Orice carte
a lui Dumitru Augustin Doman se citeşte pe nerăsuflate, fiind realizată perfect
încă de la prima versiune. Maestrul DAD este ceea ce se numeşte un scriitor
plin de har: o inspiraţie nesecată îi deserveşte cu fidelitate, cu nedezminţită
constanţă fiecare pagină scrisă. Oriunde deschidem o carte scrisă de DAD, găsim
spontaneitate, idee şi stil. E cazul şi acestei Moarte de după moarte, Editura Junimea, Iaşi, 2019. Este printre
puţinii scriitorii români ( Caragiale fiind capul de afiş) care stârnesc
interesul cititorului cult sau de toată mâna. Iată, el ne propune o formă
inedită de creaţie: glose în jurul unei teme literare majore.
Moartea apare ca o obsesie nobilă, parcurgând ca un
fir roşu toate cele 134 de pagini ale cărţii. Memorabilă carte, trebuie spus
din capul locului. Idei proprii, citate, imagini, secvenţe biografice, visuri
sunt prinse ca nişte fluturi într-un insectar.”Azi-noapte m-am visat mort. Voiam să mă legitimez în faţa unui
neîncrezător şi căutam printr-un vraf de hârtii certificatul de deces…Eram
conştient că sunt socotit un impostor şi asta mă angoasa la culme. Eu eram
mort, puteam dovedi, certificatul de deces fiind acolo, dar teancul de hârtii
de toată mâna ( facturi, chitanţe şi notificări) ascumdea dovada…” Cartea
debutează cu cu evocarea zilei de naştere a autorului, când s-au întâmplat o
mulţime de evenimente. La 1521, turcii ocupă Belgradul, iar în 1526, Soliman
Magnificul îl ucide pe regele Ludovic al II-lea în bătălia de la Mohacs şi
transformă Ungaria în paşalâc.Şi aşa mai departe. Dar evenimentul cel mai de
seamă este că pe 29 august, 1751, în pivniţele castelului Heidelberg s-a
terminat confecţionarea celui mai mare butoi de vin lume, cu o capacitate de
221 726 de litri.
Reflecţiile sunt care de care mai surprinzătoare :”Nimeni nu-i profet în ţara morţii veşnice.”(
pag. 15) “Gioconda? Zice vizitatorul de
la Luvru. Nu mă înnebunesc s-o revăd. Zâmbetul eu este grimasa Morţii cărea-I
cer să mă păsuiască.” Presimţirea
sfârşitului încă din tinereţe: “moartea e poate singura oglindă/ în care
începem să ne vedem”
(Daniel Turcea)
E un regal, o
antologie despre moarte. Price pagină ar merita citată:”Sunt mort, îmi zic trăind. Sunt mort, scriu aici încă mişcând. Sunt
mort, încă gândesc. Sunt.”
Elemente de viaţă
sunt prezentate prin prisma unei morţi pe jumătate absente:”În clipa morţii voi fi săltat de o undiţă
din apă: voi şti pe loc ce este apa, cine e pescarul, cum de m-am prins în
cârlig.” ( I. D. Sârbu) Sau:”Cu câtă
religiozitate strecori plicul cu bani în largul buzunar al halatului medicului,
sperând în sine-ţi că acest Charon contemporan să nu te treacă Acheronul, să te
mai uite dincoace de râu”. Imaginaţia stilizează uneori forme interesante:”Un asterisc desenat cu sicrie deschise, cu
picioarele răposaţilor spre centrul steluţei.” Ori:” Din cimitirul de pe deal, în seara de toamnă târzie, curg morţii la
vale prin tuneluri subterane, ca un fluviu de păcate mai mari, mai mici...”
Apar lucruri de o
mare frumuseţe:” Antoine de Saint-Exupery
a dispărut intespestiv la 31 iulie 1944 nu se ştie unde. Aseară, intempestiv,
m-a oprit pe stradă Pafnutie cel Bătrân şi m-a lămurit. Antoine a coborât cu
avionul său pe o planetă pustie cât o frunză roşie de arţar şi a supravieţuit
acolo, fiind un fel de Mare Prinţ. A murit de bătrâneţe acută în urmă cu câteva
luni.” Toate textele sunt de o frumuseţe stranie:”Moartea e cunoaştere. Restul e tăcere sau zgomot şi furie; totuna.”
„Când un om îmbătrâneşte frumos, moartea
devine sfioasă şi stingheră ca o fecioară surprinsă asupra unui gest involuntar
obscen.”
Partea a doua
cuprinde veritabile poeme în proză, în care biograficul şi ficţiunea îşi dau
mâna.”Medicina este în fond o profesie practicată
de impostori şi rataţi. Ea ameliorează când şi când starea omului, dar menirea
ei ar trebui să fie aceea de a vindeca de moarte, dwefinitiv. Şi ea tocmai asta
nu poate.”
În partea a treia,
umorul este mai accentuat. Sunt convocaţi, printre mulţi alţii, Caragiale şi
Cioran. Uneori rândurile par a fi despresinse din Ecleziast:” Cei optimişti nu au parte de dreptate, nici
cei vii şi nici cei harnici Dreptatea e a celor resemnaţi şi a celor morţi.”
În fine, capitolele
se succed pline de har, de haz şi de o indescriptibilă tristeţe. Citate din
diferiţi poeţi ( Adrian Alui Gheorghr şi Mircea Bârsilă, printre ei) iluminează
zădărnicia vieţii. Uneori rămânem îndelung pe gânduri:”Cum oamenii buni, inteligenţi, blonzi, şateni au permis de pescuit, de
vânat animale nevinovate (căprioare, iepuri, fazani, urşi), tot aşa mi-e teamă
că Dumnezeu – în mare bunătatea lui – dă sfinţilor perpese de pescuit şi de
vânat oameni. În fiecare dimineaţă, când ies în stradă, mă uit în dreapta, în
stânga, în sus, în jos mai devreme sau mai târziu tot nu voi avea scăpare.”
Moartea de după moarte este o carte memorabilă, iar Dumitru Augustin Doman unul
dintre scriitorii români reprezentativi de azi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu