* Idei pentru senzaţionale romane poliţiste. Le-aş vinde, dar doar de la 10 000 de euro în sus.
* Un prieten îmi transmite urări din Sri Lanka, altul din Montreal, un al treilea din creierii munţilor. Iar eu, demolat de căratul lemnelor pentru iarnă, îl mângâi pe câinele Paşenka şi privesc peisajul cenuşiu, cu sentimente amestecate.
* O carte excepţională, care mă entuziasmează : Zbateri facile, strădanii futile de Dumitru Augustin Doman. Iată cum începe prima povestire din volum : "Doamna Geta din Strada Plopii fără soţ este o pensionară octogenară, văduva unui colonel de geniu.''( Casa Geta, pag. 7) Observaţi cum irizează livrescul în ambiguitate lexicală?
* Trebuie să există o limită între ceea ce se poate spune într-un jurnal public, cum este acest blog, şi unul intim, în care pot scrie orice. Mă simt înconjurat de prieteni şi înclin să nu ascund nimic. Sunt oameni - puţini, e adevărat - pe care nu-i vei convinge în veci de bunele tale intenţii, aşa cum nu-l vei face pe un suporter al Stelei să ţină cu Dinamo. Sălbăticia din noi aşteaptă răbdătoare în întuneric, până când timpul ne va fura şi puterea de detesta, iar pământul ne va astupa gurile. Pentru onoarea ideii de om, e obligatoriu să existe o limită şi în resentimentele pe care oamenii le au unii faţă de alţii.
* Primesc, în sfârşit, mesaje de la prieteni - mai tineri ori de aceeaşi vârstă cu mine- pe care îi credeam pierduţi. Dumnezeu e mare şi bun. Voi încerca să-i revăd, în vara viitoare, pe cei rămaşi în viaţă.
* Criticul literar se confruntă cu un risc moral pe care scriitorul nu-l încearcă : acela de a nu scrie sau de a scrie negativ despre un scriitor care se va dovedi a fi important. Degeaba va scrie foarte târziu, când jocurile sunt făcute. Răul a fost făcut şi nimic nu mai poate fi îndreptat pentru critic. Şi-a făcut sieşi o subevaluare, poate, nedreaptă. Pentru scriitor, cum ziceam, niciodată nu e prea târziu.
* O nouă vizită la mormântul tatei. Cimitirul începe să-mi devină familiar. În copilărie era o juglă de lilieci şi stânjenei, acum e acoperit în întregime cu cavouri.
* Va fi încă o vacanţă de muncă intensă. Poate că voi reuşi să fac ce mi-am propus.
5 comentarii:
Stii cum e si cu resentimentele astea? Uneori e de ajuns ca cel vinovat sa isi ceara scuze de la cel suparat. Acuma, ca acela se simte vinovat sau nu, e alta poveste, care poate ca ar trebui spusa cu voce tare si auzita numai de cei doi.
Nici mie nu imi plac bilanturile. N-au nici un rost.
Trece vremea, da, trece, dar ce importanta are? Ai ceva de facut si te temi ca n-o sa termini? Fa-o acum sau lasa in seama Domnului.
Un an bun sa te astepte!
Cristina,
Mie, de pildă, supărarea îmi trece într-o jumătate de minut. Dar am văzut şi cazuri în care un om, deşi i s-a demonstrat că resentimentul său n-are nicio bază ( fusese provocat de un intrigant), a rămas duşmanul altuia o viaţă. Ce să mai înţelegi din asta?
Nu stiu ce sa mai intelegi, dar stiu asa: toata lumea spune ca trebuie sa ierti, ca neiertarea te imbolnaveste, ca degeaba spui Tatal nostru daca nu ierti. Eu nu pot ierta, pot cel mult sa dau in plata Domnului, dar daca vine vorba de Tatal nostru, acolo (si in general) noi ne cerem iertare de la Dumnezeu. Gresitii mei nu au facut-o, ba mai mult, au persistat si persista in greseli, asa ca oricat de mult as vrea, nu-i pot ierta. Daca s-ar cai, le-as acorda iertarea, dar ei fac fix pe dos, deci cumva imi provoaca aceste resentimente. La fel si in cazul tau, poate cel care are acele resentimente asteapta niste scuze, niste explicatii de la cel fata de care le are, nu de la terti.
Cristina,
E greu, într-adevăr, să-i ierţi pe cei care o ţin lungă cu ura şi manifestările corespunzătoare. Poetul Stoian G. Bogdan, care a citit Mahabharata în întregime, ţi-ar zice că ei sunt, de fapt, demoni care se ascund sub masca creştinismului. Ori sunt posedaţi de demoni. (Lipsiţi de spirit creştin, ei consideră scuzele un semn de laşitate.) Aceştia bântuie Pământul, fiindcă aici se varsă mult sânge. Alţii ar spune că sunt vampiri energetici. În fine, cert e că creştinismul e neputincios în a te ajuta să eviţi păcatul neiertării. Când mă confrunt cu asemenea situaţii - şi sunt stupefiat să aflu că sunt oameni care încă mă urăsc, deşi le-am oferit nenumărate dovezi de prietenie - mă gândesc că aceasta e karma mea. Greşim şi noi şi e important să ne recunoaştem greşelile. Stai liniştită : fiecare om are contemporani care n-au loc de el.
Foarte frumos si bine zis, Serbane. Si adevarat.
Trimiteți un comentariu