Marea țeapă a speranței

* De la un timp lucrurile se reîntorc spre origini : țărână, apă, foc.Se prăbușesc în pivnițele din care au urcat. Curg grămadă și ireversibil în același sens malefic. Devin iremediabile, ireparabile, definitive în descompunerea lor din ce în ce mai accelerată. Savanții și cărturarii devin urangutani și cimpanzei, politicienii se metamorfozează în rinoceri și și hipopotami. Umilința nu va mai putea fi răscumpărată și eșecul nu va fi convertit în triumf, suferința exagerată n-are cum să trezească fericirea într-un om cu mințile întregi.Ticăloșia și credința vor merge braț la braț și doar țărâna le va astupa tuturor gura.Dar cine-l va mângâia pe cel carea încercat îndelung (of, prea îndelung!) toate durerile/chinurile/torturile vieții, fără să guste din magiunul fericirii? Cine? Nimeni. Nu cumva cine ne promite o eternă zi albă după o îndelungată viață neagră de dă o cinică țeapă? 

Nu luați în seamă ce-am zis pe aici. Furia mea păcătoasă este cea care vorbește: computerul meu își dă duhul și el, iar porțile către dumneavoastră îmi vor fi închise. Tocmai acum când îmi găsisem niște prieteni adevărați.Probabil că ne vom vedea când nu va mai fi nimic de făcut. Le veți fi făcut dumneavoastră pe toate.

* Prin 1978, în mediile universitare se punea de un dicționar. Student fiind, am fost solicitat să scriu despre Constantin Fântâneru. Observați ironia soartei? Și nu insist. M-am îmbolnăvit în mod misterios, am stat opt luni în Spitalul Studențesc și n-am mai scris un rând douăzeci și cinci de ani, iar despre dicționar nu mai știu nimic. Recitindu-l pe Fântâneru, sunt uimit de prospețimea viziunii sale, de frumusețea interioară a personajului, de inovațiile sale de atunci, de influența pe care a avut-o asupra generației '30, dar și de faptul că este trecut cu vederea de mulți comentatori. Și i-a...inspirat pe mulți dintre cei care fac floarea literaturii noastre. Văd amprenta sa la Mihail Sebastian, foarte discret la Camil, la Eliade, la Ionescu, în târziul Solitarul. Mai mult decât toți cei menționați mai sus, Fântâneru are și o perspectivă poetică asupra lumii.

*„ Degeaba le-am avea pe toate: inteligenţa, cultura, isteţimea, supracultura, doctoratele, supra doctoratele (ca profesorul din Lecţia lui Eugen Ionescu), dacă suntem răi, haini, mojici şi vulgari, proşti şi nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sâmbetei şi inteligenţa, şi erudiţia, şi supradoctoratele, şi toate congresele internaţionale la care luăm parte, şi toate bursele pentru studii pe care le câştigăm prin concursuri severe.
Nimic nu poate înlocui şi suplini nițică bunătate sufletească, niţică bunăvoinţă, toleranţă, înţelegere. Niţică susţinută bună-cuviință,
Bunătatea sufletească nu-i o virtute subtilă şi rafinată, e un atribut de bază al fiinţei omeneşti si totodată un atribut al culturii.
Bunătatea este alt nume al definiţiei date de Aristotel omului: fiinţă socială.
Fără bunătate nu putem convieţui decât în condiţii de groază şi justificând amarnica afirmaţie a lui Sartre: ceilalţi, iată iadul! Există un altruism elementar exprimat prin bunătate care este o axiomă a vieţii obşteşti.
Berdiaev spunea: pâinea pentru mine este o problemă materială (subînţeles egoistă, vulgară), dar pâinea aproapelui meu, continua Berdiaev, este pentru mine o datorie spirituală. Reiese de aici în mod vădit că nimic nu poate suplini întru totul bunătatea.
Ştim că de-am vorbi toate limbile si toate dialectele pământului şi de-am fi capabili să clasificăm conform cu clasificarea zecimală toate volumele tipărite în toate limbile pământului, de la Gutenberg şi până astăzi, si de am fi tobă de carte si de erudiţie, si de am cunoaste întrebuinţarea tuturor termenilor specifici tuturor ştiinţelor şi tehnicilor, tot nu ne putem numi oameni culţi dacă suntem nişte pizmăreţi, nişte bădărani şi nişte răi la suflet.
Că ne-o place sau nu, cultura nu este numai acumulare de cunoştinţe, ci o subţirime a caracterului şi capacitatea de a nu considera bunătatea drept o simplă virtute desuetă şi sentimentală.
Să nu săvârşim regretabila eroare de a lua drept scriitori pe simplii făcători de cărţi şi drept oameni de cultură pe simplii memorizatori de informaţii.”

(din “Primejdia mărturisirii”, de Nicolae Steinhardt, Editura"Humanitas, 2006)

*"În mai 1927 a venit pedagogul liceului ţipând la noi să intrăm în clase că este inspecţie mare. De fapt, Ionel I.C. Brătianu sărbătorea cu foştii colegi 40 de ani de la absolvirea liceului. Directorul Liceului «Sf.Sava», Ştefan Pop, l-a rugat să intre în clasele cursului superior şi să vorbească elevilor. Asta era inspecţia. Eu eram chestorul clasei pentru că eram premiant şi când au intrat în clasă Ionel I.C. Brătianu, alături de directorul liceului şi profesorul de istorie, eu am dat raportul că suntem clasa a VI-a. Iar Brătianu a venit la catedră şi ne-a ţinut un discurs de 3-4 fraze, dar care mi-au rămas în cap: «Opt sute de ani am avut idealul pe orizontală să ne strângem cu toţii laolaltă în aceeaşi patrie. Am realizat aceasta în 1918. Acuma avem idealuri de construire pe verticală, pentru ca prin cultură şi civilizaţie să justificăm în faţa omenirii şi a istoriei posesia acestui pământ. De aceea sunteţi dumneavoastră la şcoală ca să învăţaţi şi apoi să creaţi cultură şi civilizaţie!». Mi-a rămas în cap. Şi asta a spus-o în toate clasele, din cursul superior."(Şerban Milcoveanu în Adrian Majuru, " Copilăria la români. Schiţe şi tablouri cu prunci, şcolari şi adolescenţi", Editura Compania, Bucureşti, 2006)