Pisicile mele (text scris pentru o antologie a poetei Andrea Hedeș)

 Totul a început când fiica mea a apărut în poartă cu un pisoi tărcat care se freca afectuos de picioarele ei. O însoțea bătrâna care avea grijă de fată când noi eram plecați la școală. Pisicul era foarte stingherit și își ridica spinarea, plin de umilință, sub privirile noastre. Fusese, probabil, bătut și alungat de undeva.

— Întreabă-l pe tati dacă te primește cu pisoiu’, a îndemnat-o bătrâna pe Nicolle.

— Tatiiii! Mă primesti sî pă mine cu pisoiu’ ăsta?

Nici nu se punea problema, nici nu trebuia să mă întrebe. Am luat în brațe mica felină și am mângâiat-o.  Dacă am un adevărat cult pentru câini, simt o dragoste nesfârșită pentru căprioare, iepuri și pisici. Sunt fragilitatea întruchipată. Cu timpul, sentimental acesta copleșitor s-a extins față de tot ce este viu și respiră, indiferent că sunt șoareci, broaște sau șerpi. Din acel moment, pisicile au devenit membri cu drepturi depline în familia noastră. Bătrâna îl botezase pe motănel Gogu. Gogu a trecut prin multe perioade de cumpănă. A fost ars cu acizi sau sodă pe abdomen și l-am ținut lângă patul meu, în fața unui reșou, până s-a vindecat. Cineva i-a rupt un picior și soțul bătrânei,  un fost jandarm care folosise de multe ori pistolul în viața sa (și nu pentru a împușca iepuri!), o ținea una și bună, că trebuie să-l omorâm, fiindcă nu se mai face bine.

— Lu’ Gogu, moartea! Gata! La tocător cu el, că nu se mai face bine!

Bătrânii aceia mâncau din porcul de Crăciun, în mod curios, mai ales jumările și baba îl striga pe Gogu să-i dea friptură. Așa se face că într-o zi abia am smuls cotoiul din mâna bătrânului țicnit care ducea animăluțul la un butuc să-i taie capul, pe motiv că piciorul nu i se va vindeca. Gogu s-a întremat și mă aștepta în continuare pe acoperișul holului, cu ochii mijiți în soare. Când apăream pe poartă, se cățăra și el jos, pe vița-de-vie.  Nicolle avea câțiva ani și mergea la grădiniță. În anotimpurile reci, când venea acasă, mă anunța tristă: 

— Goguțu, țaculu' dă el („săracu' de el!”), avea ochii plini dă frig. 

Mă grăbeam să ies afară și să-l aduc pe Goguțu lângă sobă.

Apoi motanul a dispărut fără urmă.

 A urmat legendarul Tom. O pisică fătase în podul casei noastre. Împreună cu Nicolle, l-am ales pe Tom să fie al nostru, iar pe ceilalți pisoi i-am dat spre adopție. După câțiva ani, văzând că toate pisicile dăruite altor oameni erau călcate de mașini sau o duceau greu, am refuzat să mai dau cuiva vreun pisoi. Tom avea spatele și capul negru, iar burtica și botul erau de un alb imaculat. Era uriaș, frumos și liniștit. Farfuria cu carne friptă stătea pe masă, dar Tom nici nu se gândea să fure ceva. A trăit peste zece ani. Pe vremea aceea nu știam cum să tratez animăluțele și nici nu aveam în zonă un cabinet specializat. Acum funcționează, la Videle, cabinetul minunatului doctor Pantale. Lui Tom i s-au adăugat Bill, care se supăra când îl dădeai jos de pe un scaun, și Tucu, care avea o boală infecțioasă ereditară. Au murit toți trei în același an, 2007, când începusem să-mi revin din depresie. Bill a fost prins într-o cursă, pe Tucu l-a doborât o răceală, iar Tom a venit într-o zi obosit și a stat în pat șase săptămâni, fără să bea apă sau să mănânce. L-am găsit întins pe covor, când am venit de la școală. Fusese otrăvit sau îl terminaseră paraziții intestinali.

A urmat Maya. La prăvălia noastră nu se mai găsea pâine, așa că m-am dus în alt cartier. Chioșcul era închis, dar de sub el a ieșit un pisoi necăjit și înfometat, semănând cu Tom, care își ridica  stingherit spinărușa și se uita la mine. Un elev s-a oprit cu bicicleta și mi-a spus :

— Au fost mai mulți pisoi, dar îi omoară unu’  când se îmbată.

— E motănel sau pisicuță? am întrebat eu.

Băiatul lăsase bicicleta și stătea cu pisoiul în brațe.

— E pisicuță, a răspuns copilul. O luați, dom’profesor?

Ezitam. Mă temeam că soția va dezaproba gestul, cum avea să se și întâmple.

— O luați, dom’ profesor? m-a întrebat din nou copilul și atunci m-a cuprins o milă imensă față de ființa vădit subnutrită care își aștepta sentința, cu ochii țintă la mine. Am credința fermă că animalele abandonate sunt copii fără părinți.

În mașină s-a tot agitat și când a văzut că nu are pe unde să iasă, a oftat și s-a culcat pe banchetă. În treacăt fie spus, am observat că toate animalele abandonate oftează. Secretara Editurii Cartea Românească îmi spusese același lucru. O vreme a mâncat și a dormit continuu, cel mai adesea în șapca mea. Din Maya au ieșit   zeci și zeci de pisicuțe și de motani care m-au impresionat cu afectivitatea lor, dar și cu suferințele prin care au trecut.  Le cumpăr pui congelați și hrană pentru pisici și le facem supă cu carne. Când îi chem la masă, bat toaca într-un gard metalic și acoperișurile de tablă ale câtorva case încep să zuruie sub salturile pisicilor mele. Am asistat la moartea și la agonia multora dintre ele și lucrul ăsta m-a marcat puternic. Am încercat să le ajut, dar  pe aici nu se știa că injecțiile cu calciu întăresc paraziții. Am avut o pisicuță căreia i-au dispărut puișorii, dar i-a hrănit pe ai alteia până la epuizare și moarte. Le-am administrat Rombendazol, vitamine, antibiotice, dar destinul i-a pierdut pe toți. Fiecare avea numele și personalitatea sa : Mirel, Șogoru, Tigruțu, Gus, Martinică, Cumințelu, Tudorel, Șoricel, Ohi-Aurii, Gyan, Firicel, Mitea, Jim, Auraș, Jenică-Blajinică, Ionică, Ochișor, Prințesa și atâția alții. Pe aici, oamenii cresc porci și vaci și se miră că noi ne folosim o mare parte din venituri pentru a îngriji cârduri de pisici.  În ultima vară, cineva le-a pus capcane și le-a făcut dispărute pe foarte multe. Am suferit cumplit pentru fiecare dintre ele. Patru motani erau negri ca tăciunele : Gyan, Ochi-Aurii, Firicel și Jim.  În toamna trecută muncisem o lună să astup, cu spumă poliuretanică și cu vată minerală,  toate orificiile podului și să le fac culcușuri confortabile pe lângă coșurile casei. Toată iarna îi ținusem, în timpul zilei, în casă, pe un cearșaf  întins pe pat, lângă sobă, să doarmă și să se încălzească, în vreme ce eu stăteam pe un scaun și citeam.  Abia după ora unu, după miezul nopții, mă înduram să le iau în brațe și să le duc la locurile lor, în pod. Abia după aceea mă culcam și eu. Cât timp îmi rezolvasem problemele cu somnul, le țineam și noaptea în casă și mă trezeam de câte ori o pisică voia afară. Mă ridicam din pat de mai multe ori până ce toate ieșeau și intrau din nou în casă. Peste ani, din cauza insomniei, n-am mai putut să le bag decât ziua în camera mea. Încă am destul de mulți, băieți și fete, și mă confrunt cu un fenomen care mă copleșește. Pisicile au ajuns să fete de patru ori pe an, lucru de neimaginat pe vremuri. Am avut și douăzeci și cinci de animăluțe. L-am „tăiat” pe Creangă, vorba unui amic. Recent, fiica mea a găsit o soluție pentru a le steriliza, dar au intervenit evenimente care m-au pus în imposibilitatea de a face acel lucru atât de util.

Anul trecut a început o adevărată Apocalipsă a pisicilor mele. Mai întâi s-a îmbolnăvit Tigruțul și a fost nevoie să-l tratez. Am învățat, cu acest prilej, multe lucruri utile despre bolile pisicilor. Apoi Tudorel mi-a fost furat de cineva. Avea un căpșor luminos și dulce, iar blana avea diferite nuanțe de gri. Era cel mai frumos pisic pe care l-am avut și mai fusese răpit de două ori. Așa e pe aici : se fură orice, de la gunoiul de grajd, la pisici și cai.

Pe urmă, Gus a fost rănit grav de niște câini. L-am salvat cu vitamine. Firicel era un motănel negru, de aproape trei ani, negru ca pana corbului. Era blând și curajos, nu fugea de străini, nu se ferea de nimeni - era un chin să scot mașina din curte! - și avea cel mai înduioșător glăscior atunci când cerea mâncare.  Era inocența întruchipată. Într-o dimineață a fost văzut zăcând în drum, cu capul sfărâmat de o mașină. Când am ajuns acolo, mai era doar sângele care acoperea o bună parte din asfalt. Sunt șoferi care vânează câini și pisici, mai ales dacă animăluțele sunt negre. Ce satisfacții demne de un om!

La un an după ce au dispărut Gyan, Mitea și Ochi-Aurii, l-am găsit mort pe Mielușel.

 Era un motan tărcat, mic și greu, ca un iepure de câmp, bine hrănit. În copilăria mea așa erau toate pisicile. Mai târziu au apărut, în ținut, felinele cu blană neagră, pătată cu alb.

       Când era mic, Mielușel a dispărut două zile și am lăcrimat pentru el. Când a reapărut la geam, inocent și flămând, l-am răsfățat cu un cârnat prăjit. De atunci știam când vrea să-i dau ceva bun. Mă privea cu blândețe și cu o anumită lumină în ochi, apoi își îndrepta capul către bucătărie. Între timp, familia de pisici s-a mărit, iar Mielușel a ajuns veteran. Avea șapte ani și a început să-i prigonească sistematic pe Gyan, Mitea și Ochi-Aurii, motani mai tineri, iar aceștia au dispărut pe rând. În urmă cu doi ani am vrut să-l dau pe Mielușel spre adopție unei fetițe, mare iubitoare de pisici. Am mers să-l ducem cu mașina și soția ținea motănelul într-o sacoșă, însă îi scosese capul afară. Când am oprit mașina și am deschis ușa, Mielușel a rupt sacoșa și a fugit. L-am descoperit în șanț, în dreptul mașinii. De teamă, avea botul și urechile indigo. Pe urmă a traversat drumul și s-a ascuns în grămada de lemne din curtea fetei. Aceasta l-a observat și mi-a spus că lungea ”urechiușile” când îl strigam. N-a fost chip să mai iasă. La școală, eleva mi-a spus că nu mai era nici în lemnele ei. O săptămână încheiată l-am căutat prin împrejurimi. Am luat la cercetat albia râului, care era o junglă de nepătruns și l-am strigat vreo trei zile pe la dispensarul veterinar, însă totul a fost în zadar. În fiecare după-amiază ploua torențial, tuna și fulgera. Lunea următoare l-am găsit la ușă, bolnav și slăbit. Cum trecuse râul? Cum răzbise prin hățișurile de arbori și de arbuști, de case și de grădini? Era un mister. I-am dat antibiotice, vitamine și l-am hrănit. Și-a revenit repede și a reînceput să-i bată din nou pe ceilalți motani. Am zis că nu-l mai dau totuși nimănui. Fetiței i-am dat două pisicuțe gemene, cărora le-a mers de minune în noul cămin.  Mielușel a avut mai multe necazuri. I-a puroiat o rană la gât și l-am tratat cu succes. Apoi a fost împușcat în creștet și infecția îi cuprinsese tot capul. L-am salvat și atunci. Mielușel dispărea câte o săptămână, dar se întorcea mereu la casa lui. Ultima dată a lipsit mai mult și s-a întors într-o stare jalnică. Nu mânca, nu bea apă, dar stătea lângă farfurioară, muindu-și limba din când în când. Aveam eu însumi gripă și am plecat să-i iau vitamine după două zile. Când m-am întors, ceruse afară și dispăruse.

L-am așteptat și l-am strigat o lună. Apoi am descoperit că pisicile nu se mai culcă în adăpostul construit de mine în podul casei. Am urcat să văd care e motivul. Mielușel zăcea inert, lângă o cadă nouă, nefolosită. Avea furnici în gură și m-a înduioșat peste măsură. Foarte tulburat, am reușit să-l cobor și să-l îngrop sub nucul cel mare, răsărit chiar în anul în care s-a născut Nicolle. Alături de Mielușel se odihnesc pentru vecie Mirel, Tucu și Tom.