Am profitat de faptul că Editura RAO reeditează opera lui Marquez şi am recitit câteva volume. N-am uitat nicio clipă că Un veac de singurătate este romanul care, alături de Suflete moarte, mi-a făcut cea mai puternică impresie la prima lectură.
Mai întâi Incredibila şi trista poveste a candidei Erendira şi a bunicii sale fără suflet ( aşa a tradus Tudora Şandru Mehedinţi!). Povestirile sunt scrise şi publicate cu mai mult de cincizeci de ani în urmă. Frazarea muzicală, impecabilă, a lui Marquez se simte peste tot. Un singur scriitor mai are o asemenea "dicţie" perfectă: Dino Buzzati. Dacă ne întrebăm de unde vine această mână uşoară ca o aripă de fluture, găsim repede răspunsul: cei doi au devenit celebri mai întâi ca ziarişti, făcându-şi stilul şi cizelându-şi îndelung orientarea pentru evenimentele de interes pentru public.
Povestirile lui Marquez rezistă timpului, deşi unele par uşor fanate tocmai din pricina influenţei pe care ziaristul a avut-o asupra scriitorului: foarte numeroasele superlative şi vânarea faptului excepţional:"Nu era doar cel mai înalt, cel mai voinic, cel mai viguros şi mai bine înzestrat din câţi le fusese dat să vadă vreodată..." Sau:"i-au făcut funeraliile cele mai fastuoase ce se puteau imagina pentru un înecat de pripas." (Înecatul cel mai frumos de pe lume). Cu zeci de ani în urmă am citit o traducere care suna diferit şi mai bine : Cel mai frumos înecat din lume. şi încă: un personaj vede un transatlantic fantomatic "mai mare decât orice altceva mare de pe lume şi mai întunecat decât orice altceva întunecat decât orice altceva întunecat de pe pămâmt ori din apă..."( Ultima călătorie a vasului-fantomă) Şi exemplele pot continua. ( Vasul-fantomă are "numele săpat în slove de fier halalcsillag". Halalcsillag înseamnă, în limba maghiară, Steaua Morţii!)
A doua trăsătură pe care ziaristul i-o impune scriitorului este tenta comercială a tuturor textelor marqueziene şi nu ştiu dacă până acum a remarcat cineva acest lucru. Chiar titlurile sunt sugestive în acest sens: Povestea târfelor mele triste. Către sfârşitul vieţii, artisticul devenise anemic în textele columbianului, dar sonoritatea comercială bătea puternic în urechile citirorilor săi. Marquez este unul dintre cititorii mei preferaţi şi mi-e greu să selectez care povestiri sunt mai frumoase: toate îmi plac, într-un fel sau altul.
Colonelului n-are cine să-i scrie ( şi aici textul e tradus mai puţin inspirat decât versiunea pe care am citit-o în tinereţe) este o mică bijuterie: un colonel care aşteaptă de peste o jumătate de secol( ce lungi sun perioadele marcate de columbian în textele sale!) o pensie care nu mai vine niciodată. Se intersectează zilnic cu poştaşul şi cu încă vreo două personaje. Face foamea, fiindcă n-are nicun venit şi trebuie să mai hrănească şi un cocoş de lupte, ţinut legat cu o sfoară de piciorul patului. Cocoşul acela şi pensia ipotetică sunt speranţele care-l ţin în viaţă. Are ocazia să vândă cocoşul, însă se răzgândeşte şi rămâne înfometat şi plin de o aparentă încredere.
Una peste alta, Colonelului n-are cine să-i scrie este, după cum spuneam, un text de o mare frumuseţe: mai mult o povestire extinsă decât un roman.
Gabriel Garcia Marquez este ultimul prozator de rezonanţă universală.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu