Moartea unui profesor

    În multe comunități, profesorii sunt încă respectați. În  orașul Videle, câțiva dascăli ( printre care eminentul George Militaru, originar din Tămășești) au fost făcuți cetățeni de onoare și li s-au subliniat meritele în mod public. Mai discret, ca de obicei, matematicianul Manuel Angelescu a declinat propunerea primarului, deși ar merita toate onorurile.  Cu ani în urmă, în aceeași localitate, unui profesor i s-a publicat o carte pe socoteala primăriei. Volumul a fost lansat cu bani din aceeași sursă, organizându-se un zaiafet de pomină, iar autorului i s-a dat o sumă la care doar Cărtărescu poate visa. În altele locuri, lipsa de educație în familie îi face pe oameni să-i vadă pe călăuzitorii lor în viață ca pe niște dușmani. Oficialitățile se feresc de ei ca de foc, mai ales dacă respectivii au o brumă de merite. Ce mai e de spus atunci când părinți cu pretenții sunt mai puțin educați decât propriile odrasle? Ce să le spună ăștia copiilor? Să-i ia cu pietre pe învățătorii ajunși la mila statului, cu o pensie de mizerie? Profesorul a ajuns un fel de lucrător neplătit la salubritatea comunității, încercând din răsputeri să le ofere elevilor abecedarul unui comportament civilizat. Dar cum mizeria e prea mare, cei mai mulți mentori sfârșesc înecați în noroi ori împroșcați cu zoaie. ( După cum se știe, profesorilor de română li s-a scos o oră de la clasa a V-a, multora punându-li-se postul în pericol, dar li s-a introdus o oră suplimentară, obligatorie și neplătită, la clasa a VIII-a. Nu intră în norma didactică, dar e o corvoadă pe care n-o poți refuza. Același lucru li s-a impus și profesorilor de matematică. Trebuie să întocmești o planificare și, atenție, să scrii câte un proces-verbal pentru fiecare asemenea meditație gratuită făcută la școală! Sigur, e firesc ca un magistru să-și ajute discipolii, dar nu trebuie să fie constrâns ca un pușcăriaș cu drepturile limitate. În tinerețe făceam zilnic câte o oră de pregătire cu fiecare clasă, de la a V-a până la a X-a : ajungeam să fac săptămânal șase ore neplătite. Nu mi-a ridicat nimeni statuie - nici nu am pretenția să-mi fie recunoscute meritele de unii oameni -, ba chiar o doamnă care lucra în învățământ m-a reclamat directorului fiindcă... progeniturii sale nu-i convenea ora la care pusesem meditația! Spre onoarea lui, directorul a trecut sub tăcere această mârșavă intervenție. Ca să fiu sincer până la capăt, a existat o familie care a vorbit frumos despre munca mea : Ion Ulei. E necesar să lămuresc un lucru : nu nemulțumirile mele fac obiectul acestor rânduri, ci statutul umil al profesorului, care, nu-i așa, pregătește viitorul unui neam. În ceea ce mă privește, nu vreau să fiu lăudat și sincer nu mă interesează recunoașterea locală. E firesc să fii apreciat ca profesor, dar în alte privințe consider inutilă orice discuție.)
Să mi se ierte această lungă introducere, dar am făcut-o pentru a explica de ce moartea unui profesor trece, cel puțin în localitățile de câmpie, aproape neobservată. Cu nu multe zile în urmă a încetat din viață și a fost înmormântat fostul meu profesor Octavian Muscalu. Mi-a predat matematica și a fost, alături de doamna Maria Lazăr, cel mai bun dascăl pe care l-am avut în ciclul gimnazial. A funcționat o vreme ca director de școală, iar după 1989 a fost, pentru un deceniu, primarul localității. Era un exemplu de inteligență vie, scânteietoare, iubitoare de paradoxuri. A trăit intens și a avut o tinerețe agitată, petrecută alături de câțiva prieteni : un medic veterinar, un contabil și un asistent medical. Au trecut prin momente fabuloase. Îmi pare rău că nu cunosc prea multe isprăvi ale lor, pentru a le povesti. Dintre ei, el e ultimul muschetar care părăsește această viață. Mă impresionau toleranța sa ( pe vremea când elevul trebuia să fie un roboțel care să reproducă întocmai spusele omului de la catedră, înarmat invariabil cu un ciomag!), umorul, coerența și logica impecabilă cu care ne făcea accesibile teoremele cele mai nebuloase. Deși eram un copil, îmi dădeam seama că el era cu totul altfel decât colegii săi. Avea o mentalitate superioară, nu se punea la mintea copiilor. Era atins cumva de aripa geniului. Dacă aș fi avut și în liceu un profesor ca el, matematica mi s-ar fi părut un poem și aș fi apucat pe alte drumuri - bănci, afaceri?- decât pe cel deșertic al predării gramaticii, într-o lume vânătă de resentimente. Copiii săi, Adi, Ani și Iulian sunt, de asemenea, cadre didactice, Adi și Iulian fiind tot matematicieni. Nu-i bătea pe copii, cum era... metodica pe atunci ( cel puțin în Muntenia asta vicleană!), și nu l-am văzut vreodată cu tradiționalul băț, numit indicator, în mână. Scria într-o zi la tablă mai mult decât au făcut-o alții ( dintre care unii sunt acum nume de străzi) în patru ani, cât m-au învățat. În fine, o vreme am avut onoarea de a fi colegul său de serviciu.
Îmi vin în minte câteva scene. Pe vremea când era profesor, îl scosese la tablă pe un elev - om de afaceri acum - care înțelesese ceva din ce e cu axa de simetrie, dar nu știa să se exprime.
- Ia zi, măi, a zis profesorul cu bunăvoință, cum trebuie să fie punctele simetrice?
- Păi, a șovăit ignarul, trebuie să...fie... punt în punt.
Când l-a trecut la loc, profesorul a spus :
- Nu-ți pun 2 sau 3, că nu e frumos din partea mea. Nici 5, că n-ai știut nimic. Îți pun 4, să fie punt în punt cu cunoștințele tale.
Ajunsesem colegul său, iar la televizor apăruse Nichita Stănescu, care glosase pe tema proverbului Nu mor caii când vor câinii. 
- Domnule, s-a interesat un coleg, ce-a vrut să spună ăla? Adică asta nu înțeleg eu : ce înseamnă Nu mor caii când vor câinii?
Aici dl Muscalu a făcut un gest specific, inimitabil, ducându-și degetul mare al mâinii drepte către umăr, scoțând pieptul în față, într-o atitudine plină de degajare, care era numai a lui, și a răspuns :
- Adică, dragă colega, câinii ăia voiau să mănânce și ei un cal mort!
- Aaaa, acum înțeleg eu treaba! s-a entuziasmat celălalt coleg.
Într-o vreme, mentorul meu funcționa la altă școală. Acolo era un alt profesor de aceeași specialitate, care nici măcar nu se uita peste tezele copiilor și le punea note din burtă, după valoarea fiecăruia. (Peste ani, un ofițer mi-a relatat că îl avusese ca profesor pe Grigore Gheba și că matematicianul nici măcar nu se ostenea să le mai dea teze elevilor . Le punea direct notele în catalog, cu explicații pline de diplomație.) Într-o zi, în timp ce corecta tezele, dl Muscalu a fost surprins de X, colegul său, descins direct din cea mai apropiată cârciumă.
- Ce faci tu, mă, acolo? a întrebat X.
- Păi, tu nu vezi? s-a mirat dl Muscalu. Corectez tezele copiilor.
- Dă-le dracu-ncolo, a strigat afanisitul, că mă pune pe urmă directoarea să le corectez și eu pe ale mele!
Și a luat toate caietele de teză de pe masă și le-a vârât în soba plină de jăratec.
Când eram încă elev, venise un inspector care se dădea mare prin școală. După ce-a intrat într-o sală de clasă, dl Muscalu l-a tras deoparte și l-a întrebat :
- Ia spune-mi dumneata ce a spus Strabon! Dacă știi și asta, chiar mă vei impresiona.
Omul a întors ochii pe dos, a dat din umeri și a spus :
- Dracu' știe, bă, ce a spus Strabon sau cum ziseși și cine a fost ăla?
- Păi, uite, scrie pe peretele din fundul clasei.
Într-adevăr, încadrat într-o ramă frumoasă, pe perete se afla un citat din Strabon. Era vremea când fiecare metru pătrat de perete trebuia să fie acoperit cu ceva, adică pavoazat.
Avea prezență (și vorbe) de spirit în orice împrejurare. Pe când era primar, a mers cu directorul școlii în București, pentru cumpărături și au oprit într-o piață. Locul era ticsit cu munți de varză.
- Să nu uităm să luăm mai întâi varză, a spus dl Muscalu. Că pe urmă nu mai apucăm.
Tot în perioada aceea, la magazinul sătesc fuseseră aduse niște șube gri, de postav, îmblănite, foarte ieftine. Cumpărase haine toată lumea din localitate. Întâmplarea a făcut că directorul școlii, Geo Drăgușin, fost coleg și un foarte bun prieten al meu, a vrut să-și cumpere un televizor color. Primarul s-a oferit să-l ducă imediat cu mașina la București, ba chiar a luat și un ajutor ( era iarnă și puteau rămâne înzăpeziți), în persoana unui bărbat brunet, veșnic băut. Erau toți trei îmbrăcați în șubele cu pricina, nebărbieriți și cu un aer întunecat. Au intrat într-un magazin și vânzătoarea a început să-i privească bănuitoare. Lui Geo i s-a părut că ar fi mai convenabil să cumpere televizorul în rate.
- Știți, a spus vânzătoarea încurcată, vă trebuie niște acte, niște adeverințe că lucrați undeva...
- O, asta nu e nicio problemă, a spus Geo. Scriu adeverința pe loc. Sunt directorul școlii.
Și a scos ștampila din buzunar.
- Și eu sunt primarul localității, a glăsuit domnul Muscalu.
Și a scos și el ștampila care îi întărea afirmația.
De la ușă privea amenințător ajutorul de etnie romă, foarte supărat că n-apucase să bea nimic în dimineața cu pricina.
Înspăimântată, femeia s-a repezit la telefon, să sune la poliție. Abia au liniștit-o și au convins-o că sunt cu adevărat ceea ce spuneau că sunt.
Octavian Muscalu se pricepea să repare orice obiect, de la ceasuri la aparate casnice, dar cel mai mult îl pasionau motoarele. Era un șofer împătimit. A fost de pomină când a dus, cu mașina, niște lăutari la o nuntă. Merita să-l asculți de multe ori povestind pățania. Cântăreții încăpuseră toți în automobil cu instrumente cu tot. Doar gâtul contrabasului a fost scos pe geamul automobilului, fiindcă era prea lung. La un moment dat s-au intersectat cu o căruță supraîncărcată cu ramuri de copaci și de afară s-a auzit : zbiiiiing! După câteva minute, contrabasistul a strigat enervat :
- Oprește mașina, să cobor!
- De ce? s-a mirat șoferul.
- Păi, ce dracu' să mai caut la nuntă? Nu vezi că mi s-a rupt gâtul contrabasului?
Profesorul Octavian Muscalu a fost un om vesel. L-am văzut în primăvară, în preajma unei farmacii. Mi s-a părut că plesnea de sănătate. Am schimbat obișnuitele amabilități și mi-a spus că se simte cam singur, fiindcă cei mai mulți vecini din cartierul său muriseră.
Într-un moment sau altul, mai niciodată anticipat, coborâm și noi din automobilul fragil care ne poartă încoace și încolo. Important e să ne respectăm înaintașii și pe cei care ne-au îndrumat în viață : altminteri uităm cine suntem și o luăm pe arătură. Poate de aceea lumea de azi pare un imens spital de nebuni.

P. S.Am întâlnit o persoană care tocmai citea Călugărul Negru și era foarte încurcată, fiindcă nu recunoaște personajele. Romanul este, în proporție de 90%, pură imaginație. Cât de păgubos este pentru un autor ca romanele sale să fie citite, într-o comunitate restrânsă, ca niște ziare?

Pentru liniștea tuturor, mărturisesc adevărul : pe recent dispărutul profesor Octavian Muscalu încă nu l-am luat ca model pentru niciun personaj. Cineva îl identificase, chipurile, într-o carte publicată în urmă cu 14 ani. În fine, precizez că nu voi mai scrie necrologuri. Mă deprimă îngrozitor.Și poate, în urma acestei decizii, nici nu-mi vor mai muri prietenii.