Zona crepusculară

Mă eliberez de amintirile din spitale cu o ultimă secvență.
Până să dau chirurgului banii pentru operație, am fost pus într-un fel de salon al groazei. În patul de vizavi era un bătrân uriaș și mutilat. Ocupase înalte funcții în stat și familia se debarasase de el, internându-l într-un spital de prestigiu, dar cu dotări și instalații folosite încă din preistorie. Fostul satrap nu scotea o vorbă. Era foarte bătrân și avea o karmă încărcată. Avea ambele picioare amputate. Ziua nu făcea altceva decât să înghită cantități incredibile de bunătăți trimise de familie. Noaptea continua să înfulece ca un căpcăun, dar urla și după tava pe care infirmierele i-o puneau sub șezut. Mânca și, între două înghițituri, se ușura în răcnete care cutremurau pereții. Era constipat. Mânca, urla și se ușura, într-o duhoare insuportabilă . Asta făcea ziua și noaptea. Oricum nu dormeam nicio secundă, dar cred că și omul cu somnul cel mai sănătos n-ar fi putut închide un ochi în răgetele acelea neomenești care nu conteneau toată noaptea. O vreme am fost doar noi doi în salon. Apoi și-a făcut apariția un domn slab, cu mustață și cu o atitudine cinică. Rămăsese un dur, cu toate că era, după cum mi-am dat seama mai târziu, pe buza abisului. Îl chema N.. S-a dovedit mai târziu, când ne-am apropiat, că era unchiul unui tânăr critic literar, încă student atunci, dar în plină afirmare. (Tânărul scotea o revistă studențească și și scria cu o „răutate” specifică. Să zic că acum nu mai scrie? Chiar nu știu.) Și ăsta avea o karmă plină de datorii. Căzuse cu bicicleta și nu vedea cu un ochi. Apoi necazurile se ținuseră lanț de el. Când și-a scos hainele, am rămas șocat. Avea pe trup un sistem complicat de drenare, format din tuburi transparente, prin care trecea un lichid negru care se strângea într-o pungă ținută lângă șold. Se operase la pancreas și lucrurile nu mergeau bine. Era necesară o nouă intervenție chirurgicală. Mi-a spus că-și simte sfârșitul aproape și că nu înțelege de ce vor să-l mai opereze o dată.
Într-o zi, când stăteam întinși pe paturi, iar mustăciosul îmi povestea necazurile sale, cineva a ciocănit la ușă. Apoi și-a făcut intrarea un bătrânel bondoc, cu mustață albă și  pălărie la fel de albă ca și coroana formată din câteva fire de păr, înconjurându-i craniul lustruit de timp. Ne-a cerut permisiunea să stea și el cu noi, în timp ce fratele său va fi operat de varice. S-a așezat în patul de lângă mine și a deschis ziarul pe care în avea în mână. Din când în când mai spunea câte ceva. Avea 80 de ani, iar fratele său 87. Ne-a mărturisit că până la 75 de ani nu făcuse injecții și nu luase o pastilă, dar de atunci se tot preumbla prin spitale. Nici azi nu-mi dau seama dacă era un norocos că trăise sănătos tun atâția ani sau că era ghinionist, din moment ce intrase în zona de descompunere biologică, numită bătrânețe. La un moment dat s-a ridicat și s-a îndreptat spre ușă, zicând încet :
- Mă duc să văd dacă fratele meu a ieșit din operație.
Nu ieșise, dar mai târziu a făcut-o și treaba luase o turnură gravă.
- Fratele meu a ieșit din operație, dar nu s-a trezit din anestezie și l-au dus la reanimare, ne-a anunțat trist moșul, după încă un drum la sala de operații.
Cinci ore în șir s-a tot ridicat și a plecat, murmurând :
- Mă duc să văd ce mai face fratele meu.
Revenea și ofta :
- Fratele meu tot nu s-a trezit din anestezie.
Se făcuse târziu, afară era noapte când bătrânelul a intrat pentru ultima dată în salon. Nu s-a mai așezat pe pat. A lăsat și ziarul acolo.
- Doctorul a zis că fratele meu nu se va mai trezi din anestezie, a șoptit el.
 A stat câteva clipe în picioare, cu capul în pământ, apoi și-a luat cuviincios rămas-bun, a deschis ușa și, cu pălăria în mână, a ieșit pe hol. I-am mai auzit câteva secunde târșâitul pantofilor pe linoleumul nu tocmai curat al clinicii. Când liniștea s-a lăsat definitiv, dl N. nu și-a continuat confesiunile. M-a privit fix în ochi și fața i s-a încrețit într-un rictus amar. Bănuiesc că nici el n-a mai trăit mult.

Un cal pe trotuar

Un cal s-a stins pe trotuar, de epuizare. Un neom l-a folosit trei zile fără întrerupere, apoi l-a abandonat acolo. Nobilul animal avea semne lăsate de bătaie şi era înfometat. Ajutorul a sosit prea târziu pentru el. Două ore luptase cu moartea, zbătându-se şi căutând aer.
Dacă am fi nişte entităţi evoluate, cum pretindem, ar trebui să introducem pedepse foarte aspre pentru cei care abandonează, torturează ori ucid  fiinţe lipsite de apărare. Dar nu suntem. Iar moartea noastră este mai urâtă decât cea a cailor. Fiindcă, de cele mai multe ori, îmbătrânim şi căpătăm forme groteşti. Vocea ni se păstrează aproape alterată peste ani, dar chipul începe să fie mâncat de râuri prin care timpul se scurge nevăzut.
Uimitor însă ne îmbătrânesc picioarele. Aşteptam pe cineva şi oprisem maşina în faţa unui magazin, la cincizeci de metri depărtare. O umbrelă uriaşă acoperea partea de sus a uşilor şi nu puteam vedea faţa celor care ieşeau de la cumpărături şi coborau scările. Brusc mi-am dat seama că pot ghici vârsta cumpărătorilor după aspectul picioarelor. Am început să-mi spun :
"E o babă."
"E un tânăr."
"E un moş."
"E o fată."
Le vedeam apoi tot corpul şi fizionomiile. Niciodată nu m-am înşelat.
Tinerii păşesc uşor, ca nişte cerbi.
Cei între două vârste parcă au nişte ghiulele legate de genunchi, care se adaugă greutăţii burţilor umflate şi revărsate peste cureaua pantalonilor. Izbutesc însă să se descurce onorabil.
Bătrânii, în schimb, parcă sunt legaţi cu lanţuri de glezne şi fac pasul ca şi când ar folosi nişte picioare de lemn, lipsite de viaţă. Chiar pantalonii cad pe ei anapoda, numai cute şi pliuri, în cele mai dizgraţioase unghiuri. Boşorogi, ce să mai vorbim.
La femeile în vârstă e şi mai rău. Totuşi, unele îţi păstrează aerul rasat şi păşesc ca nişte ciute obosite. Sunt doamnele îmbătrânite în inima marelui oraş.
Astăzi am inspectat pomii din grădină. În primăvară, un vecin a incendiat ierburile din zona lui, dar focul s-a extins şi mi-a distrus un dud roz şi doi castani. Erau mici, aveau doar doi ani. Am continuat să îi ud în speranţa că îi voi reînvia. Din dud a dat un lăstar care a crescut rapid. Castanii păreau pierduţi. Dar acum am descoperit că rădăcinile lor au rămas vii şi din ele a crescut câte o mică ramură.
Alunul e plin de lăstari şi de muguri fructiferi. E contorsionat groaznic, fiindcă mai demult un câine i-a retezat cu dinţii tulpina.
Câinele a murit în vara asta, alunul e încă în vegetaţie.
Copacii trăiesc mai mult decât câinii.

Vieţile şi chipurile unui om

O zi şi o noapte. Altă dimineaţă şi alt asfinţit. Un prieten şi-o femeie. O bucată muzicală. Un câine, un peisaj şi o scenă neplăcută.  O carte citită şi recitită.
 Uite măgarul, iată vaca, hop şi cocoşul ! A rămas fără pene, creasta e hărtănită, începe să semene cu o zdreanţă. Viaţa e un joc de cuburi. Din ce în ce mai uzate, ajung albe, către sfârşit.
Deşi purtăm de-a lungul anilor acelaşi nume, locuim o mulţime de trupuri. De la Eminescu ne-au rămas patru portrete. Un adolescent cu trăsături angelice, hermafrodite. Un prinţ oriental, smolit şi închis în sine. Un burghez viguros, gras şi cu mustaţă. În sfârşit, masca unui nomad care caută cu disperare lumina împuţinată de tenebrele care îl înconjoară. Ce legătură e între aceste personaje ? Creierul în veşnică efervescenţă şi cărţile fluturând în mintea lui nu se văd.
Îmi privesc fotografiile. Sunt, în mod cert, câteva persoane care parcă nu s-au cunoscut între ele. ( De aceea sunt surprins când cineva, care m-a cunoscut în adolelescenţă şi nu m-a mai văzut de atunci, mă opreşte pe stradă şi mă întreabă ce mai fac ! ) Când ajunsesem copilul cu mintea uitată în somn din primele cadre, jucasem deja câteva roluri. Fusesem un bebeluş cât lingura, apoi un micuţ care era zilnic orbit de lumină şi îşi punea ţărână în cap, pricină din care bunica îl lega cu o frânghie de un prun bătrân, aflat în curtea casei ţărăneşti. Mai târziu stăteam de bunăvoie acolo, aşteptând cuminte ca pomul să-mi dăruiască eugenii şi cuburi de zahăr. Mama le arunca pe sus, fprin crengile copacului, ăcându-mă să cred că bunătatea şi smerenia sunt răsplătite în fiecare clipă.
Pe urmă, în albume, apare un adolescent cu o ţinută sportivă - pe vremea aceea toate vânzătoarele din magazine mă întrebau ce sport făceam -, cu un chip armonios, izvorând lumină.  Eram fotogenic ! Privind instantaneele cu  tinerii de acum, sunt izbit de o transformare spectaculoasă : pe măsură ce fetele au devenit mai frumoase - să fie doar o iluzie ? -, băieţii s-au transformat în nişte masculi de o urâţenie bătătoare la ochi. Rareori poţi spune despre câte unul că e acceptabil. Trupuri sănătoase, dar chipuri colţuroase, dizarmonice, inexpresive, uneori oribile.
Apoi, în portretele mele din studenţie apar urmele nopţilor nedormite şi ale ţigărilor bulgăreşti şi albaneze. Dar încă sunt luminos, cum spuneau prietenii.
Nu merg mai departe, fiindcă vine o vreme când propriile imagini se întorc împotriva noastră. Apărem, în poze, de zeci ori mai bătrâni decât arătăm în realitate.
Mă gândesc dacă n-ar fi mai igienic să locuim separat, după anii trăiţi : copiii cu copiii, adolescenţii cu cei de-o seamă cu ei, iar băbătiile să fie închise într-un ţarc cu drugi groşi, de netrecut. Am evita astfel multa nefericire pe care ne-o aducem unii altora.
Dar una dintre grupele de vârstă ar fi precis Infernul, în care nu-şi doreşte nimeni să intre sau să rămână.