La Mărţişor

 

                                                      La Mărţişor

 

Prin 1978, profesorul Valeriu Filimon a dus grupa noastră de studenți la Mărțișor, într-o vizită de lejeră cercetare. ( Valeriu Filimon făcea multe și interesante lucruri - l-a invitat, într-un rând, pe Ion Larian Postolache, să ne vorbească despre spiritul Orientului -, dar noi, în ignoranța noastră tinerească, nu eram în stare să apreciem, la adevărata lor valoare, inițiativele dascălului nostru. ) Am vizitat casa, grădina și mormintele familiei. Nu știu de ce camerele mi s-au părut înghesuite, meschine, ca aparținând cuiva care își drămuia fiecare felie de pâine. Activitatea s-a desfășurat în prezența Mitzurei Arghezi, proaspătă,  frumoasă, incredibil de tânără. Părea că are mai puțin de patruzeci de ani, dar, socotind acum, îmi dau seama că era mult mai în vârstă. Trăia și nea Ion, un om care a fost toată viața un fel de servitor al marelui poet. Cum citisem că Arghezi a avut o boală ciudată și era să moară pe la 68-70 de ani - o pungă cu puroi în zona inghinală, rezolvată de un medic faimos în epocă -, am profitat de ocazie și l-am întrebat pe nea Ion cum au stat lucrurile. Voiam să știu de la sursă ce s-a petrecut în realitate. ( Se spunea că medicul i-a extras puroiul cu o seringă, apoi a umplut cavitatea respectivă cu streptomicină). Pe atunci nu eram protocolar, ca astăzi, dar mă purtam tot civilizat.

- E adevărat, domnule Ion, că Arghezi a fost grav bolnav, pe la 68 de ani, și că doctorul X l-a vindecat cu o singură injecție?

- Cum? Nu, nimic nu-i adăvărat din ce spuneți. Domnu' Arghezi n-a fost bolnav dăloc, da' dăloc, niciodată. A fost sănătos tun toată viața. Astea e minciuni scornite de ziariștii d-atunci.

Valeriu Filimon a spus câteva cuvinte despre creația argheziană, a vorbit și Mitzura, iar câțiva studenți au citit niște așa-zise comunicări științifice, fiind înregistrați pe o bandă de magnetofon :  Rodica Zafiu, Liviu Papadima, Călin-Andrei Mihăilescu, Doru Mareș și subsemnatul.  Poate și Marin Neagu, dar nu sunt sigur. Cred că am fost al patrulea și am prezentat un scurt eseu despre Tablete din Țara de Kuty.

În încheiere, Mitzura ne-a pus o înregistrare cu tatăl ei, citind din propria operă. E adevărat că Arghezi n-a avut o voce de tenor, dar calitatea aparaturii făcea să-l auzim pe autorul Testamentului scoțând un fel de mugete înfiorătoare. Ne uitam unii la alții consternați. Scărpinându-se precipitat în barbă, Călin Ciubreag a spus îngrozit :

 - Oooo! Nu e adevărat ce auzim!

 Mitzura a observat reacția noastră, a oprit magnetofonul și a ținut să precizeze :

- Să știți că tata avea o voce frumoasă, dar nu-mi dau seama de ce a ieșit așa.

 

P.S. Aflu, de pe net, că Valeriu Filimon a murit în iulie 2004, la aproape 73 de ani. Dumnezeu să-l țină în lumină!

 

 

 

Prieteni pentru totdeauna: Marin Neagu

 

Am spus şi cu alte prilejuri că sunt obsedat de ideea de solidaritate şi consider prietenia drept una dintre înaltele valori morale care ne definesc ca oameni. Încep astăzi un ciclu de evocare a prietenilor pe care i-am avut şi îi am.

Încep cu Marin Neagu, pe care l-am cunoscut mai întâi în armată şi după aceea, mai bine, în facultate, când am fost o vreme şi prieteni nedespărţiţi.

Marin era un băiat brunet, cu o privire ageră, ce trăda o inteligenţă care va deveni, cu timpul, o evidenţă pentru toţi cei cu care s-a intersectat în viaţă. Scriu aceste randuri şi imi vine sa râd, fiindca in studentie, ne prăpădeam de râs de câte ori un mare critic literar îşi începea exegeza despre vreun poet la modă, făcându-i portretul : "Are mustaţa lungă, ochii aşa şi pe dincolo..." Ni se păreau chestii inutile şi puerile. Iată, dragă Marine, că am ajuns şi noi să fim comici... Adică eu.

Marin era totdeauna vesel şi vioi, încingea lupte cu colegii săi şi, deşi era scund, îi cam tăvălea pe adversari. Juca fotbal dumnezeieşte şi marca goluri cu căruţa. Mă întreb de ce toţi tinerii din regiunile subcarpatice - Dobrin, Mutu, Dică şi Tănase nu sunt decât vărful unui aisberg uriaş - sunt talentaţi la acest sport. Operat de apendicită şi dărâmat de depresia făcută la 20 de ani, nu prea am avut ocazia să-l cunosc pe Marin în armată. Reţin doar o scenă comică. Uscatu, unul dintre camarazi, stătea la o masă şi caligrafia o scrisoare. Marin se tot da pe lângă el, vânturând aerul cu pumnii şi simulând nişte lovituri, ca la box. La un moment dat, din greşeală, l-a izbit pe Uscatu drept în bărbie. Acela s-a muiat şi şi-a pus capul pe masă, iar Marin a fugit afară, pentru a nu complica situaţia. Îmi mai amintesc că de câte ori mă întâlneam cu Marin în faţa unei uşi, eram amândoi rupţi de foame şi de somn, dar pătrunşi de o mare politeţe : făceam plecăciuni, unul în faţa altuia, cam o jumătate de oră, fiecare încercând să cedeze trecerea celuilalt...

Era imposibil să nu ne împrietenim în timpul studenţiei, cu toate că în primele săptămâni nu eram deloc curios să ştiu ce mai face băiatul sprinten ca un argint viu din armată. Nimerise în aceeaşi cameră cu un dobrogean foarte cuminte şi serios, Mitică, iar ăla se văieta mereu în primele zile că nu ajungesese să dea ochii cu Marin.

- Pe unde o fi umblând băiatul ăsta, frate, că eu nici n-am apucat să-l văd până acum ?

Eu şi Marin veneam din acelaşi mediu - el din zona colinară, eu din câmpie -, aveam aproximativ acelaşi mod de a înţelege lumea şi aceleaşi exigenţe morale. Trebuie să spun că băieţii proveniţi de la ţară erau, în general, mai discreţi şi mai pudici decât orăşenii. Marin mă întrecea la acest capitol, având şi alte trăsături care mie îmi lipseau. Era mai calm, mai puţin ambiţios decât mine, când era vorba de fleacuri, şi avea un bun-simţ de la care eu abdicam uneori. Ne plimbam, mergeam la film, uneori la Cinemateca, discutam până noaptea târziu, făceam câte un chefuleţ, râdeam, ieşeam la cantină şi învăţam împreună. Minte sclipitoare, dar şi foarte ordonată, Marin întocmea excepţionale lucrări de seminar şi era mereu strălucit la probele scrise. El mă mai tempera în elanurile mele de tot felul, iar eu i-am dezvăluit frumuseţea a doi scriitori : Radu Petrescu şi Nicolae Velea. Într-un rând, am zărit amândoi în acelaşi timp, într-o librărie, "Idiotul" de Dostoievski. Mai iute de mână, a înhăţat-o el, dar nu mică mi-a fost surpriza când, la cămin, a deschis romanul respectiv, mi-a scris pe pagina de gardă câteva rânduri emoţionante şi mi l-a făcut cadou. Marin mi-a mai dăruit, de asemenea, "Istorii insolite" de Ov. S. Crohmălniceanu. Am trăit împreună sute şi sute de momente frumoase, care mai de care mai hazlii. Povestesc aici doar trei, pe care mi le amintesc acum. Marin s-ar fi jucat tot timpul, ca un motan răsfăţat. Îşi lăsase, pe vremea aceea, o mustaţă impunătoare pe care o mai poartă şi azi. Venind bine dispus din oraş, a intrat în holul unuia dintre blocurile Complexului Studenţesc Grozăveşti - cred că era D, ultimul -, apoi în sala de la parter, unde mai mulţi studenţi urmăreau la televizor un meci de fotbal. Acolo fiind întuneric, lui Marin i s-a părut că sunt şi eu printre telespectatori. S-a dus aţă la individul pe care-l confundase cu mine şi a început să-l tragă de nas, de urechi, de păr şi să-l înghiontească. Surprins, tânărul a răbdat o vreme, după care s-a ridicat în picioare enervat şi l-a întrebat pe Marin :

- Ce vrei, mă, nenică, eşti nebun ?                                                                        

Toate ca toate, mi-a povestit Marin ulterior, dar când am văzut că ăla avea vreo doi metri, n-am mai nimerit uşa.

Cu alt prilej, plănuisem cu Marin să chiulim de la seminarul de LRC. Narcisa Forăscu, lector pe atunci, obişnuia să-i scoată la tablă pe cei care nu se pregăteau şi să-i ridiculizeze. Nu ne pregătisem, aşa că am fi riscat o straşnică bătaie de joc.

- Nu ne ducem la seminar, dar mergem la bibliotecă să citim bibliografia, a precizat Marin.

Zis şi făcut. În ziua respectivă am plecat de dimineaţă la facultate să facem ce stabilisem. Seminarul se ţinea la etajul 1, în aripa cu amfiteatrul Odobescu, iar sala de lectură era la etajul următor, chiar deasupra celei în care Narcisa Forăscu se pregătea să-i asculte pe colegii noştri. Se vede treaba că Marin a pierdut firul etajelor, căci după ce am ajuns la primul, s-a desprins de mine şi, spre mirarea mea, a luat-o, toc-toc, toc-toc, spre sala unde ne aştepta urgia, dar unde el credea că se află sala de lectură cea mică - exista şi una "mare" ! - a bibliotecii. Am rămas încremenit. Marin s-a dus până la uşă, a deschis-o şi s-a întors către mine, strigându-mă să-l urmez. I-am făcut semn să se uite înăuntru. Florin Pripoae mi-a povestit pe urmă cum s-au pomenit cu Marin că deschide uşa, rămâne în cadrul ei, strigă pe cineva, apoi se uită către Narcisa Forăscu şi o rupe la fugă pe hol...

Îmi aduc aminte de primul nostru chef. Nu mai băusem niciodată vodcă şi pe atunci se găsea prin toate magazinele. Era rusească veritabilă şi poloneză, la preţuri foarte mici. Cred că o sticlă de 700 de mg costa 25 de lei. Din solidaritate cu Andrej Wajda şi cu filmele sale, am ales un clondir de "poloneză". Eram curioşi ce licoare va fi fabricat un popor pentru care aveam un adevărat cult ! Am intrat în camera noastră de cămin, ne-am făcut comozi şi Marin mi-a cedat mie onoarea de a gusta primul din lichidul incolor. Nu ştiu de ce, dar mi s-a părut că nu are pic de tărie.

- Băi, Marine, am luat plasă, am spus. Ăştia au pus apă, în loc de vodcă.

Furios, Marin mi-a luat sticla din mână şi a tras o duşcă sănătoasă să vadă care este problema. Adevărul era că vodca era chiar prea tare, iar arsura pe care a simţit-o prietenul meu i-a provocat un acces de sughiţuri care n-au contenit toată seara. Am mai gusta şi eu o dată şi abia atunci mi-am dat seama cât de puternică era băutura adusă din Polonia. N-am mai avut niciunul chef să bem şi aşa se face că prima noastră petrecere a fost una ratată. Am rămas dezgustaţi şi dezamăgiţi. Alături, în cameră, era bidonul cu vin pe care un alt coleg, Mitică, îl adusese de acasă, de la Feteşti. Era un vin bun şi Mitică cinstea cu câte un pahar - nu mai mult, căci era foarte evlavios ! - pe fiecare coleg în parte. Într-un moment de prostească inspiraţie, i-am zis lui Marin :

- Hai să turnăm vodca în vinul lui Mitică şi să vedem ce se întâmplă.

În zilele următoare, amicii care treceau pe la noi şi gustau din vinul lui Mitică erau uluiţi de câtă tărie căpătase peste noapte conţinutul bidonului...

- E bun, e parfumat, zicea un cunoscător, dar parcă s-a făcut prea tare...

Unul care a băut pentru prima dată din "rubiniu" a spus, plescăind din buze :

- Bă, Mitică, tu ai trotil, nu vin, bă ! Ăsta bate coniacul

Îmi amintesc de durerile de stomac pe care le aveam amândoi în dimineţile dinaintea unor examene grele, de insomniile de după aceleaşi examene, când nu ne puteam linişti din cauza solicitării nervoase excesive, de ziua în care Marin a făcut o criză de apendicită şi noi, colegii, am chemat Salvarea şi l-am dus la spital. Locuiam, pe atunci, la parterul căminului din 6 Martie, lângă Facultatea de Drept, în apropierea Pieţei Kogălniceanu...

Cum accidentele şi necazurile s-au ţinut scai de mine - de aceea îmi place atât de mult Sorin Stoica ! -, prin anul doi, după ce am fost prevenit de secretara facultăţii că sunt urmărit de Securitate pentru relaţii cu străinii, a început să mă doară brusc capul şi mi-am petrecut un an mai mult prin Spitalul Studenţesc, de-a valma cu nişte negri şi arabi, iar doctorii dădeau din umeri, căci nu reuşeau să identifice misterioasa boală care mă doborâse. Am rămas amândoi singuri. Eu, din cauza durerilor care mă izolau de rstul lumii, iar Marin din pricină că nu mai avea partener de discuţii. A început să bată ştrandurile - care funcţionau, deşi era iarnă ! - şi a cunoscut-o atunci pe Ştefana, o fată frumoasă, foarte inteligentă şi foarte ambiţioasă, de care s-a îndrăgostit şi care este şi acum soţia lui. Nu ne-am mai apropiat niciodată ca odinioară, dar am rămas prieteni. M-au vizitat acasă, iar eu le-am întors vizita pe vremea când erau profesori în satul Mănăstirea, judeţul Călăraşi. După 1989 s-au transferat amândoi în Târgovişte. Când am fost grav bolnav, au venit amândoi cu medicamente şi s-au interesat constant de sănătatea mea. De câţiva ani însă, ocupat cu doctoratul şi cu activitatea la catedră - am văzut că obţine mereu premii la Olimpiada de Limba şi Literatura Română -, Marin a încetat să-mi mai scrie şi să-mi telefoneze.

Şi ajung la lucrul cel mai important pe care voiam să-l divulg despre eternul meu prieten : talentul să literar. Dincolo de cultura şi de gusturile sale artistice infailibile, Marin avea un cert talent literar pe care nu l-a valorificat până acum din pricina... calităţilor sale deja menţionate : discreţia şi pudoarea. Marin mi-a trimis cele mai frumoase scrisori care se pot închipui şi pot să spun fără să exagerez că, în domeniul epistolar, el nu are egal. Am înţeles că lucrează la un roman de dragoste - epistolar ? - şi dacă îl va duce la bun sfârşit, literatura română se va îmbogăţi cu o nouă "Adelă". Ca şi acum mulţi ani, mă întreb deseori ce mai face Marin. Ca în romanele lui Fitzgerald, îmi răspund singur că el nu este prea departe, undeva pe o stradă din Târgovişte sau la noua casă pe care şi-o construieşte prin împrejurimi.

 

Roşu şi albastru. O povestire

                                             Roşu şi albastru

                                              Pentru Marin Neagu, Valentin Emil Muşat şi  Marius Bădiţescu

       Alergase toată noaptea după un văl roşu, străveziu, care plutea prin aer. Uneori îl prindea şi atunci se desprindea de pământ şi zbura, fâlfâind din mâini şi înălţându-se zeci de metri. Privind în jos, putea simţi durerea căderii. Prindea vălul şi acesta se transforma într-o fată care alerga pe câmp, sub umbra lui, care o urma cu insistenţă. În câteva rânduri a atins-o şi i-a simţit carnea tare sub vălul subţire, dar ea a râs şi a scăpat, fugind şi zburând mai departe. Băiatul şi fata pluteau tot mai sus, apoi el se prăbuşea, însă vălul îl urma şi el se salva, apucându-se cu mâna de ţesătura subţire, luminând purpuriu.  Ajunsese cu umărul aproape de pământ şi simţi izbitura mult mai puţin dureroasă decât se aşteptase. Dar nu! Era mâna tatălui său care îl scutura cu blândeţe:

─ Scoală, că se face târziu!

În curte, vânătorii se adunaseră deja. Ţineau în mâini câte o ceaşcă mare, plină cu ţuică. O dădură pe gât, apoi tatăl băiatului le mai turnă un rând.

─ Atât! E destul, spuse unul dintre ei şi, ca la un semnal, bărbaţii duseră ceştile la gură şi înghiţiră cu lăcomie.

Se urcară apoi în căruţa care aştepta la poartă. Vizitiul îşi pierduse răbdarea şi , după ce gâlgâise şi el dintr-o sticlă, dădea ocol căluţului alb, să vadă dacă harnaşamentul e bine aşezat. Tatăl său rămase în urmă apoi veni şi el fuga şi se aruncă în spatele căruţei, emanând un miros de alcool dospit peste noapte în stomac şi-n plămâni. Pământul era tare, îngheţat de frigul lui noiembrie, iar roţile de lemn ale căruţei bocăneau prin gropi ca nişte ciocane mânuite de un tinichigiu. Lungit pe o şubă din piele de oaie, băiatul simţea că îl ia somnul. Pe retină îi rămăsese peticul roşu după care fugise noaptea. Se trezea în răstimpuri şi un petic roşu îi dispărea la coada ochiului stâng. I se păru că-l aude pe un vânător zicând:

─ S-au înmulţit vulpile.

Altul mormăi:

─ Cam aşa ceva.

Erau patru, dacă-l punea la socoteală şi pe tatăl său, care nu trăgea decât în mistreţi. De Ignat, bătrânul îşi lua puşca, o încărca, se ducea în coteţul porcului, săruta animalul şi, plângând, îl împuşca.

─ Nu împuşcăm vulpi, zise starostele, un bărbat înalt, uscat, cu părul şi mustaţa albe. Avem destui purici şi aşa.

Nici nu-şi ocupaseră vânătorii poziţiile, că un iureş roşu trecu prin faţa lor. Zeci de vulpi fugeau către râu, scheunând. N-apucară să se frece la ochi, că alte vulpi înroşiră peisajul care deveni de nerecunoscut.

─ Atenţie, strigă starostele. Voi trage două focuri la verticală, să le sperii.

Şi peisajul se limpezi. Oamenii porniră în urmărirea iepurilor şi a mistreţilor. Când şi când, câte unul se oprea, se apleca şi zicea:

─ Un iepure mare. A luat-o încolo.

Sau:

─ Un mistreţ. Îl lăsăm deocamdată.

În răstimpuri se auzea bubuitul armelor. Băiatul văzu un animal care se prăbuşise în tufişuri şi se îndreptă într-acolo. Se apropie şi urechea îi fu asaltată de văietăturile unei fiinţe omeneşti:

─ Aaaaah! Ooooof! Ooooof!

Văzu o vulpe care incendia un luminişş cu roşul ei. Băiatul se sperie rău, făcu stânga împrejur şi o luă la fugă în direcţia inversă. Nu le spuse nimic celorlalţi.

Când lumina se împuţină, vânătorii puseră vânatul în căruţă. Erau nouă iepuri şi o vulpe.

─ P-asta cine a împuşcat-o? întrebă starostele.

Nimeni nu trăsese în vulpi şi toţi păreau miraţi. O puseră la fundul căruţei şi porniră către casă. Era frig, îngheţaseră toţi şi după ce taică-său aranjă animalele pe o sârmă întinsă în curte, puse ţuică la fiert, într-un tuci. Adăugă şi zahăr şi înteţi focul sub vasul rotund. Puse un capac, iar când ţuica dădu în fiert, mai aşteptă câteva minute, apoi le dădu tovarăşilor de vânătoare câte o cană cazonă şi îi invită să se servească. Suflau în cana fierbinte şi beau toţi, însetaţi, cu mâini tremurânde.

─ Mai fierbe un tuci, zise unul şi tatăl său se execută.

Apoi unul zise cu un glas care trăda suferinţa:

─ Adu, bă, un iepure să-l frigem, că mi-e foame rău.

Tatăl său luă un cuţit şi dispăru. După câteva minute apăru ţanţoş, cu animalul jupuit.

Leorpăiră şi al doile tuci de ţuică şi acum trăgeau din animalul fript pe jar. Băiatul apucă o bucată şi văzu că era o carne tare ca lemnul şi iute ca ardeiul.

─ Trebuie că iepurili ăsta a fost bătrân, nu glumă, zise un vânător. Apoi plecară, rămânând să împartă iepurii a doua zi.

Băiatul se aruncă pe pat şi căzu într-un somn de plumb.

Când se trezi, era aproape miezul zilei, iar tatăl său era plecat. Ieşi în pragul uşii, întinzându-şi oasele. Pe sârma de rufe, iepurii erau aliniaţi pe sârmă. Blana vulpii era puţin mai departe, fluturând uşor pe fundalul cerului albastru, de toamnă târzie.

Campionul

          Faptul că din secțiunea de memorialistică a Supraveghetorului am omis, fără să vreau, persoane de care am fost/sunt legat afectiv mă obligă la scrierea unei cărți de memorii din care nu vor lipsi Florin Pripoae, Marin Neagu, Valentin Emil Mușat, Radu Săplăcan, Călin-Andrei Mihăilescu, Marian Ovidiu, Călin Ciubreag, Marin Preda (nepotul scriitorului), Teodor Dună, Cosmin Perța, Sorin Preda, Florin Manolescu, Al. Piru, Ion Coteanu, Radu Aldulescu și mulți alții. Îi voi evoca deopotrivă pe cei cu care am copilărit și pe camarazii printre care trăiesc acum. Va fi o carte cu prieteni și cu momente de fericire. Voi omite mizeriile, ca și pe cei care mi le-au făcut, în ideea că și eu am provocat altora, în mod involuntar, neplăceri.

Dar sunt și oameni interesanți care au trecut rapid prin viața mea și care tind să se dizolve în neantul uitării. Pe unii i-am cunoscut prin spitale, unde solidaritatea umană se manifestă la cel mai înalt nivel, ca și în război. Problemele mele erau fleacuri, dar mă apăsa atmosfera de acolo și aveam moralul foarte scăzut. Dacă aș fi avut vreo boală serioasă, precum tovarășii mei de salon, aș fi murit cu siguranță. Regret mult că nu-i voi revedea niciodată pe cei care au supraviețuit luptei cu câinii biologici, cum numea Marin Preda bolile.

Era un maistru militar care venise să-și scoată bila. Era rubicond, vesel și nu-i tăcea gura. Săritor, îndatoritor, plin de respect, omul era și milostiv. A inițiat o campanie de strângere de fonduri pentru un bolnav care n-avea pe nimeni și urma să fie operat la pancreas ( se zvârcolea toată noaptea de durere) și n-avea un sfanț. Oricum, ce s-a strâns abia dacă îi ajungea să-și cumpere câte ceva. L-am găsit acolo și l-am lăsat tot acolo, în chinuri. E o operație scumpă, îi spusese chirurgul unui profesor care venise, chipurile, să-l ajute. Nu-i adusese nimic năpăstuitului și cât timp a stat acolo, profesorul a vorbit doar despre băutură și beții. Când bolnavul a ieșit pentru câteva minute afară, ne-a dat tuturor de înțeles că omul pe care venise să-l sprijine era un mare bețivan. Asta a stârnit revolta unui colonel care fusese operat de fiere și despre care voi vorbi mai jos. „Foarte urât din partea profesorului ăla! a exclamat colonelul, după ce falsul prieten a plecat. O spus că prietinul lui - colonelul vorbea în grai moldovenesc! n. m. - o fost un mare bețiv.” Să revin la maistru militar. A însuflețit salonul până când a fost operat. Fiindcă dăduse cu o sută de lei mai puțin decât tariful chirurgului, n-a fost operat la paroscopic, precum colonelul, ci a fost spintecat ca o vită, pe lungimea întregului abdomen. L-au adus cu furtunuri băgate peste tot. A horcăit câteva zile și nopți, apoi a adormit, dând-o pe un sforăit care se repeta în fiecare noapte. ”Ce-am pățit, dom' profesor! mi-a zis el mai târziu. Vrând să mă despice mai bine, mi-au fracturat două coaste și, cum am diabet, abia m-am vindecat.” Deși au trecut peste zece ani de atunci, schimb și acum, de sărbători, mesaje cu dl Badea.

În Spitalul Militar din Pitești, unde m-am operat de apendicită, am cunoscut un ciudat care nici n-a vrut să-mi spună numele. „Ciudatul, așa să-ți amintești de mine.”, mi-a spus el și mi-a dăruit Elmer Gantry, atrăgându-mi atenția asupra operei lui Sinclair Lewis, primul scriitor american răsplătit cu  Premiul Nobel pentru Literatură, în 1930. Tot în spital era un profesor mai în vârstă decât mine, sforăitor de forță, care dovedea prin ceea ce îmi povestea că era un tip cinic și foarte practic. Regula tinere de 18 ani, foste eleve, și le întreba de ce se rad la... „De ce vă bărbieriți voi la p...? Nu e mai bine așa, natural, cu f...ci?” ” E mai sexi așa, dom' profesor!”, ar fi răspuns alea. „Mi-a tăiat directorul două zile, mi-a spus el într-o seară. Da' am tras niște sfori și nu m-am lăsat până nu l-au dat afară.” Colonelul moldovean, operat de bilă, era tăcut, de treabă. Chirurgul îmi spusese să spăl zilnic operația de câteva ori. N-aveam duș decât la robinetul chiuvetei. Cum aveam și depresie, uitam mereu apa conectată pe duș și, ca un făcut, colonelul se ducea regulat la baie în urma mea. Ieșea ud fleașcă, spre marea veselie a unuia, Popa, care era spintecat și el pe burtă ( avusese diverticuli) și nu putea să râdă. „Ce mai, zicea vesel omul, le ai cu udatul!” Eram atât de împrăștiat, încât abia peste ani mi-am dat seama că eu eram criminalul care îl făcea pe colonel să se scalde în pijamale. În alt salon era un alt colonel, cardiac, care se iubea cu fete crude, curve de meserie. Le aducea acasă la el, era prudent și nu se aventura prin locuri străine. „Lucrați bine!”, le complimenta el pe vânzătoarele de sex și le răsplătea cu bani mulți. Fusese surprins deseori de soția sa în culmile plăcerii, iar ea îl mustrase : „ Ai îmbătrânit și tot nu te potolești!” Dar nici gând să-l jignească ori să-i facă reproșuri. Îl vizita zilnic și se plimbau împreună, la braț, cu mare pompă, pe holurile spitalului. Aflând că scriu și văzând că nu dormeam deloc, colonelul începuse să țină prelegeri, în salon, despre febra creației și alte marafeturi.

M-a impresionat puternic drama unui tânăr care fusese campion mondial la judo sau la karate, în vremea junioratului. Îi nimicise pe toți, nu avusese adversar pe măsura sa. Asta l-a dus la o euforie care aproape că l-a distrus. Nu se mai ducea la cursuri - era licean - și o lua din cârciumă în cârciumă, ducând-o câțiva ani cu băutura. Se urca pe mese, ridica mâinile, beat fiind, și striga : „Sunt cel mai tare! Sunt stăpânul lumii! Sunt Dumnezeu pe pământ!” Se scula de dimineață și intra în primul local, unde se găsea totdeauna cineva care să-l cinstească. A tot băut până a ajuns să nu-și mai recunoască tovarășii de pahar și, în două rânduri, a fost pe punctul de a ucide pe câte unul. Ca să-și revină, se angajase voluntar în armată. Devenise antialcoolic convins. Îmi spunea că băutura ar trebui să fie folosită ca medicament și să se dea pe rețetă, ca benzodiazepinele sau antidepresivele. „Alcoolul îi adoarme pe soldații care reprezintă sistemul nostru imunitar, spunea el. Și atunci inamicii, adică microbii, intră nestingheriți în cetate.” Semăna cu John McEnroe, având o inocență autentică, simpatică, dar capabilă de explozii devastatoare. Băutura îi deshidratase tubul digestiv și necazurile sale nu se dădeau bătute. Pentru a scăpa de sporovăiala colonelului gagicar și vorbăreț, stăteam cu el la masă și țin minte că îi plăceau biscuiții cu ceai. Ceaiul era cel care se dă în mod obișnuit prin spitale, dar am uitat marca biscuiților, deși fuseseră aduși de fiica mea, căreia băiatul îi aducea des laude pentru felul în care arăta. N-am ținut legătura cu el, dar m-aș bucura enorm să aflu că a scăpat din Infern și că e bine.

Eternele iubiri

     Am fost și sunt cel mai bogat om din lume. Cine se poate mândri cu prieteni ca aceia pe care i-am avut și îi am eu? Chiar dacă pe unii nu i-am văzut niciodată în carne și oase, ne leagă afinități care există dincolo de timp, dincolo de vârstele noastre. E o imensă pierdere că unii (Florin Pripoae, Nino Stratan ) au părăsit lumea asta, iar Marin Neagu nu mai scrie prietenilor, precum muschetarul Aramis, care se retrăsese într-o mănăstire, pentru post și rugăciune. Recules în sălbăticie viețuiesc și eu, dar dau semne de viață prin miracolul numit internet. Trăiesc într-o lume cu care sunt incompatibil, dar pe care, din motive care nu țin de voința mea, încă n-o pot abandona câțiva ani de acum încolo. O a doua bogăție perenă sunt cărțile mari ale literaturii universale. Nu îmbătrânesc și nu-și pierd frumusețea. Recitesc periodic câteva romane de Faulkner, Sub vulcan, Maestrul și Margareta, cărțile lui Dino Buzzati, Ora de germană de Siegfried Lenz ( mare și nedreptățit scriitor!), Relatare despre regele David, Suflete moarte, Orbirea, Rodul pământului, La răsărit de Eden, Conjurația imbecililor. Prea multele probleme mărunte nu mi-au dat răgaz să-l recitesc, în ultima vreme, pe Thomas Mann. Cu multă amărăciune am constatat că nu mă pot reîntoarce la Gabriel Garcia Marquez. Columbianul s-a bucurat de o glorie incomparabilă. Lua masa și se îmbăta cu președinți de stat, petrecea cu staruri de cinema, era venerat de toată lumea. Mi s-a părut o impietate când, la prima traducere a romanului lui Malcolm Lowry, Florin Mugur a scris că Sub vulcan este superior Veacului de singurătate. Pe atunci, o carte în curs de apariție era anunțată prin fragmente publicate în principalele reviste literare. Și ce publicații erau pe vremea odioasei dictaturi! În Secolul 20 am citit prima parte a operei lui Lowry, ca și nenumărate alte capodopere. Revenind la Marquez, m-am întrebat de ce îmi pare azi fanat, lipsit de interes. Succesul prea mare l-a determinat cumva să facă prea multe concesii cititorilor comozi? Comoditatea scriitorilor și a cititorilor omoară literatura de mare valoare. (Consternat, citeam o așa-zisă recenzie a unui scriitor recent elogiat de mine, în care autorul mărturisea că a citit treizeci de pagini dintr-o carte, doar pentru a vedea dacă protagoniștii ”și-o trag” sau nu. ) Vorba regretatului George Gană, care a condus, la anul meu, un seminar despre literatura postbelică : ” Traiul bun tâmpește.” Am evocat ani în șir, cu prietenul Marin Neagu, această năstrușnică idee a eminentului universitar. Acum mă gândesc că nici sărăcia lucie nu duce la cine știe ce performanțe artistice. Dar eu sunt ( și am comis intenționat un pleonasm, cu subiect simplu și subiect inclus în aceeași propoziție), cum spuneam, un om foarte bogat.

P.S. Dintre sud-americani, Juan Rulfo și Miguel Angel Asturias mă recheamă necontenit în paginile lor. Borges, Sabato și Manuel Scorza sunt printre preferații mei, dar pentru Cortazar îmi trebuie o stare de spirit specială. Aproape că i-am uitat pe Alejo Carpentier, Roa Bastos și Carlos Fuentes. Am comandat din nou cărțile lui Rulfo. Domnul președinte al lui Asturias a rămas la un amic plecat definitiv din țară, iar Oameni de porumb e tipărit pe o hârtie atât de proastă, încât îl descurajează pe cel mai tenace cititor. Trebuie să mă orientez.
Voi reciti și două volume ale kârgâzului Cinghiz Aitmatov, dar după ce voi revedea Sub vulcan. Înainte de toate, o pauză de respirație cu un roman al lui Graham Greene.
În meniul meu rămân permanent cărțile trimise de prieteni.

Ioan Alexandru

    Am avut şansa de a trăi o vreme în preajma unor mari oameni. Printre ei, poetul Ioan Alexandru, care era lector universitar la catedra de literatură comparată. Era în toamna anului 1977, când făceam "practică" la o fermă viticolă din Dobrogea. Acolo i-am văzut prima dată pe Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Ştefan Cazimir, Mihai Marta, Alexandru Sincu, Ion Vasile Şerban, Gheorghe Frâncu, Petre Nicolau, Traian Podgoreanu, Ion Rotaru, Antoaneta Tănăsescu şi alţi universitari prestigioşi. Pe eminentul Paul Cornea, profesorul profesorilor, aveam să-l întâlnesc peste un an. La fel s-au petrecut lucrurile cu Crohmălniceanu, Piru, Florin Manolescu. Îmi aduc aminte că Eugen Simion venise direct de la Paris, iar noi, în frunte cu Călin-Andrei Mihăilescu, am năvălit în camera lui pentru a-i afla opinia în diferite probleme literare şi sociale. Simion era greoi, stângaci, lipsit de spontaneitate. Printre cei care participau cu ardoare la discuţie, dar spuneau numai tâmpenii, era un băiat slab, ușor antipatic prin insistenţa cu care se băga în vorbă şi prin nepriceperea lui în ale literaturii. Dorea din tot sufletul să iasă în evidenţă, să-şi afirme punctul de vedere. Pueril, de fiecare dată. Am întrebat pe cineva cine este și mi s-a răspuns că e unul...  Patapievici, student la fizică. Dar să revin la Ioan Alexandru. Poetul se comporta cu totul diferit de ceilalţi profesori. Nu ne certa niciodată că nu reuşeam să facem norma de 40 de lădiţe cu struguri pe zi, ne vorbea frumos, iar la cantină stătea cuminte la coadă, în spatele studenţilor. Bineînţeles că îl luam pe sus şi îl duceam, înaintea tuturor, la ghişeul de unde ne ridicam porţiile de mâncare. Ziua, în vie, mă grăbeam să fac împovărătoarele lădiţe şi nu mai culegeam boabele de struguri care rămâneau pe cărare, în urma mea. El a trecut, a văzut ce făceam, dar nu a spus nimic şi a dispărut. A reapărut imediat cu o lădiţă goală în braţe, a îngenuncheat pe rândul de vie şi a început să culeagă bobiţele de struguri lăsate de mine de izbelişte. Vă daţi seama că nu am mai lăsat, după aceea, un singur bob în urmă. Peste două zile s-a întâmplat miracolul. Omul vorbea. S-a apropiat de mine şi a început să-mi spună ceva despre vikingi, despre vântul care ne influenţează stările sufleteşti, despre faptul că în fiecare ceas al zilei, lumina are altă culoare, despre frumuseţe şi rostul existenţei noastre în lume şi în cosmos. A continuat să-mi vorbească dimineaţa, în autobuzul care ne ducea la podgorie, la amiază, în aceeaşi maşină şi după-amiaza, când ne plimbam pe dealurile din jur, nişte coline albe, prăfoase, care mă făceau să cred că mă aflu pe Lună. Într-un rând, în vie se adunaseră toţi studenţii şi-l ascultau uluiţi : a fost primul om care m-a impresionat puternic prin talentul său oratoric, susţinut de un evident talent literar. Ţin minte uimirea mea, când l-am văzut pe Nicolae Manolescu, care a trecut pe lângă noi, zâmbind mefistofelic, în timp ce trăgea cu urechea, amuzat, la cuvintele lui Alexandru. Și mai mirat am fost când, la sfârșitul sublimei predici, Manolescu s-a apropiat de orator și i-a întins mâna. Alexandru a surâs chinuit și i-a răspuns cu...mâna stângă. Nu se iubeau unul pe celălalt, dar, ca niște cărturari civilizați, se suportau. Am înţeles mai târziu că Ioan Alexandru îşi alegea, în fiecare an, un student din anul I, pe care căuta să-l îndrume pe căile luminii şi ale cunoaşterii. În anul acela, eu eram alesul. Într-o după-amiază mergeam, cu câţiva colegi ( printre ei, Marin Neagu, Doru Mareș, Ştefan Cârje), pe un drum construit chiar pe malul Dunării, ducându-ne în sat ( se numea, ca şi ferma, Cochirleni), unde aflasem că la o cârciumă există, în afară de băutură, multe şi nepreţuite cărţi care erau de negăsit în Bucureşti. Pe malul fluviului bătea vântul şi se făcuse răcoare, deşi era încă soare. Din sens opus se apropia un adolescent, cu gluga hanoracului trasă pe cap, pentru a se apăra de aerul rece. Am încremenit când mi-am dat seama că tânărul era Ioan Alexandru în persoană. S-a apropiat de noi şi a început să-mi vorbească.

Mi-a spus că fusese în cătun să telefoneze acasă pentru a afla ce-i fac pruncii. Apoi a continuat ceea ce începuse să-mi spună de dimineață.

- În jurul nostru este numai frumusețe. Priveşte, frate, mi-a zis el, punându-mi mâna pe umăr.

Soarele apunea direct în Dunăre, ca într-un vulcan roșu și leneș.

- Ia aminte cât de frumos este soarele, cât de frumos este fluviul, cât de frumos este pescarul acela care traversează apa cu barca. Priveşte cât de frumoase sunt mişcările lui !

În acel moment, pe lângă noi trecea un ins cu o figură abrutizată, de beţivan, lovit pe faţă, nebărbierit, într-o droaşcă amărâtă, trasă de un măgar.

- Cât de frumos este omul acela, cât de frumos este măgarul acela ! a exclamat poetul. 

Colegii mei n-au mai rezistat şi au izbucnit în râs.

Se ştie că mulţi oameni de cultură sunt supărăcioşi şi resentimentari. Nicolae Iorga nu mai vorbea niciodată cu prietenii pe care-i zărea discutând cu vreun duşman al lui. Şi avea mulţi duşmani. O surpriză mă aştepta şi din partea lui Ioan Alexandru. Într-o dimineaţă am vrut să aflu ce părere are despre Marin Preda. Aşteptam opinia unui mare poet despre un mare prozator. Şi l-am întrebat cam abrupt:

- Ce părere aveţi despre Marin Preda ?

Alexandru m-a privit ciudat, şi-a întors ochii către dealurile care acopereau orizontul, s-a scărpinat în cap şi mi-a spus, jenat parcă el însuşi de ceea ce-mi comunica :

- Frate Ioane, ăsta e un om fără niciun Dumnezeu !

Şi a plecat de lângă mine, lăsându-mă pradă unei teribile nedumeriri.

P.S. Un mic text împrumutat de la Nicolae Stan.

Dialog Preda- Țoiu, relatat în Jurnal intim, de C. Țoiu.
” 9 martie 1977. M. Preda vârându-și în buzunare sutele de mii încasate. Preda : 

- Dumneata, când scrii, scrii bine, când vorbești, ești complicat.

- Nu, am zis eu, dumneata ești simplist.”

O amintire cu Mitzura Arghezi

     Prin 1978, profesorul Valeriu Filimon a dus grupa noastră de studenți la Mărțișor, într-o vizită de lejeră cercetare. ( Valeriu Filimon făcea multe și interesante lucruri - l-a invitat, într-un rând, pe Ion Larian Postolache, să ne vorbească despre spiritul Orientului -, dar noi, în ignoranța noastră tinerească, nu eram în stare să apreciem, la adevărata lor valoare, inițiativele dascălului nostru. ) Am vizitat casa, grădina și mormintele familiei. Nu știu de ce camerele mi s-au părut înghesuite, meschine, ca aparținând cuiva care își drămuia fiecare felie de pâine. Activitatea s-a desfășurat în prezența Mitzurei Arghezi, proaspătă,  frumoasă, incredibil de tânără. Părea că are mai puțin de patruzeci de ani, dar, socotind acum, îmi dau seama că era mult mai în vârstă. Trăia și nea Ion, un om care a fost toată viața un fel de servitor al marelui poet. Cum citisem că Arghezi a avut o boală ciudată și era să moară pe la 68-70 de ani - o pungă cu puroi în zona inghinală, rezolvată de un medic faimos în epocă -, am profitat de ocazie și l-am întrebat pe nea Ion cum au stat lucrurile. Voiam să știu de la sursă ce s-a petrecut în realitate. ( Se spunea că medicul i-a extras puroiul cu o seringă, apoi a umplut cavitatea respectivă cu streptomicină). Pe atunci nu eram protocolar, ca astăzi, dar mă purtam tot civilizat.
- E adevărat, domnule Ion, că Arghezi a fost grav bolnav, pe la 68 de ani, și că doctorul X l-a vindecat cu o singură injecție?
- Cum? Nu, nimic nu-i adăvărat din ce spuneți. Domnu' Arghezi n-a fost bolnav dăloc, da' dăloc, niciodată. A fost sănătos tun toată viața. Astea e minciuni scornite de ziariștii d-atunci.
Valeriu Filimon a spus câteva cuvinte despre creația argheziană, a vorbit și Mitzura, iar câțiva studenți au citit niște așa-zise comunicări științifice, fiind înregistrați pe o bandă de magnetofon :  Rodica Zafiu, Liviu Papadima, Călin-Andrei Mihăilescu, Doru Mareș și subsemnatul.  Poate și Marin Neagu, dar nu sunt sigur. Cred că am fost al patrulea și am prezentat un scurt eseu despre Tablete din Țara de Kuty.
În încheiere, Mitzura ne-a pus o înregistrare cu tatăl ei, citind din propria operă. E adevărat că Arghezi n-a avut o voce de tenor, dar calitatea aparaturii făcea să-l auzim pe autorul Testamentului scoțând un fel de mugete înfiorătoare. Ne uitam unii la alții consternați. Scărpinându-se precipitat în barbă, Călin Ciubreag a spus îngrozit :
 - Oooo! Nu e adevărat ce auzim!
 Mitzura a observat reacția noastră, a oprit magnetofonul și a ținut să precizeze :
- Să știți că tata avea o voce frumoasă, dar nu-mi dau seama de ce a ieșit așa.

P.S. Aflu, de pe net, că Valeriu Filimon a murit în iulie 2004, la aproape 73 de ani. Dumnezeu să-l țină în lumină!

Citindu-l pe Ivan Bunin

              La sugestia lui Dumitru Augustin Doman, am cumpărat, de pe net, Nuvele de Ivan Bunin, Editura pentru Literatură Universală, București, 1962. Abia în urmă cu două săptămâni am găsit tihna necesară pentru a-l citi pe prozatorul rus. Nădejdea mea n-a fost proastă. Bunin, primul scriitor rus laureat al Premiului Nobel, este un Cehov rural, cu valențe de romancier. Excelează în portrete și în descrieri. Detaliile sale sunt extrem de sugestive și prozatorul știe să redea admirabil atmosfera unor evenimente. Ne copleșesc naturalețea și ingenuitatea chipurilor, poezia peisajului peste care trec alene anotimpurile. Opera lui Vasili Șukșin își are un izvor viguros în paginile lui Bunin. Abia acum am o idee cât de cât realistă despre viața mujicilor de odinioară. Ceilalți ruși mergeau aproape exclusiv pe sărăcia, suferința și foamea oamenilor care trăiau în stepa rusească, așa încât aceștia păreau mai degrabă niște brute îndobitocite de lipsuri, decât niște oameni vii. Plină de umanitate, dar și de o nostalgie specială este nuvela Suhodol, care îmi amintește de Moșieri de altădată de Gogol, dar bucata lui Bunin este de o uimitoare bogăție a senzațiilor. Textul este un echivalent în literatura rusă a Harfei de iarbă de Truman Capote. Bunin știe, ca niciun alt scriitor al lumii, să evoce toposul pe care l-aș numi acasă. Citindu-l pe Bunin, mă simt într-un exil îndepărtat, cu un dor nestins de locurile natale, umile, sărace, dar pe care le simt ca fiind ale mele.
              Cândva, prietenul Marin Neagu mi-a mulțumit că l-am făcut să-i descopere pe Radu Petrescu și Nicolae Velea. Îi mulțumesc și eu lui Dumitru Augustin Doman că mi l-a revelat pe Ivan Bunin.

Portrete literare. Amintiri de la Cenaclul de Luni ( ultima parte)

Am fost de față la lecturile unora dintre cei mai importanți poeți români de azi.
Prestațiile lor căptau note comice sau dramatice, după împrejurări. Într-o seară nu prea  se aduna lumea. Nu sosise nici Nicolae Manolescu. Crezând că nu va mai veni nimeni, poetul X și-a citit poeziile. ( Nu-i dau numele, să nu provoc neînțelegeri. Omul este, fără dubii, o mare personalitate literară.) Mai târziu, sala s-a umplut. Pe atunci nu existau copiatoare, ca să avem la îndemână textele. ”Autoriul” a fost rugat să mai citească o dată. A făcut-o cu amabilitate. Într-un târziu a descins și Nicolae Manolescu, însoțit de cea mai frumoasă femeie din oraș, cum ar spune un american. X a citit încă o dată, fără să i se solicite asta. În fine, a venit timpul să se discute pe marginea versurilor. Cum nimeni nu se înghesuia la cuvânt, s-a făcut o propunere neașteptată.
- Nu vrea nimeni să vorbească? a întrebat conducătorul cenaclului. Păi, ce facem?
- Eu zic să mai citească X o dată, s-a auzit din sală.
Au fost multe momente astrale.
Țin minte serile în care Mircea Nedelciu împărțea prietenilor volumele sale, proaspăt apărute.
Sunt încă sub impresia fetei înalte care îl însoțea pe Ioan Groșan.
Rememorez cu emoție privirile Marianei Marin, încărcate de o melancolie întunecată.
Mă frapează și acum frumusețea de atunci a lui Bogdan Ghiu.
L-am auzit pe Nicolae Manolescu spunând despre un vers al lui Coșovei - ”mi s-au îngălbenit unghiile” - că ”valorează cât un raft întreg de poezie”.
Am ascultat poemele extraordinare ale lui Iaru. Atunci Constantin Crișan i-a spus poetului cuvinte memorabile :” Fii atent ca talentul să nu te dea afară din poezie!”
Într-o noapte, Mircea Cărtărescu a spus că Daniel Pișcu este cel mai mare poet pe care îl auzise în viața lui.
L-am auzit pe același faimos Nicolae Manolescu afirmând că Cinci cântece pentru eroii civilizatori este un text ”foarte important” Cel mai mult m-a contrariat momentul în care a citit Mircea Cărtărescu. Cărtărescu era un coleg dintr-un an mai mare, tăcut, retras, care frecventa de puțin timp cenaclul. Nu îl urmăream cu atenție, nu mă interesa în mod deosebit. Am remarcat numai ce sărea oricui în ochi. Mă mira, de pildă, faptul că încerca să epateze cu lecturile sale. ”Îl citesc pe Gustav Rene Hocke”, spunea el într-o luare de cuvânt, în vremea când toată lumea citea Manierismul în literatură.  Voia să facă impresie. Era un tip încărcat cu insesizabile energii interioare. Părea un estet. Țin minte că prietenii săi erau uimiți de o confesiune a viitorului mare poet. Fusese la un concert și nu se putuse bucura de muzică, fiindcă membrii orchestrei aveau manșetele hainelor tocite! A venit și seara care avea să-mi rămână pentru totdeauna în minte. Sincer vorbind, nu m-așteptam la lucruri mărețe. Nici vocea ușor nazală a scriitorului nu-l avantaja. Totuși, după numai câteva secunde am simțit că un taifun lexical mă poartă pe undeva pe sub cupola înstelată a nopții. Cărtărescu a citit atunci Căderea, poem pe care avea să i-l dedice mai târziu lui Nicolae Manolescu. Ascutam din ce în ce mai concentrat. Versurile lui Cărtărescu cădeau peste mine ca o avalanșă, ca o cascadă și mă bulversau, mă uluiau, mă copleșeau. Nicicând cineva nu citise în cenaclu un poem mai puternic, mai valoros literar. Eram fascinat, debusolat. Așteptam ca, la final, lumea să aplaude frenetic. După ce Cărtărescu și-a încheiat numărul, s-a lăsat o tăcere apăsătoare. Reacțiile care au urmat m-au surprins aproape la fel de mult ca și poeziile citite. Au încercat să-l demoleze. Primul, vădit iritat, a vorbit Coșovei. A spus că exista un dobitoc, Ion Gheorghe, care scria romane în versuri. Acum s-a găsit altul care scrie poeme kilometrice. Florin Iaru și-a construit intervenția pe ideea că poezia lui Cărtărescu nu are nicio logică. Nino Stratan a demonstrat că, dimpotrivă, textul cărtărescian avea prea multă logică. ... La sfârşit, ca de obicei, a luat cuvântul Nicolae Manolescu care, contrazicându-i pe toţi, şi-a exprimat opinia că a asistat la lectura unui poet excepțional, extraordinar de talentat, evidențiind, printre altele, ”senzualitatea lexicală” neobișnuită a textelor. Mai târziu, în cronica la Faruri, vitrine, fotografii, criticul avea să scrie că Mircea Cărtărescu se anunță ”un mare poet”. Din acel moment, steaua lui Mircea Cărtărescu a început să urce vertiginos. Peste câteva luni, lorzii cenaclului se împrieteniseră la cataramă cu Cărtărescu și făceau teoria poemului lung, ca imago mundi. Așadar exista în mediul acela un strop de invidie - dacă stau și mă gândesc, era normală și asta, dar eram mult prea naiv și așa am rămas toată viața - , ba chiar și nițică politică de gașcă literară. I-am suspectat pe băieți că și-au dat seama de valoarea lui Cărtărescu, dar au încercat să-l îngroape. Și, din acel moment, interesul meu pentru Cenaclul de Luni a început să scadă. Eram un adolescent cu o mentalitate țărănească. Nu știam să mint și consideram că ar fi fost o crimă să măsluiesc o situație în așa fel încât lucrurile să cadă în favoarea mea. Eram obișnuit să spun că e bine, dacă eram convins că era bine și să zic că era binișor, dacă situația era catastrofală. N-aș fi rănit pe cineva, în materie de literatură, pentru nimic în lume. De aceea aveam multe de îndurat. Fiecare căminist care scria căuta să mă prindă singur și scotea îndată caietul sau colile acoperite cu scrieri.( N-am scăpat de tortura asta nici în liceu, când îmi citeau profesorii din capodoperele lor!) Nu mai pridideam cu lecturile din creațiile colegilor mei. Și eram chiar dezinteresat. Trăiam pentru o carte bună - am fost fericit când am găsit și am citit Orbirea lui Canetti -, pentru cursul vreunui profesor - Paul Cornea, George Gană, Florin Manolescu, Traian Podgoreanu -, o plimbare cu o fată, o bere și o noapte pierdută cu prietenii, un meci de fotbal ori de tenis.
     Am cunoscut oameni de excepție.
     Nino Stratan era strălucitor, incredibil, cu o conversație care pe mulți îi paraliza. Te lăsa spectator mut la un spectacol în care cuvintele se roteau în curcubeie. Avea geniul exprimării orale. Mușina spunea despre el că ”este cel mai mare autor de calambururi pe care l-am văzut în viața mea”. Poate numai Ion Barbu a mai dat contemporanilor sentimentul, în perioada dintre războaie, că au de-a face cu un geniu colocvial. Ca om, Nino era îndatoritor și amabil, fermecător în gesturile generoase pe care le făcea față de colegii săi, indiferent că erau scriitori în devenire sau simpli colegi.
     Daniel Pișcu semăna mult cu Nino. Vervă, poante, umor, ingenuitate. Părea, ca și autorul Ieșirii din apă, un copil mare, altruist și blând, solidar și tolerant. Dădea impresia că-și scrie versurile în complicitate cu o forță misterioasă, aflată dincolo de uman. L-am evocat într-un articol special.
      Valentin Emil Mușat era doldora de formulări celinian-expresive : autorul unor viziuni teribile suprapuse realului și prezentate ca adevăruri indiscutabile. Îmi e dor de umorul, de înțepăturile și de fanteziile sale. Despre el am scris cu altă ocazie.
      Marin Neagu, atât de diferit fizic de mine, era, moralmente, o dublură a mea. Sau, mai bine eu eram/sunt o sosie a lui. Aceeași mentalitate așezată pe bine-rău. Inteligent până la saturație, născut, ca și subsemnatul, sub zodia eternei nehotărâri, dar cu o intuiție care îl ducea acolo unde voia. Rezervat, pudic, cu o acută disciplină a gândirii. Și lui i-am făcut cândva un portret.
      Romulus Bucur era un ardelean de o hărnicie impresionantă, temeinică, nedisprețuind licențele cu care erau condimentate unele cărți, Citea tot timpul și auzeam și prin somn foșnetul filelor întoarse. În răstimpuri chicotea de plăcere când savura vreun pasaj mai deocheat. Se oprea și îmi citea și mie ceea ce-l bucura atât de mult. Un poet rafinat, subtil, modern, admirabil. Un extraordinar degustător al cruzimilor literare mult rafinate.
     Alexandru Mușină era vizitat de idee. Putea pune la punct o teorie cât ai zice pește. Cititor pasionat, nu se oprea din citit nici când se ducea la toaletă. Parcă-l văd venind de acolo și zicând : ”Uite, din volumul ăsta aș putea scoate un eseu ca lumea.” Îl citea atunci pe Emil Brumaru. Apreciam la el sinceritatea. Nu era ipocrit și asta îi aducea multe înjurături în spate din partea camarazilor în ale poeziei. Un motan blajin, sceptic, sictirit.
      Doru Mareș era un Don Juan furtunos, un Marchiz de Sade al vremurilor noastre. Băiat frumos și subțire - mama sa era medic, iar tatăl colonel -, avea mult haz și era preocupat de eternul feminin privit prin lupa perversă a lui Freud. Era plin de povești și juca aievea rolul unui trubadur cinic. 
     Pe Florin Iaru îl vedeam numai la cenaclu și am scris, de asemenea, despre el. Ludic, nebun în sensul frumos, supertalentat, veșnic nonconformist.
    Traian T. Coșovei își regiza aparițiile și se îmbrăca excentric - apărea chiar și într-o uniformă de general interbelic -, epata, afișând un stil aristocratic care i se potrivea cel mai adesea.
      Radu Călin Cristea era inteligent, civilizat, prevenitor, atent la nuanțe. A avut un rol esențial în menținerea unui echilibru în cenaclu.
      Mircea Cărtărescu a rămas, în timp, un reper principal ale poveștii scrise în Cenaclul de Luni. E necesar să fac o mărturisire în legătură cu el. Oricât m-am străduit să-l iubesc pe om așa cum făceam/fac cu poemele sale, n-am reușit. Și m-am străduit mult în această direcție. Nici nu i-am purtat antipatie, fiindcă este imposibil să ai o reacție de respingere față de un autor care scrie atât de bine. Poate că nu l-am înțeles, dar mi se părea un tânăr care nu se potrivea cu ideea mea de cum ar trebui să se poarte un poet. Să fie, adică, risipitor, ludic, altruist, așa cum erau Stratan, Mușat, Iaru și Pișcu. Cărtărescu era încordat, grav, lipsit de umor, cu spirit practic, mereu în urmărirea unor ținte zilnice și de perspectivă. Dușmanii ar spune că era artificial, rigid, nefiresc. Eu aș spune că era riguros, urmând durul și câștigătorul drum al statisticilor : nicio zi fără o carte citită și fără n pagini scrise. Repet, nu i-am fost un apropiat, nu l-am studiat în mod special : remarc numai ce mi s-a impus ca o evidență. Părea arogant, dar după atâția ani cred că răceala lui excesivă era doar o carapace care îi proteja fragilitatea afectivă și timiditatea..Cultiva relații exclusiv cu cei care scriau și își făcuseră un nume sau cu oameni pe care îi suspecta că au talent și de la care avea ceva de învățat sau de împrumutat. Nu băga în seamă restul lumii. Tocmai apăruse magnifica antologie Aer cu diamante și un coleg a trecut pe la fiecare autor, solicitând autografe. Iaru, Coșovei și Stratan au scris câteva cuvinte pline de amabilitate, numai Cărtărescu și-a caligrafiat numele la începutul secțiunii care îi aparținea și i-a înapoit volumul camaradului său, fără să-l privească. Vedetele cenaclului obișnuiau să-și transmită unul altuia, spre lectură, volumele aflate în lucru. Am observat însă,  că de la o vreme, Stratan evita să-i dea lui Cărtărescu poemele. Se pare că acesta din urmă era receptiv la unele idei/imagini pe care le prelua și le dădea o strălucire incomparabilă, așa cum autorul inițial nu putuse s-o facă. Cărtărescu era în stare să intre în pielea cuiva, să scrie aidoma aceluia, dar cu trei trepte valorice mai sus, falimentându-l, devalorizându-l pe nefericitul care îi oferise orizontul unui alt mod de a scrie. E cam ceea ce a făcut Eminescu cu Samson Bodnărescu, dar, în cazul lui Cărtărescu, fenomenul se producea la o scară incomparabil mai mare. Răuvoitorii ar cataloga acest comportament ca fiind interesat și cameleonic. Eu îl văd pe Cărtărescu ca pe un culegător și ca pe un actor care intra în pielea unui personaj și, jucându-l, îi schimba fundamental partitura, rescriind, în definitiv, întreaga piesă. Sper să nu mi-o ia în nume de rău : îi admir fără rezerve poezia, îl consider un mare, incomparabil poet și am scris aceste rânduri cu mult respect față de opera sa. Dar promovarea agresivă și afirmațiile de genul ”de departe cel mai important scriitor postbelic” - acel ”de departe” ar merita un comentariu! - îi fac mult rău și tulbură inutil apele vieții literare. În primul rând, îi influențează comportamentul, făcându-l iritabil la orice opinie care nu-l saltă în slăvi. În al doilea rând, îi aduce deservicii pe termen lung, atrăgându-i antipatii care nu se vor stinge curând. În al treilea rând, părerea cu pricina este jignitoare nu numai pentru scriitorii importanți, ci și pentru ideea de literatură română postbelică. Ce să  mai spunem despre Cronică de familie, Moromeții I, Vânătoarea regală, Groapa, Cartea Milionarului, 11 elegii, Carte de vise, Cartea alcool, Ieudul fără ieșire, Chipurile etc.? Că sunt cărți nesemnificative? În jurul lui Mircea Cărtărescu s-a format un nesănătos cordon sanitar și receptarea sa pendulează între tămâieri jenante și pamflete scrise fără discernământ, adesea pe necitite. Scriitorul însuși a devenit extrem de sensibil și sare ca ars la atacuri pe care n-ar trebui să le bage în seamă. Las la o parte că, din punctul meu de vedere, nu există ”cel mai mare”, ”cel mai important” etc. O asemenea gândire este reminiscența unui totalitarism conceput piramidal. Există, în realitate, doar scriitori adevărați și scriitori neinspirați, adică mai puțin iubiți de zei. Desigur, am exprimat aici doar o opinie care poate fi supusă erorii.
     O figură interesantă era Viorel Padina ( Abălaru, pe numele său adevărat). Scrisese Poemul de oțel și era un tip viguros, înzestrat, semeț, cu înclinații pentru farse literare. Prieten cu Nichita Stănescu, Padina îi luase acestuia un interviu și, ca să-l facă răspunsurile mai interesante, pusese multe lucruri de la el, spre marea supărare a autorului celor 11 elegii.
    Pe prietenii mei Călin-Andrei Mihăilescu, Liviu Papadima, Mircea Vasilescu, Marian Ovidiu și Călin Ciubreag nu i-am văzut la cenaclu, dar voi consemna cândva momentele de dialog (ne)literar petrecute împreună.
     Glasurile au tăcut. Cenaclul de Luni a intrat în istorie.  Pământul astupă treptat gurile oamenilor. Rămâne doar ceea ce unii dintre ei au scris.
     Amin!

Un testament literar

       Răscolind prin zecile de dosare cu documente școlare, care îmi umplu camera și timpul - în loc să scriu, fac fișe de evoluție a elevilor și întocmesc planificări ale unor comisii metodice! -, dau peste o coală acoperită cu un scris șovăitor. În 2006, cu o zi înainte de a suporta o intervenție chirurgicală, mi-am scris ultimele dorințe legate de cărțile mele. Deși operația se anunța ușoară, presimțeam că voi avea necazuri și poate chiar voi muri.  Și, într-adevăr, s-au produs complicații mari și am ajuns în pragul lumii de dincolo - numai printr-un miracol am scăpat -, din cauza depresiei care mă stăpânea și deopotrivă din pricina nesimțirii unor medici pe care sper să nu-i mai întâlnesc vreodată. Mi-am revenit parțial abia la sfârșitul acelui nefast an.
       La data respectivă nu-i cunoșteam pe mulți dintre scriitorii care îmi vor fi, din 2007-2010 încoace, prieteni statornici. Fițuica a avut darul să mă emoționeze. Iată, mi-am zis, niște oameni în care am avut încredere în cel mai greu moment al vieții mele.

                                             ”Testament literar

            Doresc ca de editarea operei mele să se ocupe, pe viitor, Nicoleta Șerban, fiica mea, Kocsis Francisko, poet, Alexandru Cistelecan, critic literar și Marin Neagu, istoric literar și profesor în Târgoviște.
            Aceiași oameni se vor îngriji de eventuala publicare a textelor mele rămase în manuscris.
            Manuscrisul începutului de roman Precum în cer, așa și pe pământ rămâne în posesia fiicei mele, Nicoleta Șerban.

02.04. 2006

                                                                              Șerban Tomșa”

Daniel Pișcu

     Cine urmărește fenomenul literar știe că Daniel Pișcu este unul dintre liderii incontestabili ai generației '80. Îmi aduc aminte că atunci când citea la Cenaclul de Luni, era comentat cu entuziasm de Mircea Cărtărescu, iar Traian T. Coșovei, Ion Stratan, Radu Călin Cristea, Călin Vlasie și Florin Iaru îl umpleau de elogii.  Nicolae Manolescu, tatăl bun al acestei generații de poeți, a scris că Daniel Pișcu este precursorul tuturor optzeciștilor. Prin scânteietoarele sale  vorbe de duh, Pișcu îl eclipsa uneori pe Stratan, care nu accepta totdeauna cu fair-play înfrângerea și uneori se îmbufna la poantele scoase la foc continuu de Daniel. Totuși, atmosfera se destindea și simțeam că ne aflăm într-un loc civilizat, populat de mari poeți. Dintre sutele de calambururi pe care Daniel le improviza, îmi vine acum în minte una care a făcut să explodeze cenaclul. Cineva, într-o discuție, a folosit construcția „poeți nichiți”.

- De fapt, a întrebat unul mai cârcotaș, ce înseamnă „nichit” ?

- „Nichit” înseamnă a nu fi chit, a răspuns prompt Daniel, scuturându-și scrumul țigării într-o farfurioară pusă acolo chiar în scopul respectiv, iar toată sala a izbucnit în râs.

Atât în căminele studențești, cât și la facultate ori prin mediile literare, Daniel era îndrăgit de toată lumea. Și cum să nu-l iubești ? Își poate imagina cineva un tânăr mai naiv decât eram eu, mai altruist decât Stratan, mai tolerant decât Emil Mușat, mai blând decât Laurian Câmpeanu, poate chiar mai frumos decât Marinică Preda ( nepotul lui Marin Preda și fratele romancierului Sorin Preda ) și mai pus pe glume decât toți la un loc ? Un adevărat Mâșkin, dar cu simțul umorului și mai chipeș decât îmi închipui că era personajul lui Dostoievski. Era mereu bine dispus, fără să pună pe limbă niciun strop de băutură, și fredona tot timpul, în drum spre cantina din Grozăvești sau către facultate, melodii pe care le compunea pe loc. Oprea câte o necunoscută și îi cânta. Apoi o întreba :

- Cum ți se pare melodia compusă de mine ?

- Frumoasă, răspundea fata încântată.

Venea în cămin și-mi zicea :

- Bătrâne Chiar El, am compus o melodie mortală. Ce zici ?

Și mă delecta și pe mine.

Când bătea el la ușă, îl recunoșteam după felul discret în care atingea lemnul și întrebam cu vocea îngroșată :

- Cine e ?

- Bătrânul Daniel Pișcu, spunea el, chicotind.

- Chiar El ? întrebam eu.

- Chiar El.

A fost de ajuns să avem o dată acest dialog : de atunci încolo, ne spuneam unul celuilalt numai Chiar El !

Primul om pe care l-am văzut când am pășit în Căminul Studențesc Grozăvești a fost Laurențiu Dumitrescu, care răspunde, din partea ASC, de cămine. Al doilea, Daniel Pișcu. Era un bărbat înalt, cu mustața și părul negre ca pana corbului. Mi s-a părut un tip foarte grav și chiar nițel fioros. Avea mai multă prestanță decât un prinț, arăta ca un războinic arab și era, pe atunci, în anul al treilea de studii. Pe urmă, când a scos caietul cu poeme și mi-a citit fermecătoarele sale texte, m-am luminat. Avea sufletul unui copil mare și nimic nu avea să-i întineze vreodată această puritate spirituală pe care rar mi-a fost dat s-o mai văd și la altcineva. Scria poezie așa cum alții respiră. Stratan îi spunea Danino.

Într-o vreme i-a venit să se dea egiptean. Cunoștea câte o tânără, iar ea îl întreba, fascinată de înfățișarea lui virilă.

- Tu de ce naționalitate ești ?

- Egiptean, spunea el, fără să ezite.

- Ia zi, continua ea, la voi, acolo, mașinile au volanul pe dreapta ?

- Pe dreapta, pe mijloc... nu e o regulă precisă, glăsuia el, serios.

O vietnameză splendidă venea regulat la el, ca s-o ajute să-și pregătească seminariile. Era o frumusețe.

- Daniele, nu te dai, măi, la ea ? îl îmboldeau colegii.

- Sunteți tâmpiți, bă ? E o femeie serioasă, are bărbat, profesor universitar la Paris... Vrei să mă fac de râs ?

Până la urmă, a cedat insistențelor amicilor săi mai neciopliți și a prins momentul când ceilalți vietnamezi se lăudau, la masă, cu compatrioata lor :

- Doamna Li a noastră este foarte frumoasă. Noi ne mândrim cu ea.

Daniel a privit-o în ochi și i-a spus pe nerăsuflate, cu gura plină :

- Je suis tombé amoureux de vous !

Nu mai știu care a fost urmarea acestei declarații de dragoste.

Daniel Pișcu a scris un roman uimitor, Cel mai mare roman al tuturor timpurilor, în care evoca viața și dialogurile savuroase din cămin. Îmi pare atât de rău că nu eram încă student în perioada când el își concepea cartea ( a terminat-o cu o lună înainte de a ajunge eu în campusul studențesc! ) , fiindcă, mai mult ca sigur, m-ar fi făcut personaj, alături de Stratan, Mușina, Romulus Bucur, Vladimir Bălănică, Lasurențiu Dumitrescu și ceilalți !

În sesiunea în care lucra la carte, Daniel nu prea își pregătise examene, dar nu uita ca de fiecare dată să-i precizeze profesorului examinator :

- Știți, nu m-am pregătit prea grozav pentru această probă, fiindcă scriu Cel mai mare roman al tuturor timpurilor.

- Zău ? se mira dascălul. Foarte frumos ! Dar ce legătură am eu cu asta ?

- Aveți, spunea Daniel, că dacă mă picați, veți apărea acolo ca personaj negativ !

- În cazul ăsta, fiindcă nu vreau să apar ca un tiran care îi persecută pe creatori, ba chiar doresc să fiu personaj pozitiv în romanul dumitale, îți voi da nota dorită, râdea savantul.

O sesiune întreagă Daniel a folosit Lema lui Uryson, pentru a-și îmbuna profesorii. Îl văzuse pe un prieten al nostru maghiar, Miklos, că învață. Miklos era student la matematică.

- Ce înveți tu, Miki, acolo ?

- Lema lui Uryson, a ridicat ungurul capul din carte.

- Și cum vine treaba cu lema asta ?

Blajinul nostru amic i-a explicat lui Dany cum devenea problema.

A doua zi, la examen, după ce a tras biletul, Daniel a spus profesorului :

- Aici s-ar putea aplica Lema lui Uryson.

- Poftim ? Lema... ce.. ?

- Lema lui Uryson, sunt sigur că o cunoașteți, a spus Daniel. Merge de minune aplicată aici. Dacă luăm personajul... și...

- Sigur, sigur,  cum să nu! s-a precipitat profesorul. Uite ce idee frumoasă și originală  ! Zece, mulțumesc !

Recolta de note mari a fost, în vara aceea, peste așteptări.

Daniel Pișcu este unul dintre oamenii și poeții pentru care revelațiile și minunile se produc zilnic. Îmi este un dor sfâșietor de el.  Ultima dată l-am văzut în 1979, când a terminat facultatea, dar el m-a ajutat ulterior, de la distanță, într-o împrejurare foarte importantă pentru mine.

Chiar dacă în această existență pământească am trecut prin multe  necazuri, mă gândesc că am fost un om norocos, din moment ce am cunoscut miracole precum Daniel Pișcu, Valentin, Emil Mușat, Florin Pripoae, Nino Stratan, Marin Neagu, Călin Mihăilescu, Călin Ciubreag, Ovidiu Marian, Doru Mareș, Romulus Bucur, Ionică Banu, Marius Bădițescu, Adrian Radu și alții care nu-mi vin acum, din păcate, în minte. Ei mă fac să mă simt mândru că sunt om și scriitor român.

O evocare a lui Alexandru Muşina. Scrisoare de la poetul Valentin Emil Muşat

Ca de obicei, poetul Valentin Emil Muşat reuşeşte să scrie, în Vălenii săi, pe care nu i-am văzut niciodată, cele mai bune evocări ale unor scriitori care dispar absurd şi prematur. Are o consistenţă stilistică şi o forţă a ideii care lipsesc îndeobşte prozatorilor. Înainte de a reproduce scrisoarea lui Muşat, fac două precizări :
1. Nu am fost prieten apropiat cu Alexandru Muşina, aşa cum, în învălmăşeală, s-ar putea înţelege, dar i-am admirat ( Ovidiu Nimigean mi-a scris, spre bucuria mea, că ştiu să admir )  inteligenţa  şi talentul.
2. "Bill", cu diferite variante ( "Bătrânul Bill" etc ), sunt eu.
Iată scrisoarea lui Emil :

"Mare Bill,
Câteva zile bune, lungi cât un capitol din istoria literaturii române, se va vorbi de Muşină, ca şi în cazul lui Nino.Vor fi zile ca un nisip mişcător în care mulţi se vor proclama prietenii lui. Eu nu am fost unul din aceştia, nu pentru că nu mi-aş fi dorit, ci pentru că nu ne-am prea întâlnit. Venea rar prin Bucureştiul anilor 78-79, când stăteam în 6 Martie. Cu blugii tociţi, cu haina cea verde dederistă peste un pulover de lână rustic, cu un ruscac montaniard, trăgea peste noapte la voi în cameră, unde era mereu un pat liber, lângă Vânătoru ( Romulus Bucur ) şi Marinică Preda, mai mereu plecat la o bibliotecară ( bibliotecara de atunci de la Litere, semăna cu Nana Mouskouri - n. m. Ş.T. ). Tu şi Mărin Neagu eraţi în preajma lui şi îl înconjuraţi cu prietenie, Muşină fiind eroul unei studeţiade din care nu lipseau Dulache şi Daniel Pişcu. După Cenaclul de Luni îl aduceaţi şi la noi, sub ghilotina de mondenităţi şi vorbe de duh ale lui Nino ( Ion Stratan - n. m. Ş. T. ). Nu cred că se potriveau, deşi se îngăduiau cu admiraţie reţinută ( cu mari rezerve, eufemistic vorbind - n. m. Ş. T. ). Nu mi-l amintesc să ne fi ajutat să isprăvim vreo sticlă de votcă. Poate cu Vânătoru ( Romulus Bucur - n. m. Ş. T. ) să fi celebrat venirea în Bucureşti cu un degetar de palică ardelenească, ferecat de setea noastră nesfârşită.  Ştiu bine că, aşezat pe patul meu, în faţa lui Nino,  având în spate un afiş cu revista Secolul XX, ne-a citit "Budila Express". Nino îl asculta într-un nor de Snagov, semn că ieşise cu o damă, Mărin îşi rodea mustaţa, tu erai mândru de întâmplare şi povesteai despre o beţie crâncenă în care un ciob de cană l-a rănit pe Dulache, Bădiţescu a fredonat ceva din Maria Tănase ( parcă "Toată lumea-mi zice lotru " ), Ivan voia să dea jos guvernul. Nino a conchis :
- Bătrâneilor, când o să ningă, multe se vor lămuri ! 
Laurenţiu Dumitrescu era în camera de alături, călărind prin pusta minţii sale, cu carnea ideilor sub şaua grelei sale înţelegeri pentru vizita lui Muşină.  M. nu era încântat de viaţa de profesor la un liceu braşovean, iar şicanele cotidiene erau spuse răspicat şi scurt, aforistic, precum la Săpânţa. Apoi mergeaţi la tine în cameră şi el vă recitea din poemele citite la cenaclu. Mai târziu, când el a ajuns cărturar la Braşov, aveam să aflu de la elevii mei care îi fuseseră studenţi cât de mult era iubit pentru a altfel de înţelegere a literaturii şi mai ales întemeiată pe muncă asiduă şi cinstită. Mai mult decât pentru sine, a făcut cărţi pentru alţii. Avea ceva din spiritul acela de iuluminist ardelean, mai presus de clipă, mai aproape de veac. Cum bine ai remarcat, ne apropiem şi noi de orizontul vieţii. Înainte să ne destrămăm cu totul, solidarizarea cu amintirile ne cere, ca în orice mitologie, să ne celebrăm eroii. Sandu Muşină e unul din ei. Înainte de a afla că a murit, am vorbit cu Emil Ionescu, venit să-şi îngroape tatăl în apropiere de Văleni, la Mâneciu, lângă munţii lui Marin Bucur, Gheorghe Tohăneanu şi Valeriu Sârbu. Bătrânul farmacist Ionescu, om de mare înţelepciune şi onoare, a dat locului, pe cheltuiala şi bunătatea lui sufletească, o echipă de tenis celebră şi Europei un lingvist remarcabil.
          
                                   Valentin Emil Muşat "

A murit Alexandru Muşina

            Aflu, de pe blogul lui Radu Vancu, că a murit Alexandru Muşina, unul dintre liderii generaţiei optzeciste. Vestea m-a şocat. De câţiva ani m-am obişnuit ca fotografiile, ca şi oglinzile, să-mi devină ostile. Nu mai vorbesc despre foştii profesori, care s-au transformat în patriarhi. Mă încearcă însă o spaimă cumplită, cioraniană, când aflu că un cunoscut a trecut hotarul lumii fără întoarcere. Aşa s-a întâmplat cu Ion Stratan, Marius Bădiţescu. Ion Zubaşcu - cu care m-am împrietenit în 2010, la decernarea premiilor ASB, când mi l-a prezentat Radu Aldulescu - şi, iată, acum cu Alexandru Muşina.
Radu Vancu, care ştie ce spune, este de părere că Muşina este printre primii trei-patru poeţi optzecişti. Nu e un lucru de ici, de colo.
             Cu Muşina am fost coleg de cămin, în Grozăveşti, în anul universitar 1977-1978, când am avut primele contacte şi cu Daniel Pişcu, Romulus Bucur şi Ion Stratan. Ţin minte că eram impresionat de tânărul înalt, solitar, cu ochi albaştri şi tuns scurt, care îţi vedea constant de treaba lui. Nu participa la beţiile celorlalţi, nu avea inamici cu care să se războiască, dar nici nu părea ataşat în mod special de vreun căminist. Avea multe idei şi le expunea frumos, cu calm, cu umor. Eram cucerit de accentul lui ardelenesc : " O mers, o citit, o fost..." Mie încă nu-mi trecuse depresia din 1976 şi într-o zi i-am povestit cât de mult o iubisem pe o colegă  din liceu, căreia nu îndrăznisem să-i adresez niciodată cuvântul. ( Mai târziu am luat-o ca model pentru personajul Ioana, în Călugărul Negru. )" Băi, Şerbănică, pe tine amorul ăsta te-a terminat şi te va marca pe toată viaţa", mi-a spus, cu vocea sa plăcută, Muşina. Era apreciat de profesori şi chiar devenise amic cu unii dintre ei - cu Silviu Angelescu, de pildă - , dar primele sale texte nu m-au impresionat. El încă nu-şi scrisese poemele puternice şi originale de mai târziu. Ca şi mine, îl aprecia mult pe Alexandru Ivasiuc. Ne-a povestit cum, la nu ştiu ce întâlnire, Ivasiuc l-a auzit vorbind şi, impresionat fiind, i-a promis sprijin literar. Autorul Iluminărilor a murit la cutremurul di 1977 şi prietenia lui Muşina cu romancierul a rămas doar un vis. " Dacă ar mai fi trăit Ivasiuc, altul ar fi fost drumul meu" spunea adesea Sandu, într-o vreme când o carieră literară părea imposibil de realizat în România.
              Nu ştiu dacă este cazul să povestesc un episod oarecum comic din viaţa noastră de căminişti. ( Am mai relatat scena, când am evocat atmosfera din căminele studenţeşti de atunci. ) Muşină stătea cu unul, Diaconescu, în camera din capul holului, lângă scări, în apropierea duşurilor. Erau mai mult plecaţi amândoi. A doua cameră era a lui Laurenţiu, cu care nu eram atunci în relaţii prea bune, iar în a treia locuiam eu şi Marin Neagu. ( Valentin Emil Muşat şi Florin Pripoae aveau să apară un an mai târziu, în 6 Martie. ) Într-o seară de început de vară, când citeam în camera mea, la uşă mi-a bătut cineva, după un cod pe care îl foloseau numai prietenii mei. Celor care nu ştiau ritmul cu pricina nu le deschideam, fiindcă altminteri n-aş mai fi avut timp să deschid o carte. Toc-toc! To-toc-toc ! Toc-toc-toc ! Toc-toc ! am auzit. M-am ridicat şi am descuiat uşa. Pe lângă mine a intrat ca o vijelie Ivan, un prieten nonconformist, rebel, uneori scandalagiu. Avea în mâini două sticle de bere goale şi s-a dus ţanţoş la fereastră. Am închis uşa şi m-am întors la lectura mea. Nu ştiam ce vrea să facă Ivan, care s-a dus la geam şi l-a deschis. Maşina de scris a lui Muşină se auze ţăcănind în liniştea nopţii. Brusc am auzit un zuruit de geamuri sparte şi imediat, de jos, din campus, au răsunat nişte mugete neomeneşti, de negri beţi. Pe urmă, Ivan m-a lămurit ce a vrut să facă. Nu-i plăceau poemele lui Muşina şi a vrut să-i...spargă geamurile, dar le nimerise pe ale lui Laurenţiu, şef peste căminişti şi cel care avea mereu un cui împotriva mea. L-am scos rapid afară pe Ivan şi am închis fereastra. Mă gândeam cu ruşine cum voi da ochii, a doua zi, cu Laurenţiu. Eram noi într-un veşnic conflict, dar n-am conceput niciodată să-i sparg geamurile unui om, pe motiv că nu împărtăşim aceleaşi idei !
Am ieşit doua zi de dimineaţă cu inima cât un purice, să mă duc la facultate. În capul scărilor, ieşind de la duş, Laurenţiu, în mare vervă,  le povestea ceva câtorva colegi care s-au îndepărtat până să ajung în dreptul lor. Am vrut să trec neobservat, dar Laurenţiu m-a oprit, apucându-mă de mână.
- Stai puţin ! Ai văzut ce s-a întâmplat ?
...
Mă aşteptam la acuze şi reproşuri amarnice. Dar inamicul meu avea faţa veselă.
- Băi, a izbucnit el cu entuziasm, au tras negrii ăia, azi-noapte, un chef straşnic !
....
- Da', ştii, straşnic-straşnic ! Mi-au făcut praf toate geamurile !
Pronunţa acel "straşnic", un moldovenism, cu o savoare pe care n-am mai perceput-o la nimeni, nici înainte, nici după aceea.
Băiatul, care se culca devreme, se trezise în zgomotul sticlei sparte, apoi auzise strigătele necontrolate ale africanilor. Aşa că picase măgăreaţa pe ei. Muşina n-avea să afle nicicând în ce pericol fusese.
Nu ştiu dacă Alexandru Muşina a avut prea mulţi oameni care să intenţioneze a-i face face rău, dar am avut constant impresia că este protejat de cineva dintr-o lume superioară.
Acum nu mai sunt atât de sigur de ideea mea.

Semnal editorial : „Cronologia lumii literare românești” de Marin Neagu

În Cronologia lumii literare românești ( Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2012 ), lucrare masivă, de aproape 500 de pagini, probabil o actualizare a cărții Istoria literaturii române în date  ( 2001 ), Marin Neagu ( n. 1956 ) este interesat de „ reperele biografice semnificative ale scriitorilor, revistele și grupările literare, evenimentele editoriale, evoluția instituțiilor de cultură, premiile literare.” Am citat din ampla prezentare făcută autorului pe pagina a doua. Pe scurt, Marin Neagu consemnează tot ce se întâmplă semnificativ în literatura noastră, de la începuturile incerte ale primului text scris în limba română (  secolul al IX-lea, 1392, 1420 sau 1495 ? ) până la 27 octombrie, 2012, când „moare, la București, Alexandru George”, despre care se spune că „era un George Demetru Ladima al criticii literare românești”. Volumul a necesitat o muncă sisifică -  peisajul literar se înnoiește continuu ! -, Marin Neagu consultând „cele mai importante istorii ale literaturii române, dicționare literare, biografii, autobiografii, tabele cronologice, memorii, interviuri, colecții de reviste.” Este un mega-tabel cronologic, dacă putem spune așa, o poveste pasionantă a literaturii naționale. Lucru remarcabil, fiecare eveniment luat în considerație este valorizat și dimensionat corespunzător printr-o opinie critică, fie a autorului, fie a unei voci prestigioase din spațiul artistic respectiv.
Marin Neagu, doctor magna cum laude în filologie, cu o teză despre filosofia populară asupra răului ( 2010 ) a mai scris  Jucătorul de cărți ( 2002 ) și Cartea relelor. Imaginarul malefic în folclorul literar românesc ( 2009 ). De asemenea, este autorul unor cărți de interes didactic și al unor recenzii, cronici și studii critice publicate în presa literară.
Posesor al unei inteligențe ieșite din comun și admirabil înzestrat ca prozator și critic literar, Marin Neagu ne-ar putea dărui, în viitor, romane și cărți  de proză scurtă care să rămână.
Îi mulțumesc cronicarului că nu m-a trecut cu vederea și s-a ocupat, la pag. 404-405, și de aparițiile mele editoriale.