cum s-a născut ideea unei astfel de cărți?
Dan Miron: Nu e prima oară când mi se pune această întrebare și o să încerc să răspund cumva altfel. Am scris odată ca niciodată, pe când romanele istorice românești nu prea aveau căutare, un astfel de roman care a rămas într-un sertar, ca o prințesă ce-și așteaptă prințul salvator. Apoi, a apărut din neant fermecătoarea bloggeriță Lucia T., care scria ca nimeni altcineva despre cărți, până în ziua când zmeul cel rău a alungat-o de pe ceea ce credea el că-i teritoriul său exclusivist. Când am avut viziunea unui puști inocent care contemplă vrăjit un poster cu portretul Adelei Bloch-Bauer, am știut că el e prințul care va salva de la uitare romanul meu istoric, oferindu-l ca pe un omagiu unei bloggerițe.

RT:Știu că protagonista, Lucia Moraru, a fost inspirată de o bloggerița Lucia T., probabil una dintre cele mai cunoscute autoare de blog de carte din România. Totuși, activitatea blogului său a fost încheiată de câțiva ani. Sunt curioasă dacă ați continuat să observați blogosfera de carte, dacă ați încercat să găsiți alte bloguri pe care să le urmăriți cu același interes.
DM: Lucia T. a atras atenția publicului tânăr, educat, pretențios asupra literaturii într-un moment în care literatura românească n-o ducea prea bine, ca să nu spun că era eclipsată de traduceri din literatura universală. Acum există o ofertă extrem de variată de bloguri românești pe care le urmăresc cu plăcere. Au apărut apoi revistele de literatură on-line în care mai mulți bloggeri își satisfac fără odihnă și nesaț pasiunea vinovată: bookblog.ro, hyperliteratura.ro, bookmag.eu, filme-cărți.ro, bookaholic.ro. De curând, doi critici cunoscuți au acceptat provocarea de a conduce o revistă literară on-line literaturadeazi.ro. Blogosfera se extinde.

RT: Prin intermediul jurnalului protagonistei, descoperim la un moment dat și un tablou al domeniului literar din România zilelor noastre. Credeți că rolul blogurilor de critică literară este unul semnificativ sau tot părerile criticilor avizați sunt cele care contează cu adevărat?
DM: Bloggerii n-au de ce să mai aibă complexe de inferioritate în fața criticilor avizați. Am mai spus-o, bloggerii au de partea lor avantajul pasiunii, privirii proaspete și a lipsei conflictelor de interese. Cu riscul de a-i idealiza, cred că bloggerii pot face mult mai multe decât criticii pentru literatura românească de azi. Cel puțin pentru mine au făcut. Cu toate astea, la intrarea unui scriitor în U.S.R. contează recenziile din revistele literare clasice și părerile unor critici de renume. Deocamdată.

RT: Tema religioasă a romanului Pata violetă a fost de departe preferata mea, însă recunosc că citind descrierea de pe site-ul editurii, mă așteptam la un grad de suspans și mister mai ridicat. Ținând cont de succesul pe care îl au romanele în stilul lui Dan Brown în ultimii ani, nu ați fost tentat să creați ceva similar din punct de vedere al comploturilor tulburătoare și al secretelor șocante?
DM: Mai mulți cititori și bloggeri vă dau dreptate, inclusiv soția mea. Descrierea de pe site-ul editurii a avut acordul meu și mi se pare exactă. Sigur, are o notă comercială binevenită, la fel și coperta cărții, care, vă mărturisesc, a fost aleasă special de mine pentru a atrage publicul feminin. Îmi pare rău, sincer, că nu m-am ridicat la nivelul așteptărilor tuturor cititorilor mei. Sigur că romanele în stilul lui Dan Brown au un succes teribil, nu discut acum valoarea lor mai mare sau mai mică, dar eu am avut alte intenții decât aceea de a scrie doar o poveste plină de suspans și de mister. Fără ironie, nu putem scrie toți ca Dan Brown sau ca J.K. Rowling, și nu neapărat că nu ne-am dori lucrul ăsta. Cine n-ar dori să dea lovitura și să trăiască numai din scris?

RT:În ce măsură ați respectat adevărul istoric? Au existat într-adevăr toate personajele din galeria biblică și mai ales relațiile dintre ele sau ați încercat să creați o gamă de personaje care să contureze mai bine povestea și să fie în același timp și mai atrăgătoare pentru public?
DM: Am studiat Istoria și un pic și Filosofia, așa că de câte ori aud vorbindu-se de adevărul istoric nu pot să mă abțin să nu zâmbesc motănește pe sub mustăți (chiar dacă nu le am). Nu vreau să vă trimit neapărat la cărțile fostului meu profesor Lucian Boia, nici să vă țin o disertație pe tema asta. O să mă mulțumesc să vă spun că scriitorul crede numai în adevărul ficțiunii sale. Dacă personajele biblice au existat cu adevărat, există opinii pro și contra. Eu am pornit de la realitatea ficțiunii, fabuloasa lume a lui ca-și-cum. Desigur, Natanael, Iudit, Beniamin, Estera există numai în romanul meu. Dar și dumneavoastră ați remarcat că personajele istorice vi se par mai vii decât personajele contemporane, așa cum ați mai făcut o observație foarte interesantă (sunteți singura!) anume că personajele secundare v-au plăcut mai mult decât cele așa-zis principale. Adevărul „istoric” e că nu m-am gândit deloc înainte cum să fac povestea mai atrăgătoare pentru public (aici mă despart, cred eu, de Dan Brown), pur și simplu, odată schițată povestea m-a condus acolo unde voia ea să ajung.

RT:Care a fost personajul cel mai greu de creat și acela al cărui portret v-a fost cel mai ușor să îl conturați?
DM:Lucia mi-a ieșit mai ușor decât mă așteptam. M. s-a încăpățânat să rămână misterios până la final.

RT: Cum vi s-a părut că a fost primit romanul de către public? V-a îndeplinit așteptările, a avut impactul pe care vi-l doreați?
DM: Nu e ușor de răspuns. Romanul meu a apărut la Bookfest anul trecut. Să zicem că e încă prematur un răspuns. A fost bine primit de blogosferă, dar deocamdată reacțiile critice din revistele literare clasice au fost foarte puține.

RT: Știu că drumul scriitorilor în România este incomparabil mai greu decât cel al scriitorilor din alte țări. V-ați gândit vreodată să scrieți în engleză și să vă încercați norocul pe piața internațională?
DM: Scriitorii români, marea lor majoritate, n-au deloc o viață ușoară. Dar, dacă privim lucrurile din perspectiva istorică, e mai bine ca-n anii '90 (am debutat în 1996) când editurile noastre nu se înghesuiau să publice ficțiune contemporană românească. Acum lucrurile s-au mai schimbat. Nu sunt tentat să scriu în engleză. În afară că nu stăpânesc suficient limba, mă îndoiesc mult că aș putea scrie fluent și m-aș putea compara cu scriitorii nativi sau cu cei educați în această cultură. Pe de altă parte, temele mele sunt românești și ținta mea e publicul român. Ar fi culmea să scriu în engleză despre România! Nu m-am gândit că voi fi tradus, și în consecință nu scriu trăgând cu ochiul la un ipotetic public internațional.

RT: Cititorii pasionați parcurg zeci de cărți în fiecare an și, în timp, detaliile poveștilor citite pot începe să se mai șteargă. Dacă un cititor ar parcurge astăzi cartea dumneavoastră, care este mesajul pe care v-ați dori ca el să îl rețină peste câteva decenii, atunci când se va gândi la Pata violetă?
DM: Povestea unei vendete transformată de puterea magică a literaturii într-o poveste de dragoste.

RT: Cum decurge o zi din viața scriitorului Dan Miron?
DM: Dimineața îmi câștig existența ca profesor de liceu. După-amiaza scriu două-trei ore, mă rog, cât pot să rămân concentrat, ascultând muzică clasică, de obicei. În weekend scriu mai mult, prefer dimineața, sunt un animal diurn. În concediu, profesia mea are marele și unicul avantaj de a-mi oferi un concediu mai lung, scriu poate șase-șapte ore pe zi. Ideea e că încerc din răsputeri să scriu în fiecare zi, e o regulă de aur. Când trece o zi sau mai multe fără să scriu, intru în sevraj. Mă tem că viața mea de scriitor nu are nimic neobișnuit, seamănă mai mult cu a unui calugăr din Evul Mediu decât cu viața unui aventurier.

RT: Puteți să ne dezvăluiți ceva din proiectele viitoare?
DM: Am încheiat în linii mari un roman, Ascultă muzica, în care piesa muzicală Spiegel im Spiegel a lui Arvo Pärt influențează destinele a patru oameni din România de azi. Mai am încă trei romane la care lucrez de mai mulți ani, fără să fiu deocamdată mulțumit.

RT: Ținând cont de temele diverse pe care le-ați adoptat în romanul Pata violetă, bănuiesc că vă găsiți inspirația atât în viața de zi cu zi, cât și în poveștile trecutului. Totuși, ce vă inspiră cel mai des? Cum se naște un roman în mintea dumneavoastră? Și cum știți care idei merită să fie dezvoltate și care ar trebui abandonate?
DM: Inspirația? Nu cred în ea, dacă e chestia pe care o invocăm noi scriitorii când lucrurile nu merg sau suntem obosiți și fără chef. Nici dacă e presupusul mesaj al unei Conștiințe Universale, sau cum vreți să-i mai spuneți lui Dumnezeu. Văd mai degrabă inspirația ca pe o iubită capricioasă care trebuie curtată asiduu în fiecare zi. Uneori cedează, dar de cele mai multe ori zice pas, și cred că bine face, nu apreciem cu adevărat decât lucrurile obținute cu mari eforturi. Mă inspiră o bucată muzicală, cazul noului meu roman, Ascultă muzica, o viziune, ca în Pata violetă, un vis, precum într-un roman (încă) de sertar. Un roman se naște greu, iar travaliul e de lungă durată. Nu știu de la început încotro mă îndrept cu exactitate, deși am întotdeauna un plan provizoriu, pe care-l modific fără fasoane după cum pretinde povestea și mă las condus de la un moment dat de poveste și de personajele mele. Povestea se naște din mine, dar apoi se dezvoltă după legi care-mi scapă. Am mai spus-o, sunt un demiurg de treabă care nu încalcă legile universului pe care l-a creat, cred că asta coincide cumva cu imaginea mea despre Dumnezeu.

RT: Ce sfat le-ați oferi tinerilor care visează să vă calce pe urme și să devină scriitori?
DM: Nu sunt o autoritate în domeniul ăsta, nu-mi plac sfaturile și nici rubricile Sfaturi de la marii scriitori pentru debutanți. Nu sunt un model de succes și aș recomanda cu strictețe să nu se țină cont de „sfaturile” mele. Dacă nu vor sau li se pare inutil să citească rândurile de mai jos, cititorii pot sări direct la ultima propoziție, cea mai importantă de altfel. Dacă tinerii vor neapărat să scrie, trebuie să renunțe la ideea că vor reuși de la început și la aceea la fel de păgubitoare că, dacă au ratat o dată, totul e pierdut. Eșecul este cadoul cel mai bun pe care l-a primit un creator, nimic nu stimulează mai mult inventivitatea și creativitatea. Deși e un clișeu că nu există ratare decât dacă o accepți ca atare, mărturisesc că lucrul ăsta e adevărat, cel puțin în cazul meu. Dacă scriitorii aspiranți sunt gata să renunțe la lucrurile „lumești” (glorie, bani, nemurire, timp liber), dacă se vor concentra numai asupra scrisului, dacă vor putea să scrie în orice condiții, dacă nu se vor irosi aruncând ocheade inutile criticilor sau publicului, dacă vor încerca să scrie în fiecare zi atunci se pot apuca liniștiți de treabă. Pe scurt, să scrie numai dacă nu pot trăi fără asta!

RT: Aveți vreun mesaj pentru cei care vor citi acest interviu? Ce v-ați dori să comunicați acelor cititori care au parcurs deja romanul dumneavoastră și cum i-ați convinge pe cei care încă nu l-au citit că ar trebui să o facă?
DM: Celor care l-au citit deja le mulțumesc foarte mult și dacă le-a plăcut îi rog să aștepte următorul meu roman (dacă am noroc, adică dacă e bun, poate că va apare anul viitor tot la Polirom). Celor care nu l-au citit încă le spun că nu trebuie să se lase furați de aparențe și să citească neapărat literatură română contemporană, chiar merită, e bună și va fi și mai bună! De urmărit, după părerea mea, scriitorii români contemporani, și-mi vin câteva nume în minte: Șerban Tomșa, Lucian Dan Teodorovici, Filip Florian, Cristian Teodorescu, Radu Pavel Gheo, O. Nimigean, Marin Mălaicu-Hondrari.

Semnal editorial : "Pata violetă" de Dan Miron

         Îmi face o deosebită plăcere să prezint ultima apariţie a lui Dan Miron, romancier de vocaţie, publicat de cea mai importantă editură din România, comentat de Dan C. Mihăilescu, dar prea puţin mediatizat. Vinovat în parte de această situaţie este şi autorul, care, ca şi Faulkner, îşi petrece tot timpul scriindu-şi romanele, nefăcând nicio concesie altor forme de comunicare cu cititorii, cum ar fi Facebook-ul sau blogul.
Pata violetă, Polirom, 2013, este al treilea roman publicat de Dan Miron, după Aşteptarea Regelui Pescar, Nemira, 1995, şi Scândurica, Polirom, 2006.
         Prozator de rasă, Dan Miron este în primul rând un arhitect strălucit, construind pe spaţii mari şi pe mai multe planuri, cu inteligenţă artistică, cu detalii semnificative şi un incontestabil suflu epic. Nimic nu este tras de păr în ramificatul scenariu romanesc propus de Miron, fiecare amănunt este pus la locul său cu o pricepre de expert. Marile bulevarde narative se prelungesc într-un labirint de străzi - adevărate capilare pline de viaţă  - care dau în alte străzi, mari şi luminoase. Nu există nicio fundătură, niciun episod de prisos, într-un sistem de vase comunicante de o limpezime unică. Ficţiunea se prelungeşte în realitate şi se întoarce la sine - printre personaje, îi regăsim pe Hristos şi pe ucenicii acestuia, dar şi pe Andrei Pleşu, Nicolae Manolescu, Mircea Cărtărescu şi Mircea Dinescu ! - într-un joc a cărui miză sunt marile adevăruri umane. Pata violetă este de o mare bogăţie epică. E un roman de dragoste, epistolar, istoric, filosofic. Se ştie că un romancier trăieşte în primul rând prin personajele sale. La acest capitol,  Dan Miron pare un maestru. Fiinţele sale pe hârtie sunt perfect conturate, complexe, incitante. În orice altă ţară, Pata violetă ar fi fost un succes răsunător, ecranizat şi comentat în toată presa.

P.S. Felicităm Polirom-ul pentru profesionalismul pe care îl etalează încă o dată. Nu găsim, în text, erori care fac fala altor edituri, iar autorul beneficiază de o foarte utilă prezentare.

Opinia romancierului Dan Miron despre "Călugărul Negru "

 Dan Miron este un romancier de mare valoare, în plină ascensiune, autor a trei romane publicate la edituri prestigioase :
Aşteptarea regelui pescar, Ed. Nemira
Scândurica, Ed. Polirom
Pata violetă, Ed. Polirom, 2013

      Mă bucur mult că romanul meu i-a plăcut unui om atât de talentat şi de inteligent, cum este Dan Miron şi îi mulţumesc. Cu acordul său reproduc o parte - cea referitoare la carte - din mesajul pe care mi l-a trimis pe e-mail. O fac ca o manifestare a bucuriei că, luându-mă după reacţia lui Dan Miron, aş fi reuşit să-mi materializez, în text, unele intenţii artistice. Cam asta am vrut să fac, mi-a venit în cap şi când am citit recenzia lui Liviu Drugă.


 "Am incheiat, in sfarsit, romanul tau. L-am recitit, iar partea finala am re-recitit-o. 

Inceputul partii a doua e de-a dreptul perfect. Finalul ramane deschis, ca si cartea diavolului pe care Oreste Serbanescu, in marea lui intelepciune, alege sa n-o termine.

Tulburator, e primul cuvant care-mi vine in minte. Al doilea, e straniu. Al treilea, ca tu ai ales sa scrii in raspar cu ce se scrie acum in literatura noastra si chiar cu ce scriu si eu. 

Dar asta nu ma impiedica, dimpotriva, sa recunosc valoarea Calugarului negru. 

Ca sa intelegeti cum trebuie un roman de Serban Tomsa, m-as adresa acum publicului, trebuie sa renuntati la orice pretentie de a identifica aluzii stravezii la realitatea noastra frustra, si chiar daca ele par uneori evidente, nu va lasati pacaliti.

 Serban Tomsa creeaza deliberat propriul sau univers, cu regulile sale. Daca acceptati aceasta conventie, atunci textul lui o sa va apara asa cum e, de o frumusete enigmatica, ravasitoare, trista, precum cartile lui Borges si Kafka.

Povestile lui despre iubire, copilarie, nemurire, scris si lectura, despre intalnirile providentiale si cuvintele magice care ne pot schimba destinul, sunt atat de periculoase tocmai pentru ca au darul de a ne transporta intr-o alta lume de o frumusete de negrait, si atunci el, indurator, alege sa ne scurtcircuiteze cu istorisiri abjecte despre personaje jalnice, acuplari animalice si chiolhanuri nesfarsite. 

Se spune ca frumusetea va salva lumea, dar oare noi vom rezista contemplarii ei? Serban Tomsa pare a se indoi.

                                                        Dan Miron "

Un romancier de valoare : DAN MIRON

Mă gândeam cu amărăciune la condiţia scriitorului român care trebuie să accepte servicii umilitoare sau să îndeplinească tot felul de corvezi pentru a supravieţui. Tragedia este însă mult mai adâncă. Sunt autori autohtoni total ignoraţi de public şi de confraţi, pentru că nu sunt deloc mediatizaţi.
Nu se vorbeşte, de pildă, aproape deloc despre Dan Miron, autor al romanelor Aşteptarea Regelui Pescar, Ed. Nemira, 1995, Premiul Nemira şi Scândurica, Polirom, 2006 . Ultima carte, cu o avizată şi, cum să zic, foarte exigentă prefaţă semnată de Antonio Patraş, a fost comentată favorabil de Dan C. Mihăilescu şi s-a bucurat de aprecierea cititorilor. Cum e tardiv să scriu o recenzie, mă voi mărgini la câteva impresii de lectură.
La Dan Miron, povestea este esenţială . Citatul din Canetti nu este întâmplător : „ Orice cuvânt rostit e prefăcut. Orice cuvânt scris e prefăcut. Orice cuvânt e prefăcut. Dar oare ce există fără cuvinte ?" A povesti înseamnă a privi realitatea prin vitraliile cuvintelor. Bine construit şi scris cu instinct narativ, romanul Scândurica este, după opinia mea, o dovadă de virtuozitatea literară : dialoguri vii, autentice, personaje conturate cu mână sigură, acţiune bine condusă. Textura epică este oarecum faulkneriană, fără însă atmosfera sufocantă din cărţile americanului, tonalitatea naraţiunii fiind mai degrabă băşcălioasă şi infuzată cu umor. Oriunde am deschide însă volumul, dăm peste pasaje seducătoare : „Într-o zi am văzut în curtea blocului, lângă o tufă de trandafiri, un dulău, o corcitură cafenie, care-şi depunea excrementele sub colţii ameninţători ai unei dihănii cenuşii. Instantaneu am înţeles că era vorba de o provocare, la fel ca şi cea cu trasul brazdei. O pagină de istorie mi se revela : Romulus şi Remus în blană se confruntau sub balconul meu. Am pariat pe cafeniu, dar, din nenorocire, Romulusul meu a fost învins de Remusul cenuşiu şi a tulit-o schelălăind fără pic de glorie. În timp ce istoria se întorcea cu fundu’ în sus, Remus a astupat excrementele învinsului şi imediat şi-a celebrat victoria, golindu-şi intestinele lângă tufa de trandafiri. Din ziua aia, de câte ori auzeam cuvinte solemne şi încărcate de măreţie – eroi, sacrificiu, datorie, patrie -, vedeam două cotarle încăierându-se pentru privilegiul de a-şi depune conţinutul intestinelor sub o biată tufă de trandafiri. Punct. „  Autorul are abilitatea de a transforma, prin povestire, banalul cotidian în scene strălucitoare, evitând uneori, la mustaţă, ternul, neinteresantul. Perspectiva narativă este încredinţată unor personaje, patru la număr, ale căror voci preiau şatefeta relatării pe rând, odată cu începerea fiecărui capitol. Stilul este limpede, direct, specific prozatorilor de meserie, iar construcţia relevă o evidentă inteligenţă artistică. Dan Miron stăpâneşte bine registrul argotic folosit de liceeni şi îmi aminteşte, prin aceasta şi numai prin aceasta, de Ovidiu Verdeş şi Dan Lungu. La pag. 93 găsim şi o mică profesiune de credinţă legată de limbajul operei : „ Dar e vorba de o convenţie literară ca oricare alta. Dacă în secolul optşpe şi chiar nouăşpe personajele vorbeau atât de preţios, că ţi se făcea greaţă, acum vorbesc ca oamenii obişnuiţi ori, ultima modă, ca băieţii de cartier.” Romanul are cursivitate, citindu-se uşor, cu plăcere. Dan Miron face parte dintre acei autori care ştiu că o carte este scrisă pentru a fi citită, reuşind să creeze iluzia vieţii adevărate, adică lucrul cel mai important şi mai greu de realizat pentru un prozator. Titlurile capitolelor – „Sexolita află un secret de familie”, „Sorin îndrăgostit”, „Floriana intră în conflict cu domnul Vomă” etc – au rolul de a crea suspans, ispitindu-l, într-un mod inocent pe cititor. În fine, personajele feminine sunt foarte convingătoare, ceea ce, iarăşi, nu este de ici, de colo.
Când am citit Scândurica şi, pe urmă, am urmărit consideraţiile lui Dan C. Mihăilescu despre carte, nu ştiam că autorul îmi este conjudeţean, funcţionând ca profesor de istorie la un liceu din Zimnicea. Mai are patru romane în manuscris, în mai multe variante, pe care le cizelează continuu. Este un profesionist al scrisului, deloc interesat de recunoaştere ori publicitate, ducând o existenţă discretă, aservită în totalitate actului de a scrie.
De ce nu-i apar, totuşi, cărţile ? De ce destui scriitori de valoare din România rămân în umbră , cvasinecunoscuţi ? Răspunsul e simplu. Ce, noi avem nevoie de scriitori talentaţi ? Avem alte griji. De ce au dezertat, ca şobolanii de pe corăbiile aflate în pericol, Sulă Verde şi Untură Umblătoare ? Se ştie că oamenii aceştia, care n-au niciun merit vizibil, sunt socotiţi mari personalitaţi politice, vântură banii cu lopata, au vile şi maşini luxoase, ducându-şi viaţa la standarde la care un scriitor nici n-ar putea visa. Doar fac parte din nişte partide politice mari ! Din nefericire, la nivel social şi cultural, trăim de azi pe mâine, într-un regim animalier, bătând către Comuna Primitivă. Ignarii au pus mâna pe pârghiile economiei şi ale puterii şi îşi bat joc nu numai de căţeanul obişnuit, ci şi de realizările artiştilor şi ale oamenilor de ştiinţă, fiind preocupaţi, până la nebunie, exclusiv de propriul buzunar. Cine are ghioagă şi o turmă de proşti în spate pune mâna pe tot vânatul.
În altă ordine de idei, de ce să mai deplâng lipsa agenţilor literari şi chiar a unei pieţe veritabile de carte, când noi uităm mâine ce am lăudat azi ? Sunt mari autori – am scris despre Ioan Dan Nicolescu - despre care nimeni nu mai suflă nimic.
Malraux inventase noţiunea de muzeu imaginar. „Muzeul imaginar înseamnă, în fapt, că fiecare epocă, fiecare individ îşi recompune propria familie de opere, comunicând astfel cu lumea. Astfel, omul îşi găseşte locul în eternitate.”, notează Ioana Ristea pe blogul său. De ce n-am accepta ideea existenţei  unei biblioteci imaginare, în care să aibă acces toate cărţile semnificative al literelor româneşti ? Un paradis al literaturii. Dar se pare că noi, românii, suntem blestemaţi să nu avem acces acolo şi să nu realizăm lucruri care să dureze, fiindcă n-avem memorie culturală şi ne place prea mult să distrugem.
O speranţă avem, totuşi. Există, printre scriitorii români contemporani, spirite nobile, altruiste, care iubesc mai mult cărţile confraţilor decât pe ale lor. Aşa cum era, pe vremuri, neuitatul critic literar şi prozator Valeriu Cristea. Important este că printre ei găsim şi critici literari de mare valoare, ale căror glasuri se aud puternic şi distinct.

P.S.  Adevărata istorie nu este scrisă de politicieni, care devin personaje comice şi groteşti în desfăşurarea evenimentelor, ci de marii scriitori ai unei epoci. Urmaşii politrucilor de azi se vor bucura cu ghimpi de averile acumulate de străbunii lor, când îi vor vedea pe aceştia în oglinda neiertătoare a timpului.
Dar nici cronicarul nu este fericit să scrie despre nişte monştri ignoranţi şi insaţiabili.

Totul e ficţiune. Cu sânge rece de Truman Capote

Subintitulat O relatare fidelă a unei crime multiple şi a urmărilor ei, Cu sânge rece a inaugurat, în literatura americană, romanul de nonficţiune. Deschizând într-o dimineaţă de noiembrie a anului 1959 ziarul New York Times, scriitorul citeşte relatarea unei crime sângeroase petrecute în Holcomb, Kansas. Doi tineri jefuiesc casa unui fermier prosper şi ucid întreaga familie, compusă din patru membri. Capote o roagă pe Harper Lee să-l însoţească la faţa locului şi scrie un reportaj care va fi publicat în săptămânalul The New Yorker.
Prozatorul va lucra la roman timp de şase ani, iar această muncă îl va epuiza şi îl va face dependent de alcool. Într-un stil limpede şi elegant, Capote prezintă ultima zi din viaţa victimelor - un bărbat, o femeie, un băiat şi o fată -, dar insistă pe trecutul şi psihologia stranie a criminalilor, povestind cu fidelitate peripeţiile acestora până când vor fi prinşi, condamnaţi şi executaţi.
Cu sânge rece va fi un succes pe toate planurile. Va fi socotită cartea deceniului, iar autorul va încasa, din vânzări, două milioane de dolari. După opinia mea, e o ironie că Truman Capote îşi consolidează faima literară cu un reportaj de amploare. Norman Mailer, care scrisese cândva că Truman Capote era " cel mai strălucit scriitor " al generaţiei sale, notează acum că volumul ar fi "un eşec al scriitorului". Ulterior, Mailer va adopta literatura de nonficţiune şi va face, în această direcţie, o carieră răsunătoare.
N-am putut multă vreme să citesc Cu sânge rece, pentru simplul motiv că nu mă interesează ceea ce nu are imaginaţie. Acum câteva zile am recitit textul şi mi-am dat seama că autorul tratează realitatea ca şi cum aceasta ar fi propria închipuire : la Truman Capote totul este ficţiune. Aici, de pildă, el pune un fapt de presă senzaţional în tiparele unui roman cu intrigă poliţistă, dar cu o tonalitate clasică. În ultimul capitol, Dewey, unul dintre cei care au anchetat crima, se întâlneşte întâmplător, în cimitir,  cu Sue Kidwell, prietena lui Nancy Clutter, fata fermierului ucisă de cei doi dezaxaţi. Dewey schimbă cu tânăra impresii, aflând ce s-a mai întâmplat cu personajele rămase în viaţă după cumplita tragedie. Avea dreptate prietenul meu, scriitorul Dan Miron : în creaţia lui Capote, realitatea este greu de separat de ficţiune.