Lacrimi de câine

* Aproape toată lumea ia apă de băut de la fântâna boierească. Fac și eu drumul o dată sau de două ori pe săptămână. Mă duc după cursuri, așa că am la mine pâinea cumpărată de dimineață, pentru a da ceva și câinilor flămânzi pe care îi găsesc acolo. Periodic îmi fac printre ei un prieten fidel. Îmi recunoaște mașina și vine imediat la mine. După câteva săptămâni dispare și apare altul. Am și acum un asemenea amic, dar azi a lipsit de la întâlnire. Poate a sfârșit-o și el sub roțile unei mașini sau găurit de un vânător. La întoarcere opresc la farmacie, ca soția să-și ia medicamente. Rămas în mașină, zăresc un câine amărât, cu blana zdrențuită și cu burta lipită de coloana vertebrală cum intră în parc și îl traversează, amușinând prin frunzele uscate. Caută ceva de mâncare. Caută necontenit, însă nu găsește nimic, ca păsările marine ale lui Hemingway. Ies repede din mașină, îl strig și dau să mă reped la sacoșa cu pâine. Se vede treaba că nu este obișnuit să i se ofere ceva, în afară de lovituri și înjurături. Nu mă ascultă și merge înainte. Pe bicicletă apare secretarul primăriei, un bun prieten, cu care discut o vreme, fără a scăpa câinele din ochi. Animalul s-a oprit la capătul celălalt al parcului, într-o zonă încălzită de soare. Când mă despart de tovarășul meu, constat că maidanezul a dispărut. Urc în mașină și, fără mari speranțe, o iau pe fundătura din spatele primăriei. Mă gândesc că e posibil să-l revăd. Speranța mea nu e deșartă. Mă întâlnesc cu el chiar la cotitură și opresc în mijlocul străzii, incomodând o camionetă care venea din sens opus. Strig din nou câinele și văd că nici nu îndrăznește să mă privească. E slab, prăpădit și lăcrimează de frig, de foame, de umilință. Am văzut câini surâzând, dar niciodată n-am întâlnit un câine atât de amărât, care să plângă. E greu să spun ce simt. ( În drum spre priveghiul soției unui prieten văzusem, în plină noapte, un cățel cât ghemotocul mergând pe marginea drumului. Și atunci am vrut să opresc mașina și să iau animăluțul acasă. Dar NU POT, obiectiv vorbind, să adopt mai mulți câini și mai multe pisici decât am acasă.) Îi arunc pâinea și nu-i vine să creadă. O înfulecă imediat. Între timp, șoferul camionetei, care este un străin, cotește cu măiestrie și mă salută zâmbind amar, ca un semn de aprobare pentru gestul meu. 

Multă vreme nu voi avea liniște, chiar dacă voi mai căuta câinele. Ce înseamnă o firimitură într-un ocean de foame și de durere?

Dumnezeule mare, asta e viața pentru unele ființe?
În orașe sunt oameni care se prefac că adoptă câini, dar îi încarcă în dube și îi aruncă noaptea prin sate, unde sfârșesc în chinuri, de inaniție ori cu capetele sfărâmate de bâtele țăranilor. Orice s-ar spune, orășenii au un nivel superior de înțelegere a lumii. M-am convins în repetate rânduri de asta. Expulzarea câinilor din oraș este un lucru foarte grav. Aș da o lege extrem de dură pentru cei care duc animalele spre un sfârșit atât de crud. Și e atât de greu să fie sterilizate și întreținute cumva, pe cheltuiala statului sau a unor filantropi, animalele fără stăpân? Știu, creștinul Gigi Becali are chiar pasiunea de înfige furca în câinii de pripas. Dar nu e singurul om cu bani din țara asta. 

* Pentru literatură, nimic nu este prea târziu. Dar pentru un autor altfel stau lucrurile. E ca în Fetița cu chibrituri. Din motive care țin de o existență mult prea chinuită, pentru mine lucrurile bune au venit prea târziu, la pachet cu evenimente, eufemistic vorbind, neplăcute. Un poet i-a arătat prima mea cărțulie unui alt fost coleg de facultate, un om inteligent și talentat pe care l-am evocat în O minte frumoasă. ”Trop tard!”, a exclamat amicul nostru. Viața lui fusese deja dată peste cap de faptul că o editură i-a refuzat un prim roman. A devenit doctor în Celine, dar n-a mai scris și n-a mai publicat ficțiune. A fost găsit mort în urmă cu câțiva ani. Poetul a murit și el și l-am portretizat, cu emoție, într-un text care îi poartă numele. Viața nu m-a lăsat să scriu ce am vrut, cum am vrut, când am vrut și cât am vrut, însă de fiecare dată când am făcut-o, m-am gândit la prietenii mei și la faptul că ei au avut încredere în mine și s-au așteptat să fac lucruri frumoase. Visam să le arăt că nu le-am trădat încrederea. Aș fi dorit ca Nino Stratan să-mi poată citi ultimele cărți pe care le voi publica și să vadă că sunt ceea ce spunea el că voi fi. Dar n-a fost să fie. Mi-e teamă că nici eu nu voi apuca să public ce am scris. Tovarășii mei s-au dus și au mai rămas doi-trei. Alaltăieri am aflat că și cel mai bun prieten din liceu e mort de câțiva ani buni. Îl caut de multă vreme pe net. El era un tip special și nici nu avea alți prieteni, în afară de mine. A suportat rigorile unei Academii de Marină, pentru a ajunge comandant de navă și pentru a avea posibilitatea de a vedea operele lui Michelangelo. Fără asta, mi-a mărturisit el, viața sa nu avea sens. Încă din vremea lui Ceaușescu îmi trimitea ilustrate din toate colțurile lumii. Apoi s-a așternut tăcerea. Îmi dau seama că nu-mi voi revedea prietenii rămași în viață și că totdeauna scriem pentru cineva, chiar dacă o facem și pentru înseninarea spiritului nostru. Dar când partenerii de dialog au dispărut, ce mai putem face?

* Unii spun că ar trebui ca scriitorii clasici să fie scoși din programa școlară. Într-adevăr, pentru un copil sunt greu de abordat limba română mai veche și grafia cu „u” acela final, care nu se citește : „voiu”, „un puiu”, „Mateiu” ( Mateiu Caragiale!) etc. Dar ce te faci când, după ce le-am citit copiilor Popa Duhu, un elev slab la învățătură a înțeles geniul lui Creangă și îmi pomenea o propoziție de câte ori avea ocazia? Secvența cu pricina era aceasta : „unde-l aştepta sărăcia cu masa întinsă.”
Și ce spuneți de finalul acestei pagini scrise de Creangă?
”Şi poate că din această pricină, bolnăvindu-se greu, şi-a dat duhul, tocmai când ajunsese îngrijitor la biserica Nicoriţa din Tătăraşi; de unde, aproape fiindu-i ţinterimul Eternitatea, şi-a luat acolo casă de veci, fie-i ţărna uşoară! Şi de-atunci, ca' mai ba să-l vadă cineva bădădăind pe uliţile Iaşilor.”  

P. S. O doamnă pe care o admir mult, fostă elevă a mea, mă anunță că acel câine este hrănit de proprietarele unui recent deschis magazin cu mâncare pentru câini și pisici. Ele s-au oferit să cumpere și medicamente, câinele fiind bolnav, iar doamna despre care vorbeam și una dintre proprietarele magazinului, studentă la medicină veterinară, îl vor trata. Mă bucur nespus de mult că sunt atâția oameni buni pe lumea asta! Azi căutasem din nou câinele, fără să-l mai găsesc.