Roşu şi albastru
Pentru Marin Neagu, Valentin Emil Muşat şi Marius Bădiţescu
Alergase toată noaptea după un văl roşu,
străveziu, care plutea prin aer. Uneori îl prindea şi atunci se desprindea de
pământ şi zbura, fâlfâind din mâini şi înălţându-se zeci de metri. Privind în
jos, putea simţi durerea căderii. Prindea vălul şi acesta se transforma într-o
fată care alerga pe câmp, sub umbra lui, care o urma cu insistenţă. În câteva
rânduri a atins-o şi i-a simţit carnea tare sub vălul subţire, dar ea a râs şi
a scăpat, fugind şi zburând mai departe. Băiatul şi fata pluteau tot mai sus,
apoi el se prăbuşea, însă vălul îl urma şi el se salva, apucându-se cu mâna de
ţesătura subţire, luminând purpuriu.
Ajunsese cu umărul aproape de pământ şi simţi izbitura mult mai puţin
dureroasă decât se aşteptase. Dar nu! Era mâna tatălui său care îl scutura cu
blândeţe:
─ Scoală, că se
face târziu!
În curte, vânătorii
se adunaseră deja. Ţineau în mâini câte o ceaşcă mare, plină cu ţuică. O dădură
pe gât, apoi tatăl băiatului le mai turnă un rând.
─ Atât! E destul,
spuse unul dintre ei şi, ca la un semnal, bărbaţii duseră ceştile la gură şi
înghiţiră cu lăcomie.
Se urcară apoi în
căruţa care aştepta la poartă. Vizitiul îşi pierduse răbdarea şi , după ce
gâlgâise şi el dintr-o sticlă, dădea ocol căluţului alb, să vadă dacă
harnaşamentul e bine aşezat. Tatăl său rămase în urmă apoi veni şi el fuga şi
se aruncă în spatele căruţei, emanând un miros de alcool dospit peste noapte în
stomac şi-n plămâni. Pământul era tare, îngheţat de frigul lui noiembrie, iar
roţile de lemn ale căruţei bocăneau prin gropi ca nişte ciocane mânuite de un
tinichigiu. Lungit pe o şubă din piele de oaie, băiatul simţea că îl ia somnul.
Pe retină îi rămăsese peticul roşu după care fugise noaptea. Se trezea în
răstimpuri şi un petic roşu îi dispărea la coada ochiului stâng. I se păru că-l
aude pe un vânător zicând:
─ S-au înmulţit
vulpile.
Altul mormăi:
─ Cam aşa ceva.
Erau patru, dacă-l
punea la socoteală şi pe tatăl său, care nu trăgea decât în mistreţi. De Ignat,
bătrânul îşi lua puşca, o încărca, se ducea în coteţul porcului, săruta
animalul şi, plângând, îl împuşca.
─ Nu împuşcăm
vulpi, zise starostele, un bărbat înalt, uscat, cu părul şi mustaţa albe. Avem
destui purici şi aşa.
Nici nu-şi
ocupaseră vânătorii poziţiile, că un iureş roşu trecu prin faţa lor. Zeci de
vulpi fugeau către râu, scheunând. N-apucară să se frece la ochi, că alte vulpi
înroşiră peisajul care deveni de nerecunoscut.
─ Atenţie, strigă
starostele. Voi trage două focuri la verticală, să le sperii.
Şi peisajul se
limpezi. Oamenii porniră în urmărirea iepurilor şi a mistreţilor. Când şi când,
câte unul se oprea, se apleca şi zicea:
─ Un iepure mare. A
luat-o încolo.
Sau:
─ Un mistreţ. Îl
lăsăm deocamdată.
În răstimpuri se
auzea bubuitul armelor. Băiatul văzu un animal care se prăbuşise în tufişuri şi
se îndreptă într-acolo. Se apropie şi urechea îi fu asaltată de văietăturile
unei fiinţe omeneşti:
─ Aaaaah! Ooooof! Ooooof!
Văzu o vulpe care incendia un luminişş cu roşul ei. Băiatul se sperie rău, făcu stânga împrejur şi o
luă la fugă în direcţia inversă. Nu le spuse nimic celorlalţi.
Când lumina se
împuţină, vânătorii puseră vânatul în căruţă. Erau nouă iepuri şi o vulpe.
─ P-asta cine a
împuşcat-o? întrebă starostele.
Nimeni nu trăsese
în vulpi şi toţi păreau miraţi. O puseră la fundul căruţei şi porniră către
casă. Era frig, îngheţaseră toţi şi după ce taică-său aranjă animalele pe o
sârmă întinsă în curte, puse ţuică la fiert, într-un tuci. Adăugă şi zahăr şi
înteţi focul sub vasul rotund. Puse un capac, iar când ţuica dădu în fiert, mai
aşteptă câteva minute, apoi le dădu tovarăşilor de vânătoare câte o cană cazonă
şi îi invită să se servească. Suflau în cana fierbinte şi beau toţi, însetaţi,
cu mâini tremurânde.
─ Mai fierbe un
tuci, zise unul şi tatăl său se execută.
Apoi unul zise cu
un glas care trăda suferinţa:
─ Adu, bă, un
iepure să-l frigem, că mi-e foame rău.
Tatăl său luă un
cuţit şi dispăru. După câteva minute apăru ţanţoş, cu animalul jupuit.
Leorpăiră şi al
doile tuci de ţuică şi acum trăgeau din animalul fript pe jar. Băiatul apucă o
bucată şi văzu că era o carne tare ca lemnul şi iute ca ardeiul.
─ Trebuie că iepurili ăsta a fost bătrân, nu glumă,
zise un vânător. Apoi plecară, rămânând să împartă iepurii a doua zi.
Băiatul se aruncă
pe pat şi căzu într-un somn de plumb.
Când se trezi, era
aproape miezul zilei, iar tatăl său era plecat. Ieşi în pragul uşii,
întinzându-şi oasele. Pe sârma de rufe, iepurii erau aliniaţi pe sârmă. Blana
vulpii era puţin mai departe, fluturând uşor pe fundalul cerului albastru, de
toamnă târzie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu