Reîntâlnirea cu Juan Rulfo și deschiderea către cer

Recitirea lui Juan Rulfo ( Câmpia în flăcări, București, RAO, 2006) a fost, pentru mine, o întâlnire neașteptată cu propriul destin. Aceeași lume de umbre nefericite, uscată și seacă, cufundată în țărână fierbinte și surprinsă într-o noapte fără sfârșit. Aceeași sărăcie lucie, cu garduri din mărăcini și colibe de lut, învelite cu paie și cu ferestre minuscule și oarbe. Aceeași societate în care unii au totul, iar alții, doar viața pe care și-o pierd la orice capriciu al celor puternici. Oamenii trăiesc la limita supraviețuirii și orbecăie, aproape adormiți, pe poteci fără sfârșit. În Pedro Paramo, morții vorbesc cu viii, se amestecă între ei și nu mai știi dacă te afli pe lumea aievea sau pe cea de dincolo. Cred că Rulfo și Manuel Scorza au reușit să împace realismul crud cu cel magic, ceea ce  au izbutit, și  la noi, Vasile Voiculescu, Gala Galaction și, firește, Mircea Eliade. Pentru mine, lectura lui Juan Rulfo este o privire în oglindă : mă văd pe mine, copilul și scriitorul. Și eu am trecut prin noaptea aceea fără sfârșit și risc să nu mai ies ( uneori îmi scriam temele pe fereastră, la lumina lunii), și eu am simțit înțepăturile spinilor și durerea inconfundabilă a umilinței. Diferă doar umanitatea, mai sumbră la Rulfo, mai blândă în realitatea copilăriei mele. Care este, de fapt, problema? Și mă refer doar la proză, fiindcă la poezie stăm bine, dar suntem ignorați, pentru că nu știm să ne vindem marfa : avem mai mulți poeți demni de Nobel, cum am repetat până la obsesie. Cum au reușit sud-americanii să ajungă la o recunoaștere universală, mergând pe specificul existenței lor în lume? Pe un specific apăsat ( pitoresc, oralitate, dialect, realism crud) mergem și noi, când nu ieșim la înaintare cu scriitura desăvârșită, în pagini sufocate de descrieri luxuriante și aglomerări de obiecte, ca în proza lui Eminescu.  Dar nu rezonăm deloc în alte culturi. Am atins și noi universalitatea în câteva rânduri, cu Ion al lui Rebreanu, cu Cimitirul Buna-Vestire, cu Bănulescu, cu Lumea în două zile, Manualul întâmplărilor, poate cu Moromete, cu schițele lui Caragiale, dar și cu D-ale carnavalului , Steaua fără nume, Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă și deloc cu O scrisoare pierdută, pe care se bate atâta monedă. Comicul nostru este facil și local, mergând pe anecdotic și neavând anvergura și senzualitatea monstruoasă a lui Rabelais ori John Kennedy Toole. Cu drama stăm mai prost, fiindcă în afară de realism, promovăm scriitura impecabilă, pe fondul unor experiențe strict personale. Talentul și stilul trebuie să se transforme într-o viziune personală asupra lumii, cum spunea un prieten de pe Facebook, și să atingă teme sau mituri cu rezonanță în inconștientul colectiv.  Așa se întâmplă la Rulfo, la Marquez, la Manuel Scorza, ca să nu mai vorbesc de Joyce și de Faulkner. Scriitura e suficientă în povestiri ( Hemingway!), dar romanul fără o viziune puternică și originală e zero. Iarăși, viziunea lipsită de epic este curat lirism!  La nevoie, un mare scriitor își inventează propriile mituri.( Iar miturile, temele și motivele literare au nevoie de personaje.) La Rebreanu e Posesia, La Rulfo și Scorza sunt Revolta și Lupta,  la Aldulescu e Supraviețuirea cinică și mizeră, la Arghezi e Zădărnicia comică,  în Faulkner e toată Biblia, cu accente de tragedie greacă, după cum bine au remarcat francezii, la Preda e Dispariția unei lumi ( ca în Ghepardul lui Lampedusa), la Caragiale e Prostia fudulă și, atenție, inofensivă ( criminală e doar în 1 Aprilie), la Țoiu e Însoțitorul și Cronicarul, cel care consemnează totul și toarnă la Dumnezeu sau la Cezar etc. Până și în crimele din cărțile lui Raymond Chandler se întrevăd niște motive literare modelate de inconștientul omenesc! Și câte teme și mituri sunt în opera lui Bănulescu! Sigur, prozatorul trebuie să aibă atâta abilitate încânt să dizolve motivele și miturile în detalii pline de viață. Și mai e ceva. Va trebui să acceptăm ideea că deschiderea către fantastic/straniu/magic și către inconștientul colectiv ne va da o șansă în plus de a fi recunoscuți pe plan internațional. În mod cert, Bănulescu e un scriitor de nivel universal.  Și de ce răsuflăm ușurați și ne spunem că Preda nu e un scriitor primitiv, după ce parcurgem Amiază de vară și Scrieri de tinerețe? De ce, dintre toate romanele lui Aldulescu, care are viziunea sa, prefer Prooricii Ierusalimului și Îngerul încălecat, unde personajul principal se comportă ca un demon priapic, regresând, ca și partenerele sale, către regnul animalier?

  Este evident că textul de mai sus este pro domo.  Pentru un prozator, esențiale sunt stilul transformat în viziune, personajele și temele abordate. Asta am încercat în Ghețarul ( ratarea, complexul Leonardo da Vinci, de a nu termina nimic, din spaima față de sfârșit ) și în Călugărul Negru, unde sunt mai multe elemente asupra cărora se pot pronunța specialiștii.

P.S. După reacții, pare-se că textul meu a supărat destulă lume, deși inteligența ar trebui să excludă vanitatea și intoleranța. Fiindcă m-am adresat unor oameni deștepți, capabili să reflecteze asupra unor lucruri care le-au scăpat. 
        

Voi trage obloanele

Juan Rulfo va fi, probabil, ultima temă de pe acest blog.
Apoi voi trage obloanele pentru mult, foarte mult timp.

Manuel Scorza : ” Bat tobele pentru Rancas”

   Târziu am aflat că peruvianul Manuel Scorza este cu un an mai mic decât Marquez și că a murit în 1983, într-un straniu accident de avion, la aceeași vârstă la care columbianul a primit Nobel-ul. Compatriotul său Mario Vargas Llosa este mai tânăr cu opt ani decât Scorza și a trăit destul ca să se poată bucura de o largă recunoaștere internațională.
    Manuel Scorza ( 1928-1983) a scris și poezii, dar eu i-am citit două două dintre copleșitoarele sale romane, de o epică dură, plină de poezie și de culoare locală : Bat tobele pentru Rancas și Călărețul fără somn. Neștiind că a dispărut atât de devreme, m-am mirat că n-a fost recompensat și el cu mari premii, precum Marquez sau Vargas Llosa. Pe urmă mi-am luat seama. Probabil că antiamericanismul din unele pagini ale sale i-a închis multe uși. Acum câteva zile am recitit Bat tobele pentru Rancas și pot spune că, în opinia mea, Scorza se numără, alături de Marquez, mexicanii Juan Rulfo și Carlos Fuentes, argentinianul Ernesto Sabato și guatemalezul Miguel Angel Asturias - Domnul președinte, Oameni de porumb! -, printre cei mai proeminenți romancieri din America de Sud. ( Și revin la o idee care mă frământă de mulți ani  : cred că nicio țară din lumea latină n-are în comun cu...latinitatea decât limba. Sângele vine de fiecare dată, ca și în cazul nostru, din alte direcții.)
Bat tobele pentru Rancas, Editura Univers, București, 1974, prezintă, în tonuri de poem epic, tragedia unei comunități rase de pe fața pământului, fiindcă a îndrăznit să-ți apere pământurile de lăcomia unor notabilități locale, cum ar fi judecătorul Montenegro, dar mai ales de samavolniciile unei mari companii miniere. Deși întâmplările se petrec în  locuri izolate, în pampas, la o altitudine unde pământul este sterp și nu se pot crește decât oi, romanul este unul dintre cele mai reușite care au fost scrise despre dictatură, alături de Toamnă patriarhului, Domnul Președinte, Recursul la metodă, Eu, supremul. E mai concentrat, cu capitole mai scurte și se citește mai ușor. Pe alocuri se simte siguranța poetului care își găsește ușor cuvintele potrivite pentru a exprima sugestiv o idee. Scorza evocă mica dictatură locală. Teroarea instituită de judecător este atât de mare, încât atunci când acesta pierde o neînsemnată monedă de un sol - magistratul se plimbă zilnic, făcând de douăzeci de ori înconjurul pieței, care devine pustie în intervalul orar respectiv! -, nimeni nu îndrăznește să se atingă de sclipitorul obiect, ba chiar toată lumea păzește banul ca pe ochii din cap, ca nu cumva vreun străin să-l ia și să abată năpasta asupra obștii. Un tânăr  iese într-o noapte din cârciumă, beat mort, înhață gologanul, dar a doua zi se trezește îngrozit și fuge împleticindu-se în piață, pentru a pune, cu mâna temurândă, solul la locul său, de teamă să nu înfunde pușcăria. După exact un an, judecătorul își găsește moneda, zâmbește și o vâră în buzunar. Același Montenegro are obiceiul de a-i pălmui în public pe cei care îl supără cu cele mai mici lucruri.  Inspectorul școlar, felcerul, directorul școlii, sergentul Cabrera, șeful Casei de Depuneri și Consemnațiuni, subprefectul, nimeni nu scapă de palmele doctorului Montenegro. Magistratul îi altoiește și rămâne grozav de supărat pe ei. Apoi nefericiții se roagă multe zile în șir pentru a fi, în sfârșit, iertați de judecător.
   Personajele sunt memorabile și au, după spusele autorului, modele reale. Bărbații prinși în conflictul cu uzurpatorii sunt supraoameni. Cu Hector Chacon, zis Nictalopul - vede noaptea ca și ziua! -, nu se măsoară nimeni, dar în final este trădat de propria soție care vrea să-și protejeze copiii. Hoțul de Cai înțelege graiul animalelor și al păsărilor, comunicând cu acestea. Hoțul de Vite are vise premonitorii și știe dinainte ce se va întâmpla. Montenegro și Cerro de Pasco Corporation  intră pe pământurile oamenilor și ridică o împrejmuire nesfârșită, de sârmă ghimpată, lăsându-i pe localnici fără pășune pentru animalele care mor de foame. Situațiile aduc uneori cu scena din Desculț de Zaharia Stancu, când oamenilor li se pun botnițe, pentru a culege în siguranță via boierului. De altfel, singurul lucru care i-ar putea fi reproșat romancierului este accentul social prea apăsat pe care îl pune uneori, ieșind în afara zonei esteticului. În final, localitatea este ștearsă de pe hartă, locuitorii sunt masacrați și sunt înființate noi cimitire. Foștilor locuitori ai Rancasului nu le rămâne decât să-și vorbească, întinși în sicrie, din propriile morminte.

P.S. E ciudat cum aproape toate republicile din America Latină au ajuns să trăiască sub dictatură. Să fie de vină ignoranța și sărăcia? Și poate că tot foamea și disperarea îi fac pe oameni să iubească ceremoniile, serbările și festivitățile, unde se mânăncă și se bea gratis? Ciudat, dar îmi aduc aminte și de alte popoare care au aceleași obiceiuri. Adevărul este că, dacă vom merge tot așa, indiferent de  partidele aflate la putere, în treizeci de ani România va ajunge ca suratele sale din America Latină.
    În dictatură n-ai voie să-ți exprimi niciun punct de vedere. În democrație, dacă în mass-media apare un articol cu acuzații probate împotriva unui demnitar, omul își cere scuze și își dă repede demisia. Cum se numește însă forma de guvernare în care niște lideri sunt dovediți ca fiind hoți și mincinoși, dobitoci și mitocani, dar ei râd și se instalează mai bine în fotolii, înjurându-se și arătându-se cu degetul unii pe alții? Și cum naiba poate fi caracterizat un popor care preferă să aleagă necinstea și incompetența, întru ruina copiilor săi?