Reîntâlnirea cu Juan Rulfo și deschiderea către cer

Recitirea lui Juan Rulfo ( Câmpia în flăcări, București, RAO, 2006) a fost, pentru mine, o întâlnire neașteptată cu propriul destin. Aceeași lume de umbre nefericite, uscată și seacă, cufundată în țărână fierbinte și surprinsă într-o noapte fără sfârșit. Aceeași sărăcie lucie, cu garduri din mărăcini și colibe de lut, învelite cu paie și cu ferestre minuscule și oarbe. Aceeași societate în care unii au totul, iar alții, doar viața pe care și-o pierd la orice capriciu al celor puternici. Oamenii trăiesc la limita supraviețuirii și orbecăie, aproape adormiți, pe poteci fără sfârșit. În Pedro Paramo, morții vorbesc cu viii, se amestecă între ei și nu mai știi dacă te afli pe lumea aievea sau pe cea de dincolo. Cred că Rulfo și Manuel Scorza au reușit să împace realismul crud cu cel magic, ceea ce  au izbutit, și  la noi, Vasile Voiculescu, Gala Galaction și, firește, Mircea Eliade. Pentru mine, lectura lui Juan Rulfo este o privire în oglindă : mă văd pe mine, copilul și scriitorul. Și eu am trecut prin noaptea aceea fără sfârșit și risc să nu mai ies ( uneori îmi scriam temele pe fereastră, la lumina lunii), și eu am simțit înțepăturile spinilor și durerea inconfundabilă a umilinței. Diferă doar umanitatea, mai sumbră la Rulfo, mai blândă în realitatea copilăriei mele. Care este, de fapt, problema? Și mă refer doar la proză, fiindcă la poezie stăm bine, dar suntem ignorați, pentru că nu știm să ne vindem marfa : avem mai mulți poeți demni de Nobel, cum am repetat până la obsesie. Cum au reușit sud-americanii să ajungă la o recunoaștere universală, mergând pe specificul existenței lor în lume? Pe un specific apăsat ( pitoresc, oralitate, dialect, realism crud) mergem și noi, când nu ieșim la înaintare cu scriitura desăvârșită, în pagini sufocate de descrieri luxuriante și aglomerări de obiecte, ca în proza lui Eminescu.  Dar nu rezonăm deloc în alte culturi. Am atins și noi universalitatea în câteva rânduri, cu Ion al lui Rebreanu, cu Cimitirul Buna-Vestire, cu Bănulescu, cu Lumea în două zile, Manualul întâmplărilor, poate cu Moromete, cu schițele lui Caragiale, dar și cu D-ale carnavalului , Steaua fără nume, Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă și deloc cu O scrisoare pierdută, pe care se bate atâta monedă. Comicul nostru este facil și local, mergând pe anecdotic și neavând anvergura și senzualitatea monstruoasă a lui Rabelais ori John Kennedy Toole. Cu drama stăm mai prost, fiindcă în afară de realism, promovăm scriitura impecabilă, pe fondul unor experiențe strict personale. Talentul și stilul trebuie să se transforme într-o viziune personală asupra lumii, cum spunea un prieten de pe Facebook, și să atingă teme sau mituri cu rezonanță în inconștientul colectiv.  Așa se întâmplă la Rulfo, la Marquez, la Manuel Scorza, ca să nu mai vorbesc de Joyce și de Faulkner. Scriitura e suficientă în povestiri ( Hemingway!), dar romanul fără o viziune puternică și originală e zero. Iarăși, viziunea lipsită de epic este curat lirism!  La nevoie, un mare scriitor își inventează propriile mituri.( Iar miturile, temele și motivele literare au nevoie de personaje.) La Rebreanu e Posesia, La Rulfo și Scorza sunt Revolta și Lupta,  la Aldulescu e Supraviețuirea cinică și mizeră, la Arghezi e Zădărnicia comică,  în Faulkner e toată Biblia, cu accente de tragedie greacă, după cum bine au remarcat francezii, la Preda e Dispariția unei lumi ( ca în Ghepardul lui Lampedusa), la Caragiale e Prostia fudulă și, atenție, inofensivă ( criminală e doar în 1 Aprilie), la Țoiu e Însoțitorul și Cronicarul, cel care consemnează totul și toarnă la Dumnezeu sau la Cezar etc. Până și în crimele din cărțile lui Raymond Chandler se întrevăd niște motive literare modelate de inconștientul omenesc! Și câte teme și mituri sunt în opera lui Bănulescu! Sigur, prozatorul trebuie să aibă atâta abilitate încânt să dizolve motivele și miturile în detalii pline de viață. Și mai e ceva. Va trebui să acceptăm ideea că deschiderea către fantastic/straniu/magic și către inconștientul colectiv ne va da o șansă în plus de a fi recunoscuți pe plan internațional. În mod cert, Bănulescu e un scriitor de nivel universal.  Și de ce răsuflăm ușurați și ne spunem că Preda nu e un scriitor primitiv, după ce parcurgem Amiază de vară și Scrieri de tinerețe? De ce, dintre toate romanele lui Aldulescu, care are viziunea sa, prefer Prooricii Ierusalimului și Îngerul încălecat, unde personajul principal se comportă ca un demon priapic, regresând, ca și partenerele sale, către regnul animalier?

  Este evident că textul de mai sus este pro domo.  Pentru un prozator, esențiale sunt stilul transformat în viziune, personajele și temele abordate. Asta am încercat în Ghețarul ( ratarea, complexul Leonardo da Vinci, de a nu termina nimic, din spaima față de sfârșit ) și în Călugărul Negru, unde sunt mai multe elemente asupra cărora se pot pronunța specialiștii.

P.S. După reacții, pare-se că textul meu a supărat destulă lume, deși inteligența ar trebui să excludă vanitatea și intoleranța. Fiindcă m-am adresat unor oameni deștepți, capabili să reflecteze asupra unor lucruri care le-au scăpat. 
        

Viață și literatură. Scriitorii-oglindă

       O viață trăită cu intensitate poate duce la realizări majore în plan artistic. A spus-o un critic de teatru, a repetat-o legendarul actor Ștefan Iordache. Sigur, talentul este indispensabil, dar rareori un om care n-a ieșit din tiparele ipocritei vieți de cetățean model a dat capodopere. Abia după ce ai suficient material de viață, își face treaba și scriitura. Nu-i uităm pe cei cu trăiri interioare neobișnuite. Kafka, de pildă, a fost un funcționar desăvârșit, dar Sartre se ducea la cârciumă și la bordel cu elevii din liceul la care a predat o vreme. ( Profesorul meu de filozofie n-a scris nimic, însă avea o idee de care mă amuz și acum : ”Bă, tată, bă, dacă elevul intră cu mine în cârciumă, bă, bem amândoi, și eu și elevul, bă, până cădem sub masă, bă! Dar dacă îl prinz pă elev bând singur în cârciumă, bă, eu îl termin dăfinitiv pă elev, bă, tată, bă!”) În fine, a trăi intens nu înseamnă neapărat a umbla rupt de beat prin cârciumi și a te bate cu oricine este dornic de o cafteală. Nu toată lumea se numește Munch, Modigliani sau Edgar Poe. Dar în vremuri civilizate, cârciuma este, pentru un scriitor, un topos inevitabil : berăria lui Caragiale, cafenelele lui Hemingway și Sartre, localurile lui Erich Maria Remarque. Sartre scria într-o cafenea, fără să știe că mulți americani traversau oceanul doar pentru a-l vedea la lucru.
     Sunt scriitori care își folosesc prea puțin imaginația. Asamblează cu har scene pe care le-au trăit ori la care au fost martori, dar au ”ureche” și spirit de observație. Nimic nu pune la locul lor gesturile și vocile personajelor mai bine decât realitatea. Cei mai mulți locuitori din Siliștea-Gumești nu cred nici acum că a fost ceva de capul consăteanului lor Marin Preda, mai ales că prozatorul ”a râs” de ei, folosind numele adevărate ale unor țărani. ”Păi, ce-a făcut ăsta, bă? A scris și el ce a auzit pă ulița noastră! D-astea poci să scriu și eu. Și încă mai multe.” În situația semnalată, fără să beneficieze însă de oralitatea dialectală/subculturală cu care sunt înzestrați românii,  sunt scriitorii sud-americani, japonezi, chinezi, nordici, arabi și africani, exploratori ai unor lumi cu tradiții exotice. Povestind, aparent ei nu fac altceva decât să înlăture vălurile care ascundeau niște lumi deja existente. Sunt etnii și obiceiuri care par, prin ele însele, ficțiuni cu o poezie aparte. Citesc cu o emoție specială romanele Graziei Deledda, laureată a Nobelului, pe vremea când premiul răsplătea literatura de cea mai înaltă valoare. În cele șaisprezece romane ale sale, Deledda evocă existența unor comunități închise din Sardinia, cu tradiții seculare și cu drame demne lumea antică a Greciei. Ca mai toți scriitorii fără imaginație, Grazia Deledda are personaje vii și credibile. De pildă, în Iedera ( Ed. orizonturi, București, 2012) fiecare ființă pe hârtie este memorabilă în felul său : Annesa, moș Castigu, părintele Virdis, Paulu Decherchi, unchiul Zua. Personaj foarte complex și cu caracter puternic, Annesa îl ucide prin sufocare, într-un moment de disperare, pe unchiul Zua, astmaticul infirm și bogat, pentru a salva de la ruină nobila familie Decherchi și din dragoste pentru Paulu. Deși nu este pedepsită de autorități pentru crimă ( autopsia dovedește că bătrânul a murit sufocat, fiindcă nu i s-a administrat, din neglijență, tratamentul), viața îi rezervă Annesei o soartă crudă. După dureroase peregrinări, se reîntoarce în casa familiei Decherchi, care pe vremuri a cules-o de pe drumuri și crescut-o, realăturându-se, într-o bătrânețe urâtă, lui Paulu, idolul vieții ei. E un roman cu o acțiune mereu tensionată, cu spectaculoase schimbări de situație și cu un efect emoțional devastator asupra cititorului. Fundalul natural, cu munții măreți pe care joacă parcă marile umbre ale destinului, dă cărții o necesară notă poetică. Scriitorii care au deschidere deopotrivă către abisul sufletesc al personajelor și către marile mituri ale lumii sunt pe placul meu. Îi voi prefera pe Knut Hamsun, Joyce, Faulkner, Dino Buzzati, Elias Canetti și Ștefan Bănulescu autorilor care nu au decât o viziune socială și psihologică. (Acum văd că se bate monedă pe politic, una dintre cele mai facile și mai primitive teme literare.)
 Se pare că Iedera este capodopera Graziei Deledda.

Utopii și femei care-și folosesc pumnii

* E necesar să fac o distincție. Dacă scriitorii sunt în totalitate intelectuali - și chiar mai mult decât atât, din moment ce sunt creatori de cultură -, puține personaje se ridică la condiția de proprietari de idei. Am vrut să subliniez tocmai această stare de lucruri într-un articol postat anterior. Ștefan Bănulescu a fost un intelectual de marcă - dar se mai pune această problemă în cazul unui geniu literar? -, însă personajele sale sunt fie rurale, fie locuitori ai unor toposuri imaginare. Și ajungem la marii creatori de utopii, atât de puțini în lume, dar printre care avem și noi reprezentanți marcanți : Ștefan Bănulescu cu Cartea de la Metopolis și Mihail Sadoveanu cu  Creanga de aur, Divanul persian și Ostrovul lupilor. Îi reamintesc pe câțiva dintre cei care au imaginat utopii și distopii : Hesse, Junger, Canetti, Musil, Kafka, rusul Zamiatin, Orwell, Huxley, Burgess, Nabokov, Bradbury, Pierre Boulle, Kurt Vonnegut.
* Intuiție genială a lui Faulkner în Absalom, Absalom! : oameni care sunt plini de evenimentele celorlalți, ca niște saloane pustii  prin care trec cunoscuții. E un mod subtil de a vorbi despre sărăcia spirituală a celor care nu citesc cărți, n-au idei, n-au trăiri, pe scurt, n-au nimic în interiorul lor care să le aparțină și se umplu cu evenimentele mizere din existențele celorlalți, ca niște haznale încăpătoare.
* M-am întrebat deseori de ce noi n-avem mai multe romane cu personaje civilizate și rafinate, dar ne apropiem de cruzimea și de animalitatea estetică a sud-americanilor. Thomas Mann a scris mii de pagini fără personaje negative. În schimb, în Desculț, oamenilor li se pun botnițe  să nu mănânce strugurii boierului. Creațiile semnate de Preda, Rebreanu și D. R. Popescu mișună de ticăloși, specie frecvent întâlnită și în operele marilor citadini : Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Constantin Țoiu, Mihail Sebastian, Augustin Buzura. Răspunsul e simplu. Imaginarul fiind lângă noi, nu putem scrie romane cu lorzi și doamne rasate decât rareori, din moment ce în lumea în care trăim sunt, printre multe altele, femei și bărbați care se bat cu pumnii, jucând în piese de teatru comice. Oamenilor simpli, destinul le-a rezervat comicul. La tragic, ei au rareori acces. De aceea scriitorul nostru național nu putea fi decât Caragiale. Oameni ai compromisului, nu l-am putut inventa pe Shakespeare și nici nu avem organ pentru a-l percepe.  Ce personaje să imaginezi, când în jurul tău foiesc cetățeni rătăciți într-o lume amorală? Ce complexitate, ce finețuri? Trăiască triștii comedianți! În altă ordine de idei, cu jale o spun, violența vieții noastre de familie nu se compară cu cea întâlnită la alte popoare. Student fiind, îmi amintesc că am văzut, într-un magazin, o fată suavă și un tânăr frumos cum se uitau la niște produse.
- Fire-ai al dracu' dă bețiv, nu te mai uita la sticle, ca lupu' la oi! am auzit glasul îngerului, zicându-i însoțitorului său.
- Fire-ai a dracu' cu căpățâna ta, mă uitam la conservele alea, nu la sticle! a venit un răspuns șuierat și încărcat de ură.
Un student îmi povestea că a văzut cu ochii lui cum, în plină stradă, o băbuță îi aplica moșului ei croșee repetate, cu care îl trimitea la pământ. Loviturile erau însoțite de ocări groaznice. Bătrânelul se aduna cu greu de pe trotuar și o implora pe consoartă :
- Stai, fă, nu mai da, că ne vede lumea!
- Și ce dacă ne vede? brava pugilista.
Și-l cotonogea înainte, cu sârg.
Scene trase parcă la indigo mi-au fost relatate de un profesor. O femeie își altoia cu nădejde bărbatul în bărbie și-l dobora cu măiestrie, însă tot ea striga :
- Dă ce dai, mă, bețivanule, în mine? Dă ce?
- Păi, eu dau? mormăia de jos capul familiei. Mă bați tu, da banii mei e buni.
Într-o seară un vecin al dascălului s-a întors acasă beat mort. Profesorul a văzut, vrând-nevrând, ce s-a petrecut în continuare. Nevasta l-a întâmpinat pe soț cu înjurături și cu o ploaie de pumni bine țintiți, în față și în stomac. L-a făcut ferfeniță.
A doua zi, amicul meu l-a interpelat pe omul care avea capul umflat, nasul rupt și buzele sparte :
- Vecine, da' te-a bătut nevastă-ta, nu glumă!
- Păi... să știi că am și meritat-o, a chicotit cel snopit în bătaie și și-a continuat, șontâc-șontâc, drumul spre nicăieri.

P: S: Pe Eugen Simion l-am auzit vorbind pentru prima dată despre infernul conjugal din opera lui Marin Preda. Mie, sincer vorbind, scenele de isterie din romanele lui Dostoievski, ca și pasajele care îi au centru pe Matilda, Petrică Nicolau și Petrini, din Cel mai iubit dintre pământeni, mi se păreau neverosimile. Trebuie să vezi și să trăiești multe nu numai pentru a putea scrie, ci și pentru a înțelege, în calitate de cititor, anumite adevăruri.

Cărțile nescrise

M-am zgâriat pe ochi ani în șir, fiindcă n-am găsit în nicio librărie Ianus de Eugen Barbu și Rodul pământului de Knut Hamsun. Mă simțeam frustrat, nefericit. Aflând motivul supărării mele, cunoscutul scriitor Dumitru Augustin Doman și prietena de rețea Andreea Toma s-au milostivit și mi-au trimis ei romanele respective, făcându-mi fiecare câte o surpriză profund emoționantă.
Dacă am suferit atât că nu mi-am putut procura niște cărți care fuseseră publicate și erau pe piață  - exista speranța să le găsesc într-o zi, dar nu aici, unde locuiesc -, cum ne simțim când știm că au fost cărți care au fost finalizate și după aceea arse?
       Pentru mine, cea mai mare tragedie a umanității este, alături de Holocaust și de tăierea masivă a pădurilor, distrugerea Bibliotecii din Alexandria, echivalentă azi, la alt nivel, cu desfințarea Internetului. Am aflat că Gogol și-a pus pe foc volumul al doilea al Sufletelor moarte. Ce n-am da să descoperim că măcar o versiune a scăpat intactă? Manuscrisul uimitoarei capodopere Maestrul și Margareta a dispărut în flăcări, dar Bulgakov avea o memorie fabuloasă și l-a reconstituit în detaliu, susținând că știa textul pe dinafară. N-a apucat însă să-l vadă și tipărit, murind înainte de istoricul eveniment. Kafka a lăsat cu limbă de moarte ca operele sale nepublicate să fie arse. Prietenul său, Max Brod, el însuși un bun scriitor și un caracter deosebit, n-a pus în practică dorințele autorului Coloniei penitenciare. Cu un rar devotament și lipsit de invidie - dacă în această poveste ar fi fost amestecați doi scriitori români ? -, Brod a publicat, pe rând, Procesul (1925), Castelul (1926) și America (1927), uluind lumea literară.
       Înainte de a muri, Rebreanu și Sadoveanu au mărturisit celor apropiați că, dacă ar mai fi trăit, ar fi dat câte o carte care ar fi valorat mai mult decât restul operelor lor, luate în în întregime. Să zic că romanul lui Rebreanu s-ar fi numit Tinerețe fără bătrânețe?
Prin 2009 l-am revăzut, după treizeci de ani, pe fascinantul meu coleg de facultate Călin-Andrei Mihăilescu, profesor la o universitate din Canada. Ce credeți că am discutat, printre altele? Călin mi-a spus, cu sufletul la gură, că manuscrisele volumelor II, III și IV ale romanului Cartea Milionarului există și se află în posesia moștenitorilor lui Ștefan Bănulescu, prozator de care suntem amândoi îndrăgostiți pentru vecie. ( Prin 1977, la o fermă din Cochirleni, pe lângă Cernavodă, unde făceam practică agricolă, culegând struguri - câte patruzeci de lădițe pe zi! -, l-am auzit prima dată pe Călin vorbind despre Cartea Milionarului. ) E o chestiune de timp și de bani, mi-a spus vechiul meu prieten, dar vom citi opera lui Bănulescu, despre care crezusem că a rămas neterminată. ( Călin avea în proiect și reeditatea creației poetice a lui Ion Stratan, fratele nostru întru geniu și umilință, dar n-a putut face nimic, fiindcă i se cereau bani de editurile la care apelase. Nu e trist ca unul dintre cei mai mari poeți români, Ion Stratan, să fi publicat toată viața la edituri mici - o excepție : Cartea Românească -, iar după moarte să nu se mai gândească niciun editor la poemele sale?)
Aștept răbdător să țin în mână Cartea Dicomesiei, Sfârșit la Metopolis și Epilog în orașul Mavrocordat, adică ultimele trei volume ale tetralogiei lui Ștefan Bănulescu. Sper să trăiesc până la magica întâmplare și să nu spun ca E. Lovinescu ” Îmi pare rău că mor fără să citesc ultimul roman al lui Radu Tudoran.” Se referea la Anotimpuri.

Pe frontul de est, numai morți

Literatura română este un front permanent. Nu există supraviețuitori și nimeni nu numără morții.
Vi-l mai aduceți aminte pe Ioan Dan Nicolescu, care a scris cărți extraordinare, unice în literatura noastră? Dacă veți da căutare pe Google, primele referințe apar pe blogul meu. Iar eu nu sunt critic de meserie, cel puțin în intenție.
Mai suflă cineva ceva despre Ștefan Bănulescu - poate cel mai mare prozator român din toate timpurile -, D.R. Popescu, Constantin Țoiu și Fănuș Neagu?
Bate vântul prin rafturi și ei parcă nici n-ar fi existat. DRP-ul trăiește și scrie, ca și Augustin Buzura, dar sunt ignorați cu voioșie.
Dar despre Leonid Dimov ce ziceți? (E drept că de Gellu Naum își mai aduc aminte, când și când, iubitorii de poezie.)
Ce să mai vorbim despre Nicolae Breban, scriitor de Nobel, privit ca o creatură antediluviană.
Am mai semnalat acest păcat capital care ne va duce la pierderea identității : absența memoriei culturale. În România, nimeni n-are posteritate. Scriitorii și artiștii, în general, sunt tratați ca niște haine ori ca niște femei de moravuri ușoare. L-ai citit în timpul vieții sale, ai scris cumva despre el - mai ales dacă a condus o editură, o revistă sau altă instituție -, îți scuturi pălăria și te uiți în alte vitrine.
De la Eminescu sărim direct la Cărtărescu și am rezolvat toate problemele. Păi, dacă despre marii scriitori nu ne mai amintim nimic, cum să fie reconsiderați autorii importanți, ignorați în timpul vieții lor? De aceea contemporanii noștri trag în disperare, precum câinii din calul mort al lui Marin Preda, de tot ce le oferă... viața. Ce-i în mână nu-i minciună! ( Și nu intru în detalii, fiindcă nu am nimic de împărțit cu nimeni.)
 Restul e tăcere, iar bezna uitării se lasă peste o cultură care promitea lucruri frumoase.

P.S. Mi-au trecut prin cap aceste idei când am recitit Chef cu femei urâte, Cele mai bune povestiri 1995-1996, o antologie de Dan-Silviu Boerescu, Editura Allfa, 1997. Scriitorii antologați sunt, nu vorbesc degeaba, maeștri în genul scurt, dar despre 80% dintre ei nu suflă nimeni un cuvânt.

Despre o anumită fericire

Întâlnirea cu paradisul se produce înainte de treizeci de ani.
Îi vezi când și când porțile.
Un prun bătrân, cu fructe dulci ca mierea. Când mama voia să stai liniștit, din pom cădeau dulciuri, răsplata lui Dumnezeu pentru faptul că ești cuminte. De același prun, bunica te legase cu o sfoară, cu ani în urmă, să nu mai ieși în șosea și să-și arunci țărână în cap. Mai târziu, acolo vei citi cărțile lui Mark Twain.
O poiană cu flori de lavandă și cu mulți fluturi, având ca fundal sonor zumzetul albinelor. Nimeni nu mai știe despre existența acelui loc. Învăluit în miresme, citești nuvelele lui Negruzzi.
Curtea unei căsuțe mici, de paiantă. Ți se părea cât un imperiu, cu un salcâm, o tufă de soc și un dud minuscul, în care te cățărai de o sută de ori pe zi. Nu citești nimic, dar înveți să asculți cum se scurge timpul pe la streașinile colibei și încerci fericirea de a fi singur.
Grădina de flori a bunicului și locul din spatele casei, unde nu pășește nimeni și unde te refugiezi uneori.
Cimitirul acoperit de stânjenei, crini, liliac și salcâmi înalți. Te joci de-a haiducii, îl citești pe Dino Buzzati.
Fundul unei grădini cu plopi și sălcii subțiri. Ești îndrăgostit și îl citești pe Faulkner.
Camera din centrul Bolintinului, în care aveai un pat, un godin, o măsuță și o găleată cu apă. Dădea direct afară și în fiecare iarnă îți îngheța, peste noapte, apa de băut. Încă îl citești pe Faulkner, dar îi ții la capul tău pe Bănulescu și pe Breban.
Holul Facultății de Litere și Amfiteatrul Odobescu. Doamne, căte miracole cărturărești s-au produs în umbra aia, răcoroasă!
Camerele din complexele studențești Grozăvești și 6 Martie. Îi parcurgi, fericit, pe marii autori ai lumii și cunoști oameni de toate rasele și naționalitățile. Înțelegi ce înseamnă prietenia.
Malul unui rău. Te scalzi în fiecare zi a verii și îi citești pe Raymond Chandler, D. R. Popescu, Hemingway și Caldwell.
Curtea ultimei case locuite. Ai o fetiță și faci pentru ea oameni de zăpadă. O plimbi cu sania, iar când intri în casă, îi citești pe Gogol, Cehov și Dostoievski. Inventezi pentru copilul tău, povești cu motani, păduri întunecoase și zâne.
Imperiul iernilor trăite până la o anumită vârstă. Ninsori, viscole, plimbări, reverii. Te simți personaj în cărțile lui Knut Hamsun.
Pe urmă începe purgatoriul.
O viață de om.

Spioni cu mize mici ( din însemnările unui medic de provincie)

  Târziu de tot, la câțiva ani după ce-mi deschisesem un cabinet în orășelul C., am observat că localnicii nu se ocupau decât cu spionatul vecinilor, tovarășilor de palavre ori a necunoscuților care poposeau în localitate. Toată lumea urmărea pe toată lumea. Un amic, profesor, mi se plângea de același lucru. Când un cetățean vine la școală, îmi spunea el, o face numai pentru a-i reclama pe profesorii și pe colegii copilului său. Cutare elev a dat foc unei hârtii. Dacă ardea școala? Cutăriță înjură, fumează. Fiul lui I. a zis despre profesorul X că... Bine, bine, lăsați-i pe ăștia în grija mea. Să vorbim despre fiul dumneavoastră. Știți că are 2 pe linie? Că atunci când vine, pereții se mânjesc instantaneu cu noroi, iar tablourile din clasă sunt dărâmate cu mătura? Aaaaa, nu-i adevărat. N-a făcut el asta. Îl pârăsc pe nedept băieții, fiindcă au pică pe el. Îi vorbesc urât, îl marginalizează etc.
   Dădeam regulat consultații bolnavilor și încasam sume simbolice.  (Supraviețuiam cu ceea ce-mi trimiteau părinții, pensionari în buricul capitalei.) Pe cei mai săraci îi tratam gratis. Pe măsură ce actele mele de caritate se înmulțeau, se intensifica și mânia cu care mă priveau unii băștinași cu care mă întâlneam pe stradă. Am început să fiu mai atent la ceea ce făceam. Așa am descoperit că provincialii mei -  ah, unde ești tu, Ștefan Bănulescu? - erau niște spioni de meserie. Păreau că n-au nimic altceva de făcut decât să iscodească toată ziua ce fac ceilalți. Știau despre oricine mai multe decât știa acela despre propria persoană și  toți dădeau impresia că au binocluri speciale, cu care vedeau prin zidurile caselor și ale instituțiilor. Am descoperit că eram spionat de trei generații : copii, părinți și bunici. Dimineața se foiau la gardul meu bătrânii. Se învârteau pe acolo vreo două-trei ore, apoi erau înlocuiți de copiii lor. După-amiază veneau nepoții de la școală, mâncau în grabă și se puneau la pândă. Ajunsesem să închid ferestrele pe căldurile cele mai mari - nu aveam aer condiționat, că eram sensibil la curent -, fiindcă urmăritorii nu scăpau niciun cuvințel din spovedaniile bolnavilor. Într-o zi am ocolit cu dibăcie clădirea și l-am surprins pe un puști stând cu urechea la încheietura cercevelelor de la geamul meu. Ce faci acolo? l-am întrebat. Nimic, a răspuns el cu seninătate. Cum nimic? De ce mă spionezi? Nu făceam nimic rău, a spus el. ( Mi-am amintit brusc de un mujic din prozele lui Cehov. Omul furase o bucată de șină de pe calea ferată și era sincer uluit că autoritățile făceau atâta tămbălău pentru un fleac! ) A dat să se îndepărteze. Ce dorești? am întrebat. De ce nu mă lăsați în pace? Păi, pe noi de ce nu ne consulți? a venit imediat replica. E vreunul dintre voi bolnav? Nu, da' pe unii îi faci bine pe de-a moaca, a spus băiatul, privindu-mă cu ciudă.
  Din ziua aceea am început să-i consult zilnic pe membrii familiei de spioni. Nu le luam nimic și venea fiecare într-o anumită zi, exact în ordinea în care mă monitorizau ei pe mine. Luni se înființa unul dintre bătrâni. Marți era rândul babei și așa mai departe. Le ascultam plămânii, le pipăiam ficatul, abdomenul, îi puneam să tușească, le verificam reflexele. Erau sănătoși tun. Asta le și spuneam în timp ce se îmbrăcau. Nu părăseau totuși cabinetul. Ce mai e? întrebam. Păi, nu-mi dați niște nasturi? De ce să-ți dau nasturi, din moment ce n-ai nimic? E, am eu, da' vreți să-mi spuneți. Și  nu-mi dați rațetă, că n-am gologani s-o cumpăr. N-auzi, bre, că ești sănătos? De ce, dracului, să-ți dau rațetă, dacă n-ai nevoie de ea? Ieșea clătinând din cap a nemulțumire. Sunt sigur că mă înjura cu foc, când ajungea acasă. Pe urmă am cumpărat niște vitamine chinezești și le ofeream iscoadelor mele câteva tablete, la finalul evaluărilor medicale. Se îngrășaseră, le mergea bine, dar tot îmi mâncau jumătate din timpul de muncă săptămânal. Și continuau să fie, neîntrerupt, cu ochii pe mine.
      Peste ani, când mă mutasem în alt oraș și lucram la un spital, i-am povestit unui coleg, chirurg de prestigiu, prin ce trecusem. Mare greșeală ai făcut, a zis el. Trebuia să-i ții la distanță din prima clipă când te-ai prins că te benocleză și să nu le îngădui să pășească în casa ta. Ți i-ai făcut și mai mari dușmani. Chiar dacă le-ai fi dat bani de buzunar, le-ai fi plătit analize medicale lunare, le-ai fi dăruit din lucrurile tale - mi-a fost rușine să-i spun amicului meu că-i împrumutasem cu bani pe care nu-i mai văzusem înapoi -, tot n-ar fi fost mulțumiți și te-ar fi furat cum ar fi putut. Dacă te-au văzut că ești de treabă, te-au considerat neghiob și probabil că au râs de tine. Dacă ai fi fost rău și neam prost, te-ar fi respectat. Așa e în multe locuri. Oamenii mizează pe hoție, cerșetorie, minciună, lene și lipsă de loialitate. Cum să construiești o țară civilizată cu ăștia? Cu toate că unii dintre ei ajung oameni de afaceri și, dând tun după tun, fac avere într-un an cât alții într-un secol, urmașii lor pierd totul mai repede decât s-au îmbogățit babacii. Au stofă de spioni, am spus eu timid. Au pe dracu' să-i ia, s-a amuzat doctorul.  Dacă i-ai pune să urmărească pe cineva, s-ar da de gol imediat, fiindcă i-ar fura ăluia și batista din buzunar. Chiar și tu, cât ești de bleg, ți-ai dat seama că se țin după tine.

P. S. 1. În fotbal, aranjamentele se fac mai ușor ca niciodată. Te uiți la un meci și vezi că doi dintre flăcăii unei echipe le dau pase adversarilor, faultează în careu, pun mâna pe minge, adică joacă pentru ceilalți. Sumt mulți bărboieni în fotbalul românesc.
        2. Nu știu dacă Simona Halep va ajunge sau nu nr. 1 mondial. Îi lipsesc multe : un antrenor bun, un serviciu eficient, constanță pe parcursul unui meci. Nu joacă la fileu și nu simte când trebuie să pună un stop. Nu-i poți bate adversarele numai prin voință și printr-o prestație în forță. Vei găsi totdeauna pe cineva care lovește mai puternic decât tine.

Cărțile arse și cărțile nescrise sunt cele mai frumoase

        M-am zgâriat pe ochi ani în șir, fiindcă n-am găsit în nicio librărie Ianus de Eugen Barbu și Rodul pământului de Knut Hamsun. Mă simțeam frustrat, nefericit. Aflând motivul supărării mele, cunoscutul scriitor Dumitru Augustin Doman și prietena de rețea Andreea Toma s-au milostivit și mi-au trimis ei romanele respective, făcându-mi fiecare câte o surpriză profund emoționantă.
Dacă am suferit atât că nu mi-am putut procura niște cărți care fuseseră publicate și erau pe piață  - exista speranța să le găsesc într-o zi, dar nu aici, unde locuiesc -, cum ne simțim când știm că au fost cărți care au fost finalizate și după aceea arse?
       Pentru mine, cea mai mare tragedie a umanității este, alături de Holocaust și de tăierea masivă a pădurilor, distrugerea Bibliotecii din Alexandria, echivalentă azi, la alt nivel, cu desfințarea Internetului. Am aflat că Gogol și-a pus pe foc volumul al doilea al Sufletelor moarte. Ce n-am da să descoperim că măcar o versiune a scăpat intactă? Manuscrisul uimitoarei capodopere Maestrul și Margareta a dispărut în flăcări, dar Bulgakov avea o memorie fabuloasă și l-a reconstituit în detaliu, susținând că știa textul pe dinafară. N-a apucat însă să-l vadă și tipărit, murind înainte de istoricul eveniment. Kafka a lăsat cu limbă de moarte ca operele sale nepublicate să fie arse. Prietenul său, Max Brod, el însuși un bun scriitor și un caracter deosebit, n-a pus în practică dorințele autorului Coloniei penitenciare. Cu un rar devotament și lipsit de invidie - dacă în această poveste ar fi fost amestecați doi scriitori români ? -, Brod a publicat, pe rând, Procesul (1925), Castelul (1926) și America (1927), uluind lumea literară.
       Înainte de a muri, Rebreanu și Sadoveanu au mărturisit celor apropiați că, dacă ar mai fi trăit, ar fi dat câte o carte care ar fi valorat mai mult decât restul operelor lor, luate în în întregime. Să zic că romanul lui Rebreanu s-ar fi numit Tinerețe fără bătrânețe?
Prin 2009 l-am revăzut, după treizeci de ani, pe fascinantul meu coleg de facultate Călin-Andrei Mihăilescu, profesor la o universitate din Canada. Ce credeți că am discutat, printre altele? Călin mi-a spus, cu sufletul la gură, că manuscrisele volumelor II, III și IV ale romanului Cartea Milionarului există și se află în posesia moștenitorilor lui Ștefan Bănulescu, prozator de care suntem amândoi îndrăgostiți pentru vecie. ( Prin 1977, la o fermă din Cochirleni, pe lângă Cernavodă, unde făceam practică agricolă, culegând struguri - câte patruzeci de lădițe pe zi! -, l-am auzit prima dată pe Călin vorbind despre Cartea Milionarului. ) E o chestiune de timp și de bani, mi-a spus vechiul meu prieten, dar vom citi opera lui Bănulescu, despre care crezusem că a rămas neterminată. ( Călin avea în proiect și reeditatea creației poetice a lui Ion Stratan, fratele nostru întru geniu și umilință, dar n-a putut face nimic, fiindcă i se cereau bani de editurile la care apelase. Nu e trist ca unul dintre cei mai mari poeți români, Ion Stratan, să fi publicat toată viața la edituri mici - o excepție : Cartea Românească -, iar după moarte să nu se mai gândească niciun editor la poemele sale?)
Aștept răbdător să țin în mână Cartea Dicomesiei, Sfârșit la Metopolis și Epilog în orașul Mavrocordat, adică ultimele trei volume ale tetralogiei lui Ștefan Bănulescu. Sper să trăiesc până la magica întâmplare și să nu spun ca E. Lovinescu ” Îmi pare rău că mor fără să citesc ultimul roman al lui Radu Tudoran.” Se referea la Anotimpuri.

P. S. Un film tulburător : http://www.youtube.com/watch?v=XKkWIi53ITc&feature=share