Iarba creşte sub zăpezi

*Din copilărie şi până hăt, la o maturitate încă vioaie, mă obişnuisem ca după arsura duşmănoasă a primei brume să nu mai rămână nimic verde. Pământul era negru, trunchiurile copacilor băteau, ca şi zarea, în cenuşiu, iar vegetaţia rămasă căpăta nuanţe de maro : nicăieri nu este mai urâtă toamna decât la şes. Cam ca în Pădurea spânzuraţilor de Liviu Rebreanu : ’’ Urâtă ţară aveţi, muscale! zise deodată caporalul, întorcându-se spre gropari şi uitându-se cu necaz la ţăranul care se opreşte să răsufle.’’ Păi, să vedeţi poeme şi simfonii în galben, roşu şi portocaliu, prin zona colinară! Şi asta e o pricină pentru care n-aş dori să mor aici, pe un gri deprimant. Într-un singur an mai rămăsese puţină iarbă verde, la casa roşie pe care am evocat-o de mai multe ori şi care a devenit motivul central al unui roman.  Atunci, pe 31 decembrie, am jucat acolo fotbal, cu Florian Florea, fratele actualului primar, cu Ion Neagoe, Nelu Stama, Badea Bătrânu, Nelu Florea – primarul -, Radu Manolache, Ion Pantazi Momoc, Gioni Mortu, cu un băiat numit Zamfir, tot de pe uliţa Oltenilor, şi cu alţii câţiva de care nu-mi mai amintesc. De mai mulţi ani constat însă că bruma e neputincioasă în faţa sevei viguroase a ierbii. Aceasta din urmă rămâne verde şi sub zăpezi, iar primăvara e gata crescută, grasă şi suculentă, deşi temperaturile sunt mult mai scăzute decât în copilăria noastră. Probabil că e un alt soi de iarbă ori poate că şi vegetaţia şi-a schimbat codul genetic. E un semn de speranţă pentru întreaga viaţă de pe Pământ?

   Sau e un semnal că lumea e dată peste cap?  În urmă cu un deceniu şi jumătate, într-o primăvară,  un ţăran îşi desfăcea glugile de coceni rămase din iarnă şi înjura de mama focului, iar fiul său nu mai prididea să lovească în dreapta şi-n stânga cu un ciomag. M-am apropiat şi am văzut un morman de făpturi ucise. Nu erau şobolani. Păreau un fel de şoareci de curse, alungiţi şi cu picioare înalte, dar specia era incertă.

─ Ce sunt ăştia? am întrebat mirat.

─ Dracu’ ştie? mi-a răspuns ţăranul, cu ochii bulbucaţi de uluială. S-a curcit şoarecii cu şobolanii. Că nu e nici şoareci, nici şobolani.

Într-adevăr, erau un fel de catâri printre şoareci.

Şi mă gândesc cu îngrijorare dacă şi printre oameni nu s-or fi curcit  proştii cu deştepţii, anafabeţii cu oamenii frumos educaţi şi a ieşit o rasă căreia, vorba ţăranului, nici dracu’ n-are ce să-i mai facă.

*Visez ca atunci când voi mai fi internat într-un spital, să fiu tratat ca Alexandru Arşinel. Şi să ies de acolo fericit, cântând colinde.