Zona crepusculară

Mă eliberez de amintirile din spitale cu o ultimă secvență.
Până să dau chirurgului banii pentru operație, am fost pus într-un fel de salon al groazei. În patul de vizavi era un bătrân uriaș și mutilat. Ocupase înalte funcții în stat și familia se debarasase de el, internându-l într-un spital de prestigiu, dar cu dotări și instalații folosite încă din preistorie. Fostul satrap nu scotea o vorbă. Era foarte bătrân și avea o karmă încărcată. Avea ambele picioare amputate. Ziua nu făcea altceva decât să înghită cantități incredibile de bunătăți trimise de familie. Noaptea continua să înfulece ca un căpcăun, dar urla și după tava pe care infirmierele i-o puneau sub șezut. Mânca și, între două înghițituri, se ușura în răcnete care cutremurau pereții. Era constipat. Mânca, urla și se ușura, într-o duhoare insuportabilă . Asta făcea ziua și noaptea. Oricum nu dormeam nicio secundă, dar cred că și omul cu somnul cel mai sănătos n-ar fi putut închide un ochi în răgetele acelea neomenești care nu conteneau toată noaptea. O vreme am fost doar noi doi în salon. Apoi și-a făcut apariția un domn slab, cu mustață și cu o atitudine cinică. Rămăsese un dur, cu toate că era, după cum mi-am dat seama mai târziu, pe buza abisului. Îl chema N.. S-a dovedit mai târziu, când ne-am apropiat, că era unchiul unui tânăr critic literar, încă student atunci, dar în plină afirmare. (Tânărul scotea o revistă studențească și și scria cu o „răutate” specifică. Să zic că acum nu mai scrie? Chiar nu știu.) Și ăsta avea o karmă plină de datorii. Căzuse cu bicicleta și nu vedea cu un ochi. Apoi necazurile se ținuseră lanț de el. Când și-a scos hainele, am rămas șocat. Avea pe trup un sistem complicat de drenare, format din tuburi transparente, prin care trecea un lichid negru care se strângea într-o pungă ținută lângă șold. Se operase la pancreas și lucrurile nu mergeau bine. Era necesară o nouă intervenție chirurgicală. Mi-a spus că-și simte sfârșitul aproape și că nu înțelege de ce vor să-l mai opereze o dată.
Într-o zi, când stăteam întinși pe paturi, iar mustăciosul îmi povestea necazurile sale, cineva a ciocănit la ușă. Apoi și-a făcut intrarea un bătrânel bondoc, cu mustață albă și  pălărie la fel de albă ca și coroana formată din câteva fire de păr, înconjurându-i craniul lustruit de timp. Ne-a cerut permisiunea să stea și el cu noi, în timp ce fratele său va fi operat de varice. S-a așezat în patul de lângă mine și a deschis ziarul pe care în avea în mână. Din când în când mai spunea câte ceva. Avea 80 de ani, iar fratele său 87. Ne-a mărturisit că până la 75 de ani nu făcuse injecții și nu luase o pastilă, dar de atunci se tot preumbla prin spitale. Nici azi nu-mi dau seama dacă era un norocos că trăise sănătos tun atâția ani sau că era ghinionist, din moment ce intrase în zona de descompunere biologică, numită bătrânețe. La un moment dat s-a ridicat și s-a îndreptat spre ușă, zicând încet :
- Mă duc să văd dacă fratele meu a ieșit din operație.
Nu ieșise, dar mai târziu a făcut-o și treaba luase o turnură gravă.
- Fratele meu a ieșit din operație, dar nu s-a trezit din anestezie și l-au dus la reanimare, ne-a anunțat trist moșul, după încă un drum la sala de operații.
Cinci ore în șir s-a tot ridicat și a plecat, murmurând :
- Mă duc să văd ce mai face fratele meu.
Revenea și ofta :
- Fratele meu tot nu s-a trezit din anestezie.
Se făcuse târziu, afară era noapte când bătrânelul a intrat pentru ultima dată în salon. Nu s-a mai așezat pe pat. A lăsat și ziarul acolo.
- Doctorul a zis că fratele meu nu se va mai trezi din anestezie, a șoptit el.
 A stat câteva clipe în picioare, cu capul în pământ, apoi și-a luat cuviincios rămas-bun, a deschis ușa și, cu pălăria în mână, a ieșit pe hol. I-am mai auzit câteva secunde târșâitul pantofilor pe linoleumul nu tocmai curat al clinicii. Când liniștea s-a lăsat definitiv, dl N. nu și-a continuat confesiunile. M-a privit fix în ochi și fața i s-a încrețit într-un rictus amar. Bănuiesc că nici el n-a mai trăit mult.