Reîntâlnirea cu Juan Rulfo și deschiderea către cer

Recitirea lui Juan Rulfo ( Câmpia în flăcări, București, RAO, 2006) a fost, pentru mine, o întâlnire neașteptată cu propriul destin. Aceeași lume de umbre nefericite, uscată și seacă, cufundată în țărână fierbinte și surprinsă într-o noapte fără sfârșit. Aceeași sărăcie lucie, cu garduri din mărăcini și colibe de lut, învelite cu paie și cu ferestre minuscule și oarbe. Aceeași societate în care unii au totul, iar alții, doar viața pe care și-o pierd la orice capriciu al celor puternici. Oamenii trăiesc la limita supraviețuirii și orbecăie, aproape adormiți, pe poteci fără sfârșit. În Pedro Paramo, morții vorbesc cu viii, se amestecă între ei și nu mai știi dacă te afli pe lumea aievea sau pe cea de dincolo. Cred că Rulfo și Manuel Scorza au reușit să împace realismul crud cu cel magic, ceea ce  au izbutit, și  la noi, Vasile Voiculescu, Gala Galaction și, firește, Mircea Eliade. Pentru mine, lectura lui Juan Rulfo este o privire în oglindă : mă văd pe mine, copilul și scriitorul. Și eu am trecut prin noaptea aceea fără sfârșit și risc să nu mai ies ( uneori îmi scriam temele pe fereastră, la lumina lunii), și eu am simțit înțepăturile spinilor și durerea inconfundabilă a umilinței. Diferă doar umanitatea, mai sumbră la Rulfo, mai blândă în realitatea copilăriei mele. Care este, de fapt, problema? Și mă refer doar la proză, fiindcă la poezie stăm bine, dar suntem ignorați, pentru că nu știm să ne vindem marfa : avem mai mulți poeți demni de Nobel, cum am repetat până la obsesie. Cum au reușit sud-americanii să ajungă la o recunoaștere universală, mergând pe specificul existenței lor în lume? Pe un specific apăsat ( pitoresc, oralitate, dialect, realism crud) mergem și noi, când nu ieșim la înaintare cu scriitura desăvârșită, în pagini sufocate de descrieri luxuriante și aglomerări de obiecte, ca în proza lui Eminescu.  Dar nu rezonăm deloc în alte culturi. Am atins și noi universalitatea în câteva rânduri, cu Ion al lui Rebreanu, cu Cimitirul Buna-Vestire, cu Bănulescu, cu Lumea în două zile, Manualul întâmplărilor, poate cu Moromete, cu schițele lui Caragiale, dar și cu D-ale carnavalului , Steaua fără nume, Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă și deloc cu O scrisoare pierdută, pe care se bate atâta monedă. Comicul nostru este facil și local, mergând pe anecdotic și neavând anvergura și senzualitatea monstruoasă a lui Rabelais ori John Kennedy Toole. Cu drama stăm mai prost, fiindcă în afară de realism, promovăm scriitura impecabilă, pe fondul unor experiențe strict personale. Talentul și stilul trebuie să se transforme într-o viziune personală asupra lumii, cum spunea un prieten de pe Facebook, și să atingă teme sau mituri cu rezonanță în inconștientul colectiv.  Așa se întâmplă la Rulfo, la Marquez, la Manuel Scorza, ca să nu mai vorbesc de Joyce și de Faulkner. Scriitura e suficientă în povestiri ( Hemingway!), dar romanul fără o viziune puternică și originală e zero. Iarăși, viziunea lipsită de epic este curat lirism!  La nevoie, un mare scriitor își inventează propriile mituri.( Iar miturile, temele și motivele literare au nevoie de personaje.) La Rebreanu e Posesia, La Rulfo și Scorza sunt Revolta și Lupta,  la Aldulescu e Supraviețuirea cinică și mizeră, la Arghezi e Zădărnicia comică,  în Faulkner e toată Biblia, cu accente de tragedie greacă, după cum bine au remarcat francezii, la Preda e Dispariția unei lumi ( ca în Ghepardul lui Lampedusa), la Caragiale e Prostia fudulă și, atenție, inofensivă ( criminală e doar în 1 Aprilie), la Țoiu e Însoțitorul și Cronicarul, cel care consemnează totul și toarnă la Dumnezeu sau la Cezar etc. Până și în crimele din cărțile lui Raymond Chandler se întrevăd niște motive literare modelate de inconștientul omenesc! Și câte teme și mituri sunt în opera lui Bănulescu! Sigur, prozatorul trebuie să aibă atâta abilitate încânt să dizolve motivele și miturile în detalii pline de viață. Și mai e ceva. Va trebui să acceptăm ideea că deschiderea către fantastic/straniu/magic și către inconștientul colectiv ne va da o șansă în plus de a fi recunoscuți pe plan internațional. În mod cert, Bănulescu e un scriitor de nivel universal.  Și de ce răsuflăm ușurați și ne spunem că Preda nu e un scriitor primitiv, după ce parcurgem Amiază de vară și Scrieri de tinerețe? De ce, dintre toate romanele lui Aldulescu, care are viziunea sa, prefer Prooricii Ierusalimului și Îngerul încălecat, unde personajul principal se comportă ca un demon priapic, regresând, ca și partenerele sale, către regnul animalier?

  Este evident că textul de mai sus este pro domo.  Pentru un prozator, esențiale sunt stilul transformat în viziune, personajele și temele abordate. Asta am încercat în Ghețarul ( ratarea, complexul Leonardo da Vinci, de a nu termina nimic, din spaima față de sfârșit ) și în Călugărul Negru, unde sunt mai multe elemente asupra cărora se pot pronunța specialiștii.

P.S. După reacții, pare-se că textul meu a supărat destulă lume, deși inteligența ar trebui să excludă vanitatea și intoleranța. Fiindcă m-am adresat unor oameni deștepți, capabili să reflecteze asupra unor lucruri care le-au scăpat.