sâmbătă, 3 august 2019

Dare de seamă despre moarte


    Orice carte a lui Dumitru Augustin Doman se citeşte pe nerăsuflate, fiind realizată perfect încă de la prima versiune. Maestrul DAD este ceea ce se numeşte un scriitor plin de har: o inspiraţie nesecată îi deserveşte cu fidelitate, cu nedezminţită constanţă fiecare pagină scrisă. Oriunde deschidem o carte scrisă de DAD, găsim spontaneitate, idee şi stil. E cazul şi acestei Moarte de după moarte, Editura Junimea, Iaşi, 2019. Este printre puţinii scriitorii români ( Caragiale fiind capul de afiş) care stârnesc interesul cititorului cult sau de toată mâna. Iată, el ne propune o formă inedită de creaţie: glose în jurul unei teme literare majore.
Moartea apare ca o obsesie nobilă, parcurgând ca un fir roşu toate cele 134 de pagini ale cărţii. Memorabilă carte, trebuie spus din capul locului. Idei proprii, citate, imagini, secvenţe biografice, visuri sunt prinse ca nişte fluturi într-un insectar.”Azi-noapte m-am visat mort. Voiam să mă legitimez în faţa unui neîncrezător şi căutam printr-un vraf de hârtii certificatul de deces…Eram conştient că sunt socotit un impostor şi asta mă angoasa la culme. Eu eram mort, puteam dovedi, certificatul de deces fiind acolo, dar teancul de hârtii de toată mâna ( facturi, chitanţe şi notificări) ascumdea dovada…” Cartea debutează cu cu evocarea zilei de naştere a autorului, când s-au întâmplat o mulţime de evenimente. La 1521, turcii ocupă Belgradul, iar în 1526, Soliman Magnificul îl ucide pe regele Ludovic al II-lea în bătălia de la Mohacs şi transformă Ungaria în paşalâc.Şi aşa mai departe. Dar evenimentul cel mai de seamă este că pe 29 august, 1751, în pivniţele castelului Heidelberg s-a terminat confecţionarea celui mai mare butoi de vin lume, cu o capacitate de 221 726 de litri.
Reflecţiile sunt care de care mai surprinzătoare :”Nimeni nu-i profet în ţara morţii veşnice.”( pag. 15) “Gioconda? Zice vizitatorul de la Luvru. Nu mă înnebunesc s-o revăd. Zâmbetul eu este grimasa Morţii cărea-I cer să mă păsuiască.” Presimţirea sfârşitului încă din tinereţe: “moartea e poate singura oglindă/ în care începem să ne vedem (Daniel Turcea)
E un regal, o antologie despre moarte. Price pagină ar merita citată:”Sunt mort, îmi zic trăind. Sunt mort, scriu aici încă mişcând. Sunt mort, încă gândesc. Sunt.”
Elemente de viaţă sunt prezentate prin prisma unei morţi pe jumătate absente:”În clipa morţii voi fi săltat de o undiţă din apă: voi şti pe loc ce este apa, cine e pescarul, cum de m-am prins în cârlig.” ( I. D. Sârbu) Sau:”Cu câtă religiozitate strecori plicul cu bani în largul buzunar al halatului medicului, sperând în sine-ţi că acest Charon contemporan să nu te treacă Acheronul, să te mai uite dincoace de râu”. Imaginaţia stilizează uneori forme interesante:”Un asterisc desenat cu sicrie deschise, cu picioarele răposaţilor spre centrul steluţei.” Ori:” Din cimitirul de pe deal, în seara de toamnă târzie, curg morţii la vale prin tuneluri subterane, ca un fluviu de păcate mai mari, mai mici...”
Apar lucruri de o mare frumuseţe:” Antoine de Saint-Exupery a dispărut intespestiv la 31 iulie 1944 nu se ştie unde. Aseară, intempestiv, m-a oprit pe stradă Pafnutie cel Bătrân şi m-a lămurit. Antoine a coborât cu avionul său pe o planetă pustie cât o frunză roşie de arţar şi a supravieţuit acolo, fiind un fel de Mare Prinţ. A murit de bătrâneţe acută în urmă cu câteva luni.” Toate textele sunt de o frumuseţe stranie:”Moartea e cunoaştere. Restul e tăcere sau zgomot şi furie; totuna.” „Când un om îmbătrâneşte frumos, moartea devine sfioasă şi stingheră ca o fecioară surprinsă asupra unui gest involuntar obscen.”
Partea a doua cuprinde veritabile poeme în proză, în care biograficul şi ficţiunea îşi dau mâna.”Medicina este în fond o profesie practicată de impostori şi rataţi. Ea ameliorează când şi când starea omului, dar menirea ei ar trebui să fie aceea de a vindeca de moarte, dwefinitiv. Şi ea tocmai asta nu poate.”
În partea a treia, umorul este mai accentuat. Sunt convocaţi, printre mulţi alţii, Caragiale şi Cioran. Uneori rândurile par a fi despresinse din Ecleziast:” Cei optimişti nu au parte de dreptate, nici cei vii şi nici cei harnici Dreptatea e a celor resemnaţi şi a celor morţi.”
În fine, capitolele se succed pline de har, de haz şi de o indescriptibilă tristeţe. Citate din diferiţi poeţi ( Adrian Alui Gheorghr şi Mircea Bârsilă, printre ei) iluminează zădărnicia vieţii. Uneori rămânem îndelung pe gânduri:”Cum oamenii buni, inteligenţi, blonzi, şateni au permis de pescuit, de vânat animale nevinovate (căprioare, iepuri, fazani, urşi), tot aşa mi-e teamă că Dumnezeu – în mare bunătatea lui – dă sfinţilor perpese de pescuit şi de vânat oameni. În fiecare dimineaţă, când ies în stradă, mă uit în dreapta, în stânga, în sus, în jos mai devreme sau mai târziu tot nu voi avea scăpare.”
Moartea de după moarte este o carte memorabilă, iar Dumitru Augustin Doman unul dintre scriitorii români reprezentativi de azi.


Niciun comentariu: